Succesiune. Hotărâre din 02-07-2013, Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 02-07-2013 în dosarul nr. 3777/55/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 921
Ședința publică din 02.07.2013
Președinte T. B.
Judecător M. A.
Judecător L. Ș.
Grefier V. M.
S-a luat în examinare, recursul formulat de recurenta S. P. G. S. în contradictoriu cu intimata T. D. L. M. împotriva sentinței civile nr. 2112/12.03.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ având ca obiect succesiune.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul recurentei – avocat B. C. din Baroul A. și reprezentanta intimatei - avocat E. L. T. din Baroul București, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu 382 lei taxă judiciară de timbru și 3,65 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul recurentei depune la dosar note de ședință și xerocopia cărții de identitate a vehiculului, din care un exemplar se înmânează reprezentantei intimatei.
Nemaifiind necesare alte probe de administrat ori alte cereri de soluționat instanța declară terminată faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Avocatul recurentei solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu cheltuieli de judecată în măsura dovedirii lor.
Avocata intimatei solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, apreciind că nu se justifică casarea și trimiterea spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului înregistrat la această instanță la 13.05.2013, constată că prin sentința civilă nr. 2112/12.03.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, s-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâta P. L., a fost respins acțiunea civilă exercitată și precizată de reclamanta S. P. G. S. în contradictoriu cu pârâta T. D. L. M. având ca obiect succesiune și anulare contract; a fost respinsă cererea reconvențională exercitată de pârâta reclamant reconvențional T. D. L. M., având ca obiect renunțare la succesiune, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a fost căsătorită cu defunctul S. Livius, iar prin sentința civilă nr. 7227/01.10.2007, a Judecătoriei A. (dosarul nr._/55/2006) s-a dispus desfacerea căsătoriei acestora. Prin sentința civilă nr. 4590/02.10.2006 a Judecătoriei A. (dosar nr. 5806/2006) au fost partajate bunuri comune dobândite sub durata căsătoriei, dispunându-se sistarea stării de indiviziune prin atribuirea bunurilor mobile către reclamantul S. Livius fără plata vreunei sulte. Printre bunurile mobile atribuite a fost și autoturismul marca Dacia, cu nr. înmatriculare_ având seria UUIRSA_ producție 2005. Din cuprinsul încheierii nr. 256/14.04.2011 emisă de BN M., rezultă că, urmare a verificării Registrului Național al Opțiunilor Succesorale, după defunctul S. Livius, s-a depus declarație de opțiune succesorală de către reclamantul T. D. L. M. la sediul Notarului Public B. R. E. cu sediul în B.. Dispoziții legale incidente sunt art. 1853 și art. 694 Cod civil. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a reținut că, în ceea ce privește primele două capete de cerere, legitimarea procesuală activă în speță este condiționată de existența vocației succesorale în calitate de moștenitor legal sau testamentar universal sau cu titlu universal, ale cărui drepturi succesorale au fost vătămate, nedovedită de către reclamantă. A considerat că și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în ceea ce privește petitele 2, 3,4 și 5 ale precizării de acțiune este neîntemeiată, întrucât, după cum recunoaște și pârâta, nu a fost dezbătută succesiunea după defunctul său tată, nu s-a eliberat certificat de moștenitor, mai mult, autoturismul este în posesia reclamantei, iar pârâta, chiar dacă în calitate de moștenitor sezinar are de drept posesia asupra bunurilor succesiunii, față de capetele de cerere formulate, nu există o identitate între aceasta și cel ce ar fi obligat în raportul juridic dedus judecății. În ceea ce privește excepția lipsei de interes a reclamantei prima instanță a reținut că reclamanta, în calitate de terț față de moștenire, invocă un drept de proprietate asupra unui potențial bun succesoral. Scopul urmărit de reclamantă este acela al recunoașterii și realizării dreptului de proprietate invocat asupra autoturismului care în urma partajului a fost atribuit în mod irevocabil tatălui pârâtei, scop ce nu poate fi atins pe calea acestei acțiuni. Având posesia asupra unui bun mobil atribuit printr-o hotărâre judecătorească fostului soț, reclamanta este un detentor precar în sensul art. 