Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 572/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 572/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 270/210/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.572
Ședința publică din 23 aprilie 2013
Președinte: R. M.
Judecător: A. C.
Judecător: Ș. V.
Grefier: P. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta-reclamantă M. V., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. M., împotriva Sentinței civile nr.105/12.02.2013, pronunțată de Judecătoria Chișineu-Criș în dosar nr._, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentei – av. Vucoiev N. din Baroul A., absentă fiind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Reprezentanta recurentei depune la dosar delegație avocațială și dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei + 0,3 lei timbru judiciar.
Nemaifiind formulate alte cereri, tribunalul reține dosarul spre soluționare și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 01.04.2013, constată că, prin Sentința civilă nr.105/12.02.2013, Judecătoria Chișineu-Criș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu și pe această cale a respins acțiunea formulată de reclamanta M. V. în contradictoriu cu pârâta S. Mariuța, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu, potrivit art.137 C.pr.civ., a reținut că între părți a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la o suprafață de teren arabil extravilan din Zărand, în anul 2000. Terenul a fost dat în arendă de către promitenta cumpărătoare, pentru perioada 2000-2002, însă după anul 2002, nici promitenta cumpărătoare și nici o altă persoană fizică sau juridică – împuternicită de aceasta – nu au mai exploatat terenul și nici nu au plătit impozitele.
S-a constatat incidența în cauză a dispozițiilor Codului civil de la 1864 și ale actelor normative valabile la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în speță, potrivit art. 6 alin. 2 din noul cod civil în condițiile în care actul juridic dedus judecății a fost încheiat înainte de . noului Cod civil.
Așa fiind, instanța de fond a reținut că înscrisul sub semnătură privată încheiat reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de antecontract, având ca obiect o obligație de „a face”, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic, și nu o obligație de „a da”, adică de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut, întrucât transferul proprietății se poate face doar prin act autentic.
Fiind vorba de o promisiune bilaterală de a contracta, în caz de neexecutare a obligației asumate, răspunderea este contractuală, iar executarea silită în natură, a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Termenul prescripției curge din momentul încheierii contractului, însă atunci când promitentul cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui, cu acordul promitentului-vânzător, echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în sensul art.16 lit. a) din Decret.
Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care promitentul-cumpărător pierde posesia asupra imobilului în discuție, iar în prezenta cauză, promitenta cumpărătoare a pierdut posesia terenului încă din anul 2002, aspect relatat de martorul audiat și necontestat de către reclamantă.
Din interpretarea dispozițiilor art.7 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prima instanță a reținut că, în principiu, obligațiile asumate printr-un contract sunt exigibile imediat, afară de cazul în care părțile nu au prevăzut un termen suspensiv sau condiție suspensivă, situații în care obligațiile devin exigibile la împlinirea termenului sau condiției, după caz. De asemenea, la art.1 alin.1 din același decret se stipulează că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
În speță s-a observat că părțile nu au prevăzut un termen suspensiv pentru perfectarea vânzării terenului, iar prescripția a început să curgă la momentul pierderii posesiei asupra terenului de către reclamantă, dată la care obligația semnării actului autentic era în sarcina părților, și s-a împlinit în anul 2005.
S-a reținut ca termen al întreruperii prescripției perioada de doi ani de folosire a terenului de către reclamantă și comportarea acesteia ca proprietar, respectiv între anii 2000-2002. După anul 2002 însă, când reclamanta a pierdut posesia asupra terenului, a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
În opinia instanței de fond nu a putut fi reținută susținerea reclamantei din notele de ședință, depuse la termenul de judecată din 16.01.2013, potrivit căreia în speță ar fi vorba despre o revendicare imobiliară care este imprescriptibilă, deoarece, așa cum s-a menționat supra, prin antecontractul părților nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, ci doar o obligație de a face, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic.
S-a constatat mai totodată și faptul că reclamanta nu a uzat de căile puse la dispoziția sa de lege de a-și apăra posesia în anul 2002 sau înăuntrul termenului de prescripție al dreptului la acțiune, lăsând să treacă un termen foarte lung până la introducerea prezentei acțiuni. În situația în care reclamanta ar fi redobândit posesia asupra terenului, termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic ar fi fost întrerupt.
În raport de cele reținute, în temeiul art.1, art.3, art.7, art.16 și art.18 din Decretul nr.168/1958, constatându-se intervenită prescripția dreptului material la acțiune, cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare urmează a fost respinsă ca atare.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva soluției a declarat recurs reclamanta M. V., solicitând, în baza art.312 alin.5 C.pr.civ., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
În dezvoltarea motivelor susține că motivarea primei instanțe în sensul că prezenta acțiune este o acțiune patrimonială având ca obiect o obligație de „a face”, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic, și nu o obligație de „a da”, adică de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut, este neîntemeiată, în condițiile în care, în opinia sa, aceste două noțiuni sunt sinonime câtă vreme încheierea contractului autentic presupune tocmai transferul proprietății asupra unui imobil.
