Obligaţie de a face. Decizia nr. 459/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 459/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 8253/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 459
Ședința publică din data de 28 martie 2013
Președinte: S. C. Ș.
Judecător: S. N.
Judecător: N. C.
Grefier: G. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta reclamantă R. R. în contradictoriu cu intimatul pârât P. M. și intimatul chemat în garanție M. M. împotriva sentinței civile nr.423 din 21.01.2013, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal se prezintă reclamanta, asistată de avocat J. Vizental A., pârâtul P. M. și reprezentantul chematului în garanție – avocat H. Vichenti din Baroul A. .
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că recursul a fost declarat și motivat în termen și este legal timbrat cu 54,00 lei taxă judiciară de timbru și 3 lei timbru judiciar.
Se constată că prin serviciul registratură, la data de 14.03.2013, respectiv 25.03.2013, intimații P. și M. au depus la dosar întâmpinări, ambii solicitând respingerea recursului.
Instanța comunică câte un exemplar din întâmpinările depuse cu reprezentanta recurentei și nemaifiind formulate alte cereri constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune și chitanța privind onorariul avocațial.
Reprezentantul intervenientului solicită respingerea recursului pentru motivele arătate în întâmpinare.
Intimatul pârât P. M. solicită respingerea recursului.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului înregistrat la Tribunalul A. la data de 25.02.2013, constată că prin sentința civilă nr.423 din 21.01.2013, pronunțată în dosar nr._ Judecătoria A. a respins acțiunea precizată, având ca obiect „obligație de a face”, formulată de reclamanta R. R. în contradictoriu cu pârâtul P. M., ca nefondată.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul P. M. în contradictoriu cu intervenientul - persoana chemată în garanție M. M., ca nefondată.
A fost respinsă cerere de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul – persoană chemată în garanție M. M. ca nefondată.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut în motivare faptul că reclamanta se prevalează de existența unei convenții de vânzare – cumpărare intervenită între aceasta și pârâtul P. M., în urmă cu aproximativ 7-8 ani, având ca obiect autoturismul Dacia, cu nr. înmatriculare_, pârâtul arătând că a vândut mai departe autoturismul lui M. M. (chemat în garanție – intervenient în cauză).
După cum se știe, dovada contractului de vânzare-cumpărare, în cazul în care valoarea bunului vândut depășește suma de 250 de lei (cum este cazul de față), se poate face, potrivit dispozițiilor art.1191 alin.1 C.civ. (în vigoare și în prezent), numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată.
Din textul de lege invocat rezultă inadmisibilitatea altor mijloace de probă în afara înscrisurilor pentru dovada actelor juridice a căror valoare depășește 250 de lei.
De la aceasta regulă există și excepții, și anume când există un început de dovadă scrisă provenind de la pârât sau care face verosimil faptul pretins, excepție prevăzută de art.1197 alin.2 C.civ., sau când partea s-a aflat în imposibilitate materiala sau morală de a-și procura o dovadă scrisă despre actul ce a încheiat, excepție prevăzută de art.1198 C.civ..
Având în vedere caracterul consensual al unui astfel de act juridic, consacrat de art. 1295 alin. 1 C. civ., și faptul că părțile nu au contestat transmiterea autoturismului de la reclamantă la pârât, și de la pârât la intervenientul – chemat în garanție,
Instanța a admis administrarea și a altor probe, respectiv proba cu martorii B. C., P. C. (filele 30-31, 44), interogatoriul pârâtului P. M. (filele 45, 46).
Din depoziția martorilor B. C. și P. C. (filele 30-31, 44), interogatoriul pârâtului, nu se poate concluziona cu certitudine că au intervenit astfel de convenții de vânzare – cumpărare succesive între părți, instanța de fond constatând că în cauză nu s-a făcut dovada certă al acordului de voință privind vânzarea-cumpărarea autoturismului, respectiv al clauzelor concrete ale convenției (prețul, condiții, modalitatea de plată, răspunderea contractuală, data încheierii convenției, etc.), declarațiile acestora fiind neconcludente, părțile neprezentând nici măcar un început de dovadă scrisă în acest sens, care să poată fi coroborată cu alte probe (martori, etc.).
Astfel, martora P. C. (fila 44) a arătat că nu cunoaște despre existența vreunui contract de vânzare-cumpărare între reclamantă și pârâtul P. M., la fel, nici între pârât și M. M. nu s-a încheiat nici un act de vânzare-cumpărare, între părți având loc doar simpla transmisie a detenției faptice asupra mașinii și a actelor acestuia. La fel și martorul B. C. (filele 30-31), arată că nu cunoaște detaliile, respectiv relațiile dintre părți, acesta nefiind de față personal la predarea mașinii, necunoscând nimic legat de actele mașinii.
Instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor art. 17 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, radierea din evidență a vehiculelor înregistrate, la trecerea acestora în proprietatea altei persoane, se face de către autoritatea care a efectuat înregistrarea, la cererea proprietarului, în condițiile legii.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. 2 lit. „d” din Regulamentul privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberării autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, aprobat prin Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. 1501/2006, „proprietarii de vehicule înmatriculate sau înregistrate sunt obligați să solicite radierea din circulație în termen de 30 de zile de la data trecerii vehiculului înregistrat în proprietatea altei persoane”.
Conform art. 25 din același act normativ, „radierea se face pe baza depunerii certificatului de înmatriculare sau de înregistrare și a plăcuțelor cu număr de înmatriculare ori de înregistrare, după caz, a cărții de identitate a vehiculului, a fișei de înmatriculare cu viza organului fiscal competent al autorității administrației publice locale, stabilită potrivit legii, ori a certificatului de atestare fiscală, precum și a documentelor care atestă faptul că a intervenit una dintre situațiile prevăzute la art. 24 alin. (1)-(4)”.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 264 alin. 4 din Codul fiscal (Legea 571/2003):“Orice persoană care dobândește/înstrăinează un mijloc de transport sau își schimbă domiciliul/sediul/punctul de lucru are obligația de a depune o declarație fiscală cu privire la mijlocul de transport, la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale pe a cărei rază teritorială își are domiciliul/sediul/punctul de lucru, în termen de 30 de zile inclusiv de la modificarea survenită.”.
Analizând textele de lege mai sus citate rezultă că, atât vânzătorului, cât și cumpărătorului le revin sarcini pentru ca înstrăinarea unui autovehicul, valabil făcută între părți, să devină opozabilă și față de terți, și, având în vedere importanța cunoașterii proprietarului autoheviculului în orice moment, legiuitorul a stabilit și sancțiuni pentru neîndeplinirea acestor obligații (respectiv amenda – conform art. 102 alin. (1) pct. 4. din OUG nr. 195/2002 pentru neefectuarea radierii vehiculelor din evidență, în cazurile și termenele prevăzute de lege).
În cazul de față, reclamanta invocându-și practic propria culpă, neîntocmind un contract de vânzare-cumpărare pentru autovehicule folosite, neadresându-se organelor administrative, solicită instanței să dispună radierea, deși dacă ar fi respectat legea ar fi avut la îndemână o procedură administrativă eficientă care ar fi avut ca rezultat radierea de pe numele acesteia a autovehiculului din circulație și din evidențele fiscale.
Ideea că se poate adresa instanței judecătorești fără a respecta procedura administrativă prevăzută de lege, vine în contradicție și cu principiul separației puterilor în stat, consacrat în mod expres de art. 1 din Constituția României, întrucât dacă am accepta aceasta, am ajunge la concluzia că puterea judecătorească poate suplini printr-o hotărâre judecătorească, orice act care intră în competenta autorităților administrative, sau mai mult, că poate dispune unei autorități administrative să execute anumite operațiuni, chiar în alte condiții decât cele prevăzute în lege.
Astfel, prin lege, s-a instituit o procedură administrativă simplă, eficientă, privind transcrierea autovehiculelor, rolul instanțelor judecătorești nefiind acela de a oferi o procedură judiciară paralelă cu cea administrativă, din care vânzătorul/cumpărătorul să poată să aleagă, în vederea transcrierii autovehiculului.
Prima instanță a reținut că în cauză toate părțile sunt în principiu de acord cu transcrierea autovehiculului, astfel că nimic nu îi împiedică pe aceștia să încheie contract de vânzare-cumpărare și să se prezinte la autoritățile competente să efectueze transcrierea autoturismului.
Astfel fiind judecătoria a apreciat că se impune respingerea cererii formulată de reclamantă, a cererii de chemare în garanție și a cererii de intervenție, ca nefondate, neacordând cheltuieli de judecată, urmând ca părțile să-și poată valorifica eventualele pretenții în cazul în care pot face dovada unui refuz nejustificat din partea autorităților administrative, uzând calea contenciosului administrativ, în condiții de contradictorialitate cu Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor A..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta R. R. solicitând ca în urma admiterii căii de atac să fie modificată hotărârea primei instanțe în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.
Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe având în vedere că potrivit dispozițiilor legale, contractul de vânzare-cumpărare a unui autovehicul este un contract consensual, valabil încheiat prin simplul acord de voința al părților, nefiind necesar ca manifestarea de voință a acestora să îmbrace o formă specială, pentru a produce efecte juridice civile.
Astfel, cum rezultă din actele de la dosar, pârâtul P. M. a recunoscut încheierea contractului consensual de vânzare-cumpărare a autoturismului. Mai mult, și chematul în garanție M. D., a arătat că știe despre această vânzare și că ulterior el a cumpărat autoturismul în discuție de la P. M.. În aceste condiții, față de recunoașterea pârâtului și a chematului în garanție, în mod greșit prima instanța a considerat că nu s-a dovedit vânzarea.