1853 alin. 1 și 2 Cod civil, iar potrivit art. 480 Cod civil, acțiunea în revendicare poate fi formulată numai de către titularul dreptului real de proprietate și numai împotriva celui care deține bunul fără nici un just titlu. Reclamanta, exercitând posesia în numele altuia, respectiv al proprietarului, fiind un simplu detentor precar, nu poate beneficia de prevederile Codului civil privind acțiunea în revendicare, astfel că, și această excepție este întemeiată. În ceea ce privește excepția autorității/puterii de lucru judecat cu privire la proprietatea autoturismului marca Dacia Solenza, prima instanță a apreciat că în condițiile în care a fost analizată și s-a hotărât cu putere de lucru judecat în acțiunea privind partajul bunurilor comune, pronunțându-se sentința civilă nr. 4590/02.10.2006, fiind partajate bunuri comune dobândite sub durata căsătoriei, iar autoturismul marca Dacia cu nr. înmatriculare_ a fost atribuit tatălui pârâtei - S. Livius, fără plata vreunei sulte, această situație consfințită juridic nu se poate nesocoti, altfel, ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile precum și stabilitatea raporturilor juridice. Astfel, având în vedere condițiile de admisibilitate ale excepției invocate în raport de dispozițiile art. 1201 din Codul civil, triplă identitate de obiect, cauză și părți, prima instanță a reținut că, față de acțiunea de divorț și partaj pe de o parte și prezenta acțiune, respectiv capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate, nu există identitate de părți și cauză, ci doar identitate de obiect între acțiune de partaj și prezenta acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate, deoarece scopul final al reclamantei este același în ambele acțiuni, anume, recunoașterea și realizarea dreptului de proprietate invocat asupra autoturismului care în urma partajului a fost atribuit în mod irevocabil tatălui pârâtei. Acțiunea de partaj s-a judecat între reclamantă și defunct, iar prezenta acțiune se judecă între reclamantă și fiica defunctului, deci, nu există identitate de părți. Nu există identitate de cauză, căci acțiunile au temeiuri juridice diferite. A respins, ca neîntemeiată, excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa determinării obiectului acțiunii. În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize grafoscopice pentru a se stabili dacă semnătura reclamantei se regăsește pe înscrisurile invocate în acțiune, cererea de radiere, certificatul de radiere, contractul de vânzare cumpărare, certificatul de înmatriculare al autoturismului în discuție, dar, expertiza nu s-a putut realiza datorită faptului că înscrisurile invocate nu mai există în original. Ca urmare a soluțiilor asupra excepțiilor procesuale În baza art. 137 alin.2 Cod pr. civilă, prima instanță a admis excepțiile lipsei calității procesuale active referitor la primele două capete de cerere, a lipsa calității procesuale pasive în ceea ce privește petitele 2, 3,4 și 5 ale precizării de acțiune, precum și lipsa de interes a reclamantei în cadrul procesual exercitat și precizat, iar, pe cale de consecință, a respins acțiunea conform dispozitivului. În ceea ce privește cererea reconvențională, prima instanță a reținut că prin declarația de opțiune succesorală din data de 23.09.2009 dată în fața notarului public B. R. E. pârâta-reclamantă reconvențională a acceptat expres moștenirea după tatăl său S. Livius în termenul de opțiune succesorală, această manifestare de voință fiind irevocabilă. A invocat art. 694 din Codul civil. Având în vedere faptul că renunțarea ulterioară la succesiune este limitată ca efect juridic de actul inițial de acceptare, prima instanță a respins cererea reconvențională exercitată de pârâta reclamant reconvențional T. D. L. M., conform dispozitivului. Ținând seama de precizarea la acțiune a reclamantei în ceea ce privește cadrul procesual pasiv al procesului față de pârâta P. L., prima instanță, în baza art.246 Cod procedură civilă, a luat act de renunțarea la judecată față de această pârâtă, conform dispozitivului ți având în vedere prevederile art. 274 Cod pr. Civilă nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs, în termen legal, recurenta S. P. G. S., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, a solicitat modificarea în tot a sentinței civile, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost ea precizată, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere, invocând art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1, art. 312 c.pr.civ.
