Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1279/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1279/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 26-03-2013 în dosarul nr. 2608/108/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.1279
Ședința publică din 26 martie 2013
Președinte: Ș. V.
Grefier: I. M. S.
S-a luat în examinare acțiunea civilă exercitată de reclamantul N. G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta reclamantului – av. A. G. T. din Baroul A., lipsă pârâtul.
Ministerul public este reprezentat de procuror S. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta
reclamantului depune la dosar, acte în susținerea acțiunii; răspuns la întâmpinare, copia dosarului nr.72/1959 din Penitenciarul MAI Timișoara, mandat de arestare, sentința de condamnare, mandat de executarea pedepsei, sentința civilă nr.195/2009, copia dicționarului Penitenciarelor din România comunistă și practică judiciară a Tribunalului A., în speță militară, care se comunică cu reprezentanta Ministerului Public.
Instanța pune în discuție reprezentantei reclamantului calificarea juridică a acțiunii.
Reprezentanta reclamantului solicită repunerea în termen, respingerea excepțiilor invocate și își precizează acțiunea pe disp.art.504, art.505 Cod procedură penală.
Nemaifiind formulate cereri și nici probe de propus, instanța acordă cuvântul asupra cererii.
Reprezentanta reclamantului solicită respingerea excepțiilor ca nefondate, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea acțiunea ca inadmisibilă întrucât nu există o hotărâre de achitare.
În replică reprezentanta reclamantului face referire la art.2 L nr.221/2009, și arată că nu poate fi vorba de persoane condamnate pe criterii politice înainte de 1989, există practică de la Curtea Europeană.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra acțiunii civile înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12.02.2013, sub nr._, constată că reclamantul N. G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în baza art.504 alin.1 și alin.2 C.pr.pen., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta la plata unor despăgubiri în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din data plății și a cheltuielilor de judecată ocazionate prin prezentul litigiu.
În motivarea acțiunii arată că, prin Sentința penală nr.193/1959, pronunțată de Tribunalul M. Timișoara, la data de 29.04.1959, cu unanimitate de voturi, în baza art.209 pct.2 lita.a Cod penal și art.292 Codul justiției militare, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani muncă silnică și 3 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire împotriva ordinii sociale, fiindu-i confiscată în totalitate averea și de asemenea fiind dispusă împotriva sa măsura suspendării exercitării drepturilor prevăzute de art.58 Cod penal.
Relatează reclamantul că pe toată perioada executării pedepsei a fost supus unor chinuri fizice și psihice greu de suportat, deținuții fiind în mod repetat bătuți, înfometați, obligați la muncă istovitoare în condiții atmosferice precare și forțați să doarmă câte 40 într-o singură celulă, pe paturi din lemn sau din fier, de cca.30 cm, fără saltea și fără pernă.
Susține că aceste măsuri au lăsat repercursiuni grave asupra stării sale de sănătate, cu atât mai mult cu cât efectele condamnării nu au încetat să existe nici după eliberarea sa din anul 1989, reclamantul și întreaga sa familie continuând să fie în urmăriți de către serviciile de securitate.
Față de aceste împrejurări, subliniind că prin măsurile abuzive dispuse împotriva sa de către regimul comunist i-au fost afectate în mod evident atributele fundamentale ale persoanei, reclamantul consideră că în speță sunt pe deplin întrunite elementele răspunderii civile instituite de art.504-505 C.pr.pen. și art.52 alin.3 din Constituție, iar instanța de judecată este obligată a dispune repararea integrală a prejudiciului ținând cont nu doar de consecințele produse pe plan fizic, psihic, social, moral și material, dar și de umilința la care întreaga familie a reclamantului a fost supusă în timpul și după executarea pedepsei.