Referitor la termenul de la care începe să curgă excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicită instanței de recurs a avea în vedere că în mod eronat a apreciat judecătorul fondului faptul că deși, în general, acest termen începe să curgă de la momentul încheierii contractului, în speță, atât timp cât promitenta-cumpărătoare a preluat în posesie imobilul, termenul a început să curgă de la momentul pierderii posesiei, respectiv anul 2002. În acest sens arată că pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare era necesară emiterea titlurilor de proprietate și predarea lor către reclamantă sau măcar înștiințarea acesteia că au fost emise și că e posibilă încheierea actului autentic, însă în cazul de față nu s-a făcut dovada acestor împrejurări, iar recurenta nici până la acest moment nu deține titlul original ci doar simple copii cu care nu este posibilă prezentarea la notar pentru încheierea contractului.
În aprecierea sa, instanța de fond a greșit atunci când a calificat acțiunea de față ca fiind o acțiune personală, deoarece, în cazul promisiunilor având ca obiect imobile, acțiunea în prestație tabulară este o modalitate a revendicării imobiliare și dobândește toate caracteristicile acesteia, inclusiv imprescribilitatea. Ori deși pe aceeași linie a fost instituit principiul imprescribilității acțiunilor în prestație tabulară prevăzut de Legea nr.247/2005, instanța de fond nu a avut în vedere acest act normativ atunci când a pronunțat hotărârea pe calea excepției de prescripție, deși reprezentanta reclamantei a făcut trimitere la aceste prevederi legale.
Mai mult decât atât, solicită instanței de recurs a avea în vedere și faptul că instanța de fond nu a luat în considerare și declarația martorului audiat în cauză care deși a arătat că, într-adevăr, recurenta a fost deposedată de posesia imobilului în anul 2002, această deposedare a avut loc prin folosirea violenței.
Intimata, deși legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței și nu a formulat apărări scrise prin întâmpinare.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și ținând seama de dispozițiile art. 304 și 3041 Cod procedură civilă, tribunalul va constata că recursul promovat în cauză este nefondat.
Antecontractul fiind o promisiune bilaterală de a contracta, în caz de neexecutare a obligației asumate, răspunderea este contractuală, iar executarea silită în natură a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, supusă termenului de prescripție, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă în momentul în care recurenta, promitent-cumpărător a pierdut posesia asupra terenului, iar în speță, recurenta reclamantă a pierdut posesia terenului încă din anul 2002, aspect relatat de martorul audiat și necontestat de către reclamantă. Deposedarea prin violență nu a fost dovedită de către recurentă, astfel că nu poate fi reținută. Așa cum just a reținut și prima instanță, recurenta reclamantă nu a formulat acțiuni pentru apărarea posesiei, potrivit art. 674 și următoarele Cod procedură civilă.
Cu privire la susținerile recurentei, în sensul că, „pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare era necesară emiterea titlurilor de proprietate și predarea lor către reclamantă sau măcar înștiințarea acesteia că au fost emise și că e posibilă încheierea actului autentic”, tribunalul constată că la data încheierii antecontractului de vânzare – cumpărare ( 7 martie 2000 ), Titlul de proprietate era emis de aproape 6 ani ( din data de 16.09.1994 - fila 27 dosar primă instanță), ori reclamanta recurentă, deși a pierdut posesia terenului din anul 2002, nu a efectuat demersuri pentru a verifica acest aspect.
Prin urmare, tribunalul constată că în mod corect instanța de fond a admis excepția prescripției extinctive.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă urmează a se respinge recursul ca nefondat.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta M. V. în contradictoriu cu intimata S. Mariuța, împotriva Sentinței civile nr.105 din 12.02.2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.04.2013.
Președinte Judecător Judecător
R. M. A. C. Ș. V.
Grefier
P. M.
Red.M.R.
Tred.M.P.
2 ex./ 23.05.2013
Nu se comunică părților.
RECURENTA - RECLAMANTĂ
M. V. - A., dom.ales - .. C, ., jud. A.
INTIMATA - PÂRÂTĂ
S. M. – Zărand, nr. 205, jud.A.
Instanța de fond: Judecătoria Chișineu – Criș – judecător N. I.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 1067/2013. Tribunalul ARAD | Pretenţii. Decizia nr. 1048/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