În motivarea poziției sale, recurenta a arătat că a promovat acțiunea în calitatea sa de creditor al defunctului, credit ce derivă din dreptul său asupra autoturismului marca Dacia Solenza cu nr. înmatriculare_, dobândit de acesta în cadrul procesului de partaj, dar într-o manieră dolosivă, bazat pe falsul comis de defunct prin inserarea în certificatul de înmatriculare a mențiunilor de vânzare a autoturismului de către reclamantă către acesta. A solicitat, în baza art. 184 din Codul de procedură civilă, să se constate falsul în înscrisuri, fals ce a „format convingerea instanței" din dosarul de partaj cum că acest autoturism ar aparține defunctului. Odată constatat falsul, prima instanță din prezentul dosar nu mai putea invoca excepțiile reținute în respingerea cererii de chemare în judecată. Prima instanță a reținut excepția lipsei calității procesuale active în cererile 1 și 2 pe motiv că recurenta nu are calitate de succesibil a defunctului pentru a solicita a se constata calitatea de moștenitor a pârâtei. Este incident motivul de aplicare greșită a legii pentru că recurenta nu a solicitat în contradictoriu cu pârâta a i se constata un drept propriu la succesiune, ci conform principiului că moștenitorul continuă persoana defunctului, atât în ceea ce privește drepturile dar și obligațiile asumate, cererea recurentei este una ce se îndreaptă pentru creanțele defunctului împotriva moștenitorului ce nu întocmește voit certificatul de moștenitor cunoscând de datoriile defunctului. Instanța de judecată a interpretat greșit norma legală prevăzută de art. 1853 și art. 694 C.civ., norme care nu sunt aplicabile speței, deoarece recurenta nu are vocație succesorală, solicitând instanței în prezența declarării de acceptare a succesiunii pentru defunct, a proceda ea în locul notarului la deferirea calității de succesor deplin și nu numai de succesibil, și astfel să poată sta în justiție pentru restul capetelor de cerere. A invocat art. 685 c.civ., art. 686, art. 786 c.civ., arătând că procesul pentru restul capetelor de cerere se judecă direct cu pârâta - cu o singură condiție = să fi acceptat succesiunea. A doua excepție reținută de instanța de judecată cu privire la lipsa calității procesuale pasive pentru capetele 3, 4, 5 este bazată pe o teorie care o combate pe prima și anume: atât timp cât nu s-a făcut moștenirea pârâta nu poate sta în judecată pentru aceste capete de cerere deoarece aceste bunuri (care deși le are deja ca moștenitor sezinar) nu i-au fost transmise. Recurenta a promovat acțiunea privitor la un bun ce îi aparține iar nu la un bun propriu succesoral. Este în posesia unui bun propriu atribuit printr-o sentință judecătorească, bazată pe un fals, lucru de care instanța a omis să mai aducă aminte - deși a fost investită expres cu un asemenea capăt de cerere bazat pe art. 184 c.pr.civ - asupra căruia nici nu s-a mai pronunțat până la urmă (minus petita). Din moment ce recurenta a solicitat constatarea falsului la instanța civilă conform art. 184 c.pr.civ - asupra cărui capăt de cerere instanța nu s-a pronunțat) nu i se poate opune voalat excepția lucrului judecat prin acordarea bunului prin partaj defunctului. Nu i se poate opune nici măcar art. 480 c.civ deoarece sentința de partaj nu este una translativă de proprietate ci una declarativă, iar cât timp contractul de vânzare este pe numele recurentei și toate, dar toate ratele achitate pentru autoturism au fost efectuate de S. P. G. S., oare cine este proprietarul defunctul sau reclamanta. Dacă defunctul după pronunțarea sentinței de partaj a „devenit proprietar" asupra unui autoturism cumpărat de reclamantă de ce nu a continuat el plata ratelor și de ce și-a trecut pe certificatul de înmatriculare (sustras de la aceasta) autoturismul ca și cumpărat de la P. G. S.? Din certificatul de înmatriculare reiese că autoturismul i-a fost vândut (în fals) defunctului și nu acordat, conform sentinței de partaj, așa că sentința de partaj nu poate constata calitatea de bun propriu a acestuia din moment ce bunul tocmai a fost cumpărat de la defunctă - dar cumpărat în baza cărui contract și cu ce preț. Și dacă acesta a fost cumpărat de la pârâtă anterior sentinței oare aceasta mai are valoare în transferarea bunului deja transferat anterior prin cumpărare, mai poate fi invocată ca putere de lucru judecat. Evident că nu. În plus față de acestea instanța a omis a se pronunța asupra cererii de constatare a falsului în temeiul art. 184 C.pr.civ care astfel făcea ca excepțiile de lipsă calitate procesuală activă și pasivă să rămână fără obiect. Cererea reclamantei era hotărâtoare în cadrul procesului, deoarece din moment ce actul criticat ca fals se dovedea ca fals nici una din excepțiile reținute nu mai aveau obiect, bunul trecut fraudulos în proprietatea defunctului putea fi revendicat de la moștenitor.
Prin întâmpinare, intimata T. D. L. M. a solicitat respingerea recursului, ca fiind neîntemeiat și nelegal și menținerea hotărârii atacate.