În dovedirea acestor afirmații reclamantul face trimitere la Decizia nr.297/21.01.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că repararea prejudiciul trebuie să fie integrală, instanța putând fixa o sumă de bani nu doar pentru a repune victima într-o situație similară celei avută anterior, cât și pentru a-i procura acesteia satisfacții de ordin material, susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În drept invocă dispozițiile art.504-505 Cod procedură penală, art.20,21 și 52 din Constituția României, art.3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.2518 coroborat cu art.1531 din Noul Cod Civil, art.1 din Legea nr.221/2009 și art.2-3 din OUG nr.214/2009, iar în probațiune depune înscrisuri doveditoare și practică judiciară.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind neântemeiată și insuficient dovedită.
În susținerea excepției de prescripție arată că, potrivit art.78 și art.12 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborare actelor normative, republicată, legile intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul lor, termenul fiind calculat pe zile calendaristice. Ori în raport de această procedură, atât timp cât Legea nr.221/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.396 din data de 11.06.2009, acțiunea reclamantului, înregistrată la data de 12.02.2013, este prescrisă, termenul de exercitare fiind împlinit la data de 15.06.2012.
Pe fondul cauzei, învederează că, prin Decizia nr.1358/21.10.2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009, Curtea Constituțională a României a constatat că reglementarea criticată încalcă prevederile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru eliberarea actelor normative, potrivit cărora în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Așadar, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, respectiv Decretul Lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, OUG nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România și, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Raportat la dispozițiile Legii nr.24/2000, aceeași Curte a mai stabilit că normele criticate nu respectă regulile de tehnică legislativă, iar despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcării drepturilor omului, comise în perioada comunistă, și nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.
Mai mult decât atât, adaugă că deși prin art.I pct.2 din OUG nr.62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, cum ar fi durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordat în temeiul Decretului Lege nr.118/1990 și a OUG nr.214/1999, instanța supremă, prin Decizia nr.1354/20.10.2010, a admis excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții și a constatat că elemente prevăzute în cuprinsul acestora sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind una clară și previzibilă, dat fiind că, în materia despăgubirilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată și proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată.
Un alt aspect invocat de pârâtă se referă la faptul că acțiunea reclamantului este nedovedită câtă vreme la dosarul cauzei nu a fost depusă în probațiune hotărârea judecătorească în baza căreia s-a decis condamnarea politică, iar simplele relatări din motivarea acțiunii nu pot fi luate în considerare fără existența unui înscris care să probeze că reclamantul a fost într-adevăr prejudiciat prin măsura dispusă împotriva sa. Ori stabilirea cât mai corectă a stării de fapt este deosebit de importantă, iar judecătorul nu poate face o apreciere corectă și rezonabilă a cuantumului despăgubirilor, din moment ce nu există o cunoaștere amănunțită a stării de fapt. Chiar mai mult, în opinia aceleiași pârâte, nu este lipsită de relevanță nici trecerea unei perioade de 50 de ani de la data producerii evenimentelor, astfel că în mod evident nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciilor cauzate.
Cu privire la despăgubirile bănești, apreciază că valoarea sumelor invocate cu titlu de prejudicii morale este nejustificat de mare și trebuie dovedită modalitatea prin care s-a ajuns la cuantificarea acesteia, în acest sens pârâta făcând trimitere la practica judiciară a instanței supreme, care în mod repetat a considerat că prejudiciul moral se stabilește într-adevăr prin apreciere, dar nu printr-o apreciere de ordin moral, ci bazată pe probe, care în speță nu există. În caz contrar, acordarea unor despăgubiri exorbitante ar duce la rândul său la producerea unor alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni ai statului, prin diminuarea bugetului public și imposibilitatea susținerii cheltuielilor publice, iar luând în considerare și criza economică actuală, suma de 500.000 de euro solicitată de reclamant este una exorbitantă, în același sens opinând Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate, exemplu fiind hotărârea pronunțată Cauza Konolos în care s-au acordat despăgubiri materiale în valoare de 3.000 de Euro cu titlu de „prejudiciu moral incontestabil”.