În motivarea poziției sale, intimata a arătat că este fiica defunctului S. Livius decedat în data de 31.03.2009. Nu a avut legături apropiate cu acesta. A aflat de decesul tatălui său la circa 5 luni după ce acest eveniment a avut loc. Nu are cunoștință ca după defunctul său tată să fi rămas bunuri în masa succesorală. Prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a pronunțat partajul bunurilor comune între reclamantă și defunctul său tată, iar autoturismul care face obiectul pretențiilor reclamantei a fost atribuit defunctului său tată. În mod temeinic și legal, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active cu privire la primele cereri. Prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, în speță nefiind incidente dispozițiilor art. 304 pct. 9 teza finală Cod procedură civilă. Reclamanta nu justifică legitimatio ad causam nefăcând dovada calității sale de persoană îndreptățită să inițieze o acțiune judecătorească cu scopul dezbaterii succesiunii defunctului său tată, S. Livius. Persoanele care pot cere împărțeala moștenirii sunt coindivizării. Din documentele depuse, rezultă că la data deschiderii succesiunii, autoturismul în discuție nici nu mai făcea parte din masa succesorală, nu mai era înmatriculat, ci a fost predat unei terțe persoane. Intimata nu a întocmit un certificat de moștenitor, de vreme ce în masa succesorală a defunctului S. Livius nu mai existau bunuri, acesta înstrăinând toate bunurile sale în timpul vieții. În mod corect prima instanță a apreciat că prevederile art. 1853 cod civil și 694 Cod civil sunt aplicabile în speță. Recurenta recunoaște că nu are vocație succesorală și nici nu are o creanță asupra succesiunii, invocând un pretins drept de proprietate asupra autoturismului în discuție. Or, recurenta vrea să demonstreze că este că este proprietara autoturismului, deși în urmă cu cca. 3 ani, instanțele judecătorești au stabilit irevocabil că autoturismul în discuție este proprietatea defunctului S. Livius. În mod temeinic prima instanță nu s-a mai pronunțat cu privire la cererea întemeiată pe art. 184 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că actul de învestire a instanței a fost făcut de o persoană care nu a demonstrat un interes legitim, născut și actual și nici nu și-a legitimat calitatea procesuală activă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cererea sa a fost îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Reclamanta afirmă, fără a proba, faptul că autoturismul în discuție a fost cumpărat de aceasta pentru folosul exclusiv, însă, omite să spună că după ce a încercat în diverse forme să-l spolieze "pe defunctul său tată (dosarul nr._ și dosarele conexe aflate pe rolul Judecătoriei A.) a ajuns la a o hărțui pe pârâtă cu privire la acest bun a cărui valoare, în prezent, este destul de mică. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de Serviciul Poliției Rutiere rezultă, fără dubiu, că în data de 23.09.2005 a fost înregistrată Cererea de schimbare proprietar urmare a vânzării autovehiculului. În data de 17.10.2005 a fost emis certificatul de radiere a proprietarului S. P. G. și în data de 11.08.2006 a fost emis certificatul de înmatriculare pe numele lui S. Livius, iar la 30.09.2008, autoturismul în discuție a fost radiat din circulație conform certificatului de radiere din circulație. Totodată, la aceeași dată, s-a făcut dovada depozitării autoturismului în condițiile legii. Așadar, prin radierea din circulație în luna septembrie a anului 2008 și predarea acestuia spre depozitare, intimata solicită să se ia act că, la data deschiderii succesiunii defunctului său tată, acest bun nu făcea parte din masa succesorală.
În ședința publică din 02.07.2013, recurenta a depus note de ședință prin care arată că autoturismul ce face obiectul prezentei acțiuni nu este radiat de pe numele lui S. P. Livius, căci prin certificatul de radiere cu nr._/2005 se radiază autoturismul de pe numele S. P. G. S. și se vinde către S. P. Livius pe documente nesemnate de reclamantă. Din copia cărții de identitate a vehiculului rezultă că acesta aparține lui S. Livius, iar radierea menționată în întâmpinare este probabil o radiere din circulație, nu din proprietate. Autoturismul se găsește în posesia recurentei.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a exercitat acțiunea dedusă judecății în baza unei pretinse calități de creditor al defunctului S. Livius, iar nu de moștenitor al acestuia. Așadar, reclamanta a exercitat o acțiune oblică întemeiată pe dispozițiile art. 974 din Codul civil de la 1864, ce permite creditorului unei persoane să exercite drepturile și acțiunile debitorului său, cu excepția celor personale. În această calitate afirmată de reclamantă a cerut constatarea calității pârâtei de moștenitoare a defunctului S. Livius, stabilirea masei succesorale, constatarea dreptului ei de proprietate exclusiv asupra autoturismului, a falsului actului de transfer al autoturismului, a nulității documentului translativ de proprietate, cu consecința pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate în favoarea reclamantei.
Cu privire la obiectul acțiunii se remarcă faptul că reclamanta nu a precizat în concret care este actul de transfer al cărui fals îl invocă, cu consecința nulității lui. În condițiile în care prima instanță a respins excepția nulității cererilor respective pentru lipsa obiectului, această dispoziție nefăcând obiectul recursului, iar căile de atac sunt guvernate de principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, instanța de recurs nu a repus în discuție această problemă, căci soluția primei instanțe a rămas irevocabilă în această privință. Însă, aspectul neprecizării obiectului chiar dacă nu mai poate fi sancționat cu nulitatea cererilor, în condițiile art. 133 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nu poate fi ignorat, căci așa cum se va dovedi în cele ce urmează actul în baza căruia a avut loc transferul dreptului de proprietate exclusiv asupra autoturismului în favoarea defunctului S. Livius îl reprezintă hotărârile judecătorești pronunțate în procesul de partaj.
Pe de altă parte, deși nu a indicat în obiectul acțiunii în ce constă în concret actul de transfer, în motivarea acesteia reclamanta – recurentă a solicitat să se constate că nu îi aparțin nici una dintre semnăturile de pe certificatul de înmatriculare, cererea de radiere, contractul de vânzare – cumpărare din 2005 și certificatul de radiere, acte despre care susține că au stat la baza înmatriculării autoturismului pe numele defunctului. Cu toate acestea, în recursul de față, „a solicitat, în baza art. 184 din Codul de procedură civilă, să se constate falsul în înscrisuri, fals ce a „format convingerea instanței" din dosarul de partaj cum că acest autoturism ar aparține defunctului”.
Însă, nu aceste înscrisuri stau la baza dreptului de proprietate exclusiv al defunctului S. Livius căci nu au fost depuse în dosarul de partaj, astfel că nu au avut nici o contribuție la formarea convingerii instanței învestite cu soluționarea acțiunii de împărțire a bunurilor comune. Dimpotrivă, din actele dosarului de partaj și considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în acea cauză rezultă faptul că instanțele au avut în vedere copia contractului de credit bancar prin care reclamanta a obținut un împrumut de 1.700 euro la 08.12.2004 și depoziția martorului Gh. L. privitoare la vânzarea de către S. Livius a unui autoturism marca Wolkswagen proprietatea sa persoană.
Două dintre condițiile de exercitare a unei acțiuni constau în interesul legitim, născut și actual al reclamantului și calitatea procesuală activă. Însă pentru a avea calitate procesuală activă în prezenta acțiune oblică reclamanta trebuia să dovedească calitatea sa de creditor al defunctului.
Astfel, cererea de constatare a calității pârâtei de moștenitoare și cea de constatare a masei succesorale ce cuprinde autoturismul Dacia Solenza își justifică interesul doar prin prisma celorlalte cereri prin care solicită să se constate că autoturismul a fost achitat integral de reclamantă și că actul de transfer al dreptului de proprietate în favoarea defunctului S. L. este fals, cu consecința nulității acestui act și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act translativ de proprietate în favoarea reclamantei, conform reclamantei. Dar, constatarea falsului înscrisurilor prezentate de reclamantă în motivarea acțiunii sale este lipsită de interes, căci transferul dreptului de proprietate integral în patrimoniul defunctului S. Livius s-a produs în baza sentinței civile nr. 4590/2006 a Judecătoriei A. prin care s-a constatat că autoturismul este bun comun dobândit, însă, cu contribuția lui S. Livius de 100% și cea de 0% a reclamantei, fiind o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecată (potrivit opiniei majoritare, neproducând efecte cea minoritară).
În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat faptul achitării de către ea a ratelor contractului de credit încheiat pentru cumpărarea auto, însă problema modului de achiziționare a bunului a făcut deja obiectul cercetării judecătorești în cadrul procesului de împărțire a bunurilor comune, fiind rezolvată irevocabil.