Pentru motivele arătate, solicită respingerea acțiunii, în principal pe calea excepției de prescripție, iar în subsidiar, ca nedovedită.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul solicită instanței a observa cu prioritate faptul că temeiul de drept al acțiunii nu este constituit din Legea nr.221/2009, astfel că nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune, iar din perspectiva aceluiași fapt, toate aspectele invocate de pârâtă prin întâmpinare sunt străine cauzei și nu fac altceva decât să ateste faptul că aceasta tratează cu superficialitate acțiunea reclamantului.
Sub aspectul înscrisurilor depuse în probațiune, susține că natura politică a condamnării reiese fără echivoc din cuprinsul Sentinței penale nr.193/1959 a Tribunalului M. Timișoara și ca atare nu se impune suplimentarea probațiunii cu alte înscrisuri, cum în mod eronat susține pârâta, iar nu în ultimul rând, afirmațiile pârâtei în sensul că trecerea unei perioade îndelungate de timp de la producerea prejudiciului ar duce la o atenuare semnificativă a prejudiciului moral sunt de asemenea nefondate și nu pot fi primite, în condițiile în care consecințele măsurilor abuzive sunt resimțite și în prezent și se amplifică pe fiecare an ce trece.
Pentru motivele invocate, luând în considerare starea de fapt existentă în cauză, materialul probator depus, solicită respingerea excepțiilor invocate de pârâtul S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A., și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, obligând partea adversă la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea la care a fost supus reclamantul din motive politice.
Analizând acțiunea reclamantului prin prisma probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul reține în fapt următoarele:
Reclamantul N. G. a fost condamnat, prin Sentința penală nr.193/1959 a Tribunalului M. Timișoara, la o pedeapsă de 15 de ani muncă silnică și 3 ani degradare civică, fiindu-i confiscată întreaga avere și fiind dispusă împotriva sa măsura suspendării exercitării drepturilor prevăzute de art.58 Cod penal.
În dosarul civil nr.3523 din 2010 a Tribunalului A. rămasă irevocabilă s-a respins acțiunea reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221 din 2 iunie 2009, ca atare s-a promovat pe un alt fundament juridic și anume în baza art. 504 C.proc.pen. prezenta acțiune.
Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 reglementează situația condamnărilor cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . La art.2 se stabilește că: ,,Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.”
Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, conform art.504 C.proc.pen. se face în condițiile acestui art. și anume:
,,Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
Din chiar considerentele Deciziei nr.9096 pronunțată de Înalta Curte de Casție și Justiție la data de 6 11 2009, depuse de reclamant, rezultă că situația persoanelor deținute politic se încadrează în prevederile L nr.221/2009, și nu în textul art.504 C.proc.pen. care prevede ca ipoteză existența unei hotărâri definitive de achitare a fostului condamant, ceea ce nu există în speță.
Dacă înainte de existența reglementării date prin L nr.221/2009, în practică se acordau daune morale pentru situații similare în baza art.504 C.proc.pen., în prezent după ce legea menționată a fost dată, iar termenul pentru depunerea cererilor a expirat și mai cu seamă luând în considerare și faptul că reclamantul a pierdut irevocabil în baza L nr.221/2009, a considera admisibilă o astfel de acțiune ar însemna practic o eludare a autorității de lucru judecat din prima hotărâre și a repune în vigoare o lege temporară care și-a epuizat efectele în timp.
Pentru considerentele expuse se va respinge acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul N. G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Conform art.274 C.proc.civ. nu se pune problema cheltuielilor de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN N UM ELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul N. G. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată azi în ședința publică din 26 03 2013.
Președinte Grefier
Ș. V. I. M. S.
Se comunică cu: reclamat N. G. – A., dom. ales C.. Av. Adrudan G. – ., jud. A.
pârât-Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – A., ., jud. A..
Parchetul de pe lângă Tribunalul A.
Red.S.V.
Tehnored.IMS /5ex.3 .
| ← Pretenţii. Încheierea nr. 411/2013. Tribunalul ARAD | Contestaţie la executare. Decizia nr. 248/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