Prima instanță a respins excepția autorității lucrului judecat în mod corect, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză pretinsă de art. 1201 din Codul civil de 1864. Astfel, nu sunt aceleași părți în aceeași poziție procesuală, căci recurenta nu a formulat acțiune reconvențională în dosarul nr. 5806/2006 al Judecătoriei A.. Prin chemarea în judecată a pârâtei în calitate de moștenitoare a defunctului S. Livius, ce a fost reclamant în procesul de partaj nu se pune problema lipsei identității de părți, căci succesorul unei persoane preia toate drepturile și obligațiile defunctului transmisibile pe cale succesorală. Nu este același obiect juridic pentru că în prezenta cauză reclamanta pretinde un drept integral de proprietate asupra autoturismului marca Dacia Solenza nr. de înmatriculare_, în timp ce în cadrul procesului de împărțire a bunurilor comune a susținut dreptul de coproprietate în cote egale, cu atribuirea bunului în favoarea ei, astfel cum rezultă cu claritate mai ales în motivarea cererii de recurs împotriva sentinței civile nr. 4590/2006 a Judecătoriei A. (fila 8 dosarul nr._ al Tribunalului A.). De asemenea cele două acțiuni nu au aceeași cauză, căci prima consta în comunitatea matrimonială de bunuri a cărei sistare făcea obiectul primului litigiu, iar în prezent invocă drept cauză falsul.
Însă, deși nu sunt întrunite cerințele cumulative de mai sus pretinse de art. 1201 din Codul civil de la 1864, în speță se impune puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate asupra partajului privitor la dreptul de proprietate al defunctului S. Livius asupra autoturismului.
Excepția autorității de lucru judecat are un efect negativ, care se exprimă în regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și impune condiția identității de acțiune care, potrivit legii, reclamă același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. În schimb, puterea (prezumția) de lucru judecat are un efect pozitiv ce se bazează pe regula că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Reclamanta a depus la dosar copiile cererii sale din 23.09.2005 către SEIP A. pentru schimbarea proprietarului auto, a certificatului de radiere a autoturismului de pe numele său ca urmare a înstrăinării în favoarea soțului ei S. P. Livius, a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de cei doi soți, a fișei fiscală a autoturismului din 17.10.2005, a certificatului de înmatriculare, a facturii fiscal nr. AGXJS4520123PJ/21.03.2005 (filele 18 – 22, 24 ale dosarului judecătoriei) toate acestea demonstrând achiziționarea bunului pe numele reclamantei în data de 21.03.2005, în timpul căsătoriei cu S. L. și transcrierea ulterioară a acestuia pe numele soțului tot în timpul căsătoriei.
Toate aceste înscrisuri probează dobândirea bunului în timpul căsătoriei reclamantei cu defunctul soț, actele de achiziție fiind întocmite pe numele soției, precum și încheierea la scurt timp (probabil în luna septembrie 2005, căci în contractul depus la dosar nu este vizibilă data încheierii contractului de vânzare – cumpărare) a convenției prin care reclamanta a vândut autoturismul soțului ei. Acest din urmă act juridic nu a fost invocat de niciuna dintre părți în timpul procesului de partaj, putându-se presupune în mod firesc că părților li s-a explicat de către avocații lor că o apărare întemeiată pe acel contract ar fi inutilă tocmai datorită dobândirii lui în timpul căsătoriei, sub efectul comunității matrimoniale de bunuri reglementată de art. 30 alin. 1 din Codul familiei (în vigoare la momentul achiziționării autoturismului, dar și al judecătorii partajului), conform căruia „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților” cu precizarea la alin. 2 că „Orice convenție contrară este nulă”. În plus, art. 1307 din Codul civil de la 1864 interzice vânzarea între soți.
Ținând cont de faptul că ambii soți au fost asistați juridic de către avocați, iar reclamanta nu a invocat în timpul procesului de partaj înscrisurile depuse la filele 18 – 22, 24 ale dosarului nr._ coroborat cu faptul că în cursul procesului de împărțire a bunurilor comune nu a susținut că deține un drept de proprietate unic, ci doar coproprietatea în cote egale, instanța de recurs reține prezumția judiciară a cunoașterii de către reclamantă a interdicției vânzării între soți (cu atât mai mult cu cât în această privință operează prezumția cunoașterii legii), precum și a faptului că aceste înscrisuri nu probau dreptul ei unic de proprietate, ci doar dobândirea bunului în timpul căsătoriei sub efectul comunității matrimoniale de bunuri.
Este adevărat că în motivarea sentinței civile nr. 4.590/02.10.2006 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr. 5706/2006 (de partaj) se arată că autoturismul Solenza este bunul propriu al fostului soț pentru că avansul a fost plătit de acesta din banii obținuți din vânzarea unui bun propriu al acestuia, în timp ce în dispozitivul hotărârii se menționează că autovehiculul este bun comun cu contribuția unică a reclamantului.
Însă, acest aspect a fost unul dintre motivele de recurs împotriva sentinței civile nr. 4.590/02.10.2006 invocate de S. P. G. S., aspect înlăturat, cu putere de lucru judecat, de către instanța de recurs, care a stabilit că autoturismul în litigiu a fost bun comun dobândit, însă, cu contribuția de 100% a fostului soț S. Livius.
Instanțele de judecată ce au soluționat partajul bunurilor soților S. P. nu au avut în vedere nici o vânzare între soți în privința autovehiculului pentru că acest act juridic nu a fost invocat în procesul de împărțire a bunurilor comune.
Așadar, prezenta acțiune este paralizată de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4.590/02.10.2006 a Judecătoriei A. rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 57/R/30.01.2007 a Tribunalului A. în baza cărora a fost transmis dreptul de proprietate asupra autoturismului în litigiu integral în patrimoniul lui S. Livius, situație față de care, cu atât mai mult, apare ca fiind lipsită de interes cererea reclamantei de constatare a falsului înscrisurilor denunțate în acest proces din moment ce autovehiculul a trecut în patrimoniul lui S. Livius în baza hotărârii judecătorești de partaj, iar nu a contractului de vânzare – cumpărare privitor la care reclamanta invocă falsul și care oricum nu putea produce efecte, conform art. 1307 din Codul civil de la 1864.
Deci, nu există interes în constatarea falsului înscrisurilor menționate de reclamantă în motivarea acțiunii sale actuale datorită faptului că vânzarea între soți este nulă, iar instanța de partaj a constatat caracterul de bun comun al autoturismului, iar nu de bun propriu al fostului soț.
Judecata instanței de partaj nu a avut la bază înscrisurile al căror fals îl reclamă reclamanta în prezenta acțiune, acestea nefiind depuse la dosarul de împărțire a bunurilor comune, iar reclamanta – pârâtă în acel proces nici nu a invocat vânzarea de către ea a bunului în favoarea soțului, depunând la dosar doar cele două cărți de identificare ale vehiculului din care rezultă că în 2005 autovehiculul a fost înmatriculat pe numele ei, iar ulterior pe cel al soțului. Dar, așa cum am arătat deja, aspectul vânzării nu a fost dedus judecății, iar instanța de partaj nu a reținut că bunul era propriu al fostului soț pentru un astfel de motiv. Dimpotrivă concluzia instanțelor învestite cu soluționarea cererii de împărțire a bunurilor comune a avut în vedere achiziționarea autoturismului în timpul căsătoriei și modul de plată al acestuia, stabilind în baza acestor elemente că este un bun comun, dar cu contribuția unică a soțului.
Așadar, prima instanță a soluționat corect excepția autorității lucrului judecat prin prisma dispozițiilor art. 1201 din Codul civil, omițând însă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat astfel cum a fost descris mai sus.
De asemenea, a soluționat corect excepția lipsei interesului acțiunii ce decurge din puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în procesul de partaj, dar și din împrejurarea că în cauză s-a probat radierea autoturismului din circulație la cererea lui S. Livius în anul 2008, astfel cum rezultă din certificatul de radiere nr._/03.09.2008 eliberat de Serviciul Circulație din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului A. (fila 103 a dosarului judecătoriei).
În dovedirea faptului că autoturismul se află încă în circulație recurenta a depus copia certificatului de înmatriculare nr. E377671 completat ultima oară la 18.10.2005 cu trecerea bunului pe numele defunctului S. P. Livius. Același înscris poartă, însă, mențiunea completării lui la rubrica „Radieri” cu semnătura și ștampila Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor A. și data de 17.10.2008 dovedind astfel, la fel ca cel precedent, că autoturismul în litigiu a fost radiat din circulație, în condițiile art. 17 lit. a din OUG nr. 195/2002 republicată și modificată conform căruia „Radierea din evidență a vehiculelor se face de către autoritatea care a efectuat înmatricularea sau înregistrarea doar în cazul scoaterii definitive din circulație a acestora, la cererea proprietarului, în următoarele cazuri: a) proprietarul dorește retragerea definitivă din circulație a vehiculului și face dovada depozitării acestuia într-un spațiu adecvat, deținut în condițiile legii”.
În aceste circumstanțe, este, de asemenea, corect soluționată de către prima instanță și excepția lipsei calității procesuale active căci reclamanta nu are calitatea de creditor al defunctului S. Livius privitor la recunoașterea unui drept de proprietate exclusiv asupra autoturismului în litigiu, din moment ce problema proprietății asupra acestui bun a fost soluționată prin hotărârile pronunțate în procesul de partaj.
Reclamanta invocă interdicția vânzării între soți pentru a combate contractul de vânzare – cumpărare din 2005, susținând că a achiziționat singură bunul. Însă, omite faptul că fiind cumpărat în timpul căsătoriei, acesta este supus comunității matrimoniale de bunuri reglementată de art. 30 alin. 1 din Codul familiei (în vigoare la momentul achiziționării autoturismului), precum și puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4590/02.10.2006 a Judecătoriei A. și a deciziei civile nr. 57/R/30.01.2007 a Tribunalului A. prin care a fost sistată această comunitate de bunuri prin atribuirea bunului în patrimoniul defunctului S. Livius. Astfel, ca urmare a conduitei foștilor soți în procesul de partaj, ce nu au adus la cunoștința instanțelor de judecată existența contractului de vânzare – cumpărare din 2005, acestea nu s-au putut pronunța asupra nulității actului juridic, ceea ce nu îi conferă, însă, efecte juridice, cu privire la translația dreptului de proprietate în patrimoniul fostului soț. Acea vânzare – cumpărare a avut loc tot sub imperiul comunității matrimoniale de bunuri, neîncadrându-se în prevederile art. 31 din Codul familiei (privitor la bunurile proprii ale soților), așa încât transferul dreptului de proprietate în patrimoniul lui S. Livius a avut loc ca efect al acestor hotărâri judecătorești, iar nu a contractului de vânzare – cumpărare din 2005.
Așadar, reclamanta recurentă nu întrunește în persoana sa atât calitatea de recurentă, cât și pe cea de creditoare a defunctului pentru a avea dreptul la acțiunea oblică, conform art. 974 din Codul civil de la 1864, în sensul solicitării constatării calității pârâtei de moștenitor al defunctului S. Livius, de stabilire a masei succesorale și de constatare a dreptului ei de proprietate exclusiv asupra autoturismului, a falsului actului de transfer al autoturismului, a nulității documentului translativ de proprietate, cu consecința pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate în favoarea reclamantei.
Aceste două excepții (cea a lipsei interesului și a lipsei calității procesuale pasive) împiedică exercițiul dreptului la acțiune și nu permit instanței de judecată să soluționeze fondul litigiului, conform art. 137 alin. 1 din codul de procedură civilă de la 1865, ce impune judecătorului soluționarea cu prioritate a excepțiilor procesuale ce fac de prisos analizarea fondului cauzei. Nefiind întrunite astfel două dintre condițiile esențiale ale exercițiului dreptului la acțiune, prima instanță nu se putea pronunța asupra solicitării reclamantei de cercetare a falsului conform art. 184 din același cod.
Pentru aceste considerente, văzând că nu este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, neexistând vreun motiv de recurs încadrabil în prevederile art. 304^1 din același cod, tribunalul în baza art. 312 alin. 1 din același act normativ, va respinge recursul și, pe cale de consecință, și cererea accesorie de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată ale părții adverse, având în vedere principiul accesorium sequitur principalem (cererea accesorie urmează soarta celei principale) precum și faptul că intimata nu a căzut în pretențiuni, astfel că nu sunt întrunite în favoarea recurentei cerințele ce decurg din art. 274 din codul de mai sus.
Intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul exercitat de recurenta S. P. G. S., cu dom. ales în A., ., . (la C.A.A. M.. B., O.) în contradictoriu cu intimata T. D. L. M., dom. în B., ., ., ., cu dom. ales în Timișoara, .. 18, . (la av. E. – L. T.) împotriva sentinței civile nr. 2112/12.03.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică din 02 iulie 2013.
Președinte Judecător Judecător
T. B. M. A. L. Ș.
pt. judecător în concediu, semnează pt. judecător în concediu, semnează
președintele Tribunalului A. președintele Tribunalului A.
d-na S. N. d-na S. N.
Grefier
V. M.
pt. grefier în concediu, semnează
grefiera șefă a Tribunalului A.
d-na A. A.
Red.M.A/Tehnored/V.M./M.A.
2 ex/29.07.2013
Nu se comunică
Primă instanță Judecătoria A. – judecător C. L. D.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1486/2013.... | Pretenţii. Hotărâre din 20-05-2013, Tribunalul ARAD → |
|---|