Toate părțile din proces, reclamant, pârât și chemat în garanție au fost de acord cu admiterea acțiunii reclamantei, singurele aspecte controversate fiind doar plata impozitului și a cheltuielilor de judecată.
Ori, față de poziția procesuală a tuturor părților din proces, în mod greșit prima instanță a respins acțiunea.
Prin întâmpinare, intimatul pârât P. M. a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală.
Astfel, la pronunțarea hotărârii prima instanța a avut în vedere probele administrate din care rezultă că în conformitate cu dispozițiile articolului nr.24 al.2 lit.d din Regulamentul privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, proprietarii de vehicule înmatriculate sunt obligați să solicite radierea din circulație în termen de treizeci de zile de la data trecerii vehiculului înregistrat în proprietatea altei persoane. Instanța a apreciat că reclamanta și-a invocat propria culpă neîntocmind un contract de vânzare-cumpărare și neadresându-se organelor administrative pentru reglementarea situației autovehiculului.
Totodată, în mod corect prima instanță a reținut că prin promovarea acțiunii reclamanta a încercat să eludeze procedura administrativă prevăzută de lege, apreciind că rolul instanțelor judecătorești nu este acela de a oferi o procedură judiciară paralelă cu cea administrativă, între care vânzătorul-cumpărătorul să poată să poată alege.
De asemenea, în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantei recurente de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 300,34 lei cu titlu de impozit plătit pe ultimii trei ani, întrucât din probe nu rezultă că autoturismul a fost în acesta perioadă în posesia pârâtului, mai mult chiar acesta fiind doar un simplu intermediar privitor la predarea mașinii, între recurentă și chematul în garanție.
Motivele de recurs invocate de recurentă nu sunt întemeiate, prima instanță reținând în mod corect că era obligatorie încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă scrisă și urmarea unei proceduri administrative stabilite prin lege.
Intervenientul M. D. a depus la rândul său întâmpinare solicitând respingerea recursului întrucât sentința civila nr._ a Judecătoriei A. a fost data cu interpretarea corectă a actelor deduse judecății și cu interpretarea și aplicarea temeinică a dispozițiilor legale.
Astfel, chiar dacă, contractul de vânzare - cumpărare a unui autovehicul este un contract consensual din punct de vedere al condițiilor de valabilitate, în vederea efectuării operațiunilor de transcriere legea prevede fără putință de tăgadă anumite obligații legale în sarcina proprietarului prevăzute de Ordinul 1501/2006 al Administrației și Internelor, obligații pe care reclamanta nu le-a îndeplinit, așa cum reiese din materialul probator, în sensul că nu a încheiat cu pârâtul P. M. nici măcar un început de dovadă scrisă în baza căreia ar fi putut cere transcrierea autovehiculului. În aceste condiții în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că reclamanta nu poate să-și valorifice culpa sa printr-o acțiune în justiție, atâta timp cât are posibilitatea, chiar și acum, să rezolve această situație juridică pe cale administrativă încheind actele necesare.
Examinând cauza în cadrul prevăzut de art.304 ind.1 cod pr.civilă, raportat la motivele pentru care reclamanta a declarat recurs, se constată că acesta nu este fondat, sentința atacată fiind pronunțată în considerarea unei situații de fapt reținută corect, în urma evaluării probelor administrate în condițiile prevăzute de art.167 cod pr.civilă, și cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor legale ce reglementează evidența autoturismelor și obligațiile fiscale ale persoanelor titulare a dreptului de proprietate asupra acestora.
Astfel, din probele administrate, declarațiile martorilor și interogatoriul pârâtului P. M., se reține că în prezent autoturismul nu mai există din punct de vedere material acesta fiind dezmembrat de către intervenientul M. M. și vândut în componente, reclamanta fiind în continuare titulara dreptului de proprietate autoturismul nefiind radiat din evidențele fiscale.
În calitate de proprietar, reclamanta are obligația de a gestiona corespunzător bunul, atât sub aspectul obligațiilor fiscale, de plată a impozitului, cât și sub aspectul efectuării demersurilor prevăzute de lege pentru transcrierea acestuia în proprietatea altei persoane în caz de transmitere a dreptului de proprietate, conform dispozițiilor legale cuprinse în Codul fiscal, respectiv în Ordinul nr.1501 din 2006 al ministrului administrației și internelor, art.24 alin.2 lit.d.
Faptul că părțile nu au perfectat acte de vânzare-cumpărare în formă scrisă, singurele apte să producă efecte în sensul dispozițiilor legale de mai sus echivalează, în special în ce o privește pe reclamantă, cu asumarea acesteia și implicit a drepturilor și obligațiilor derivate adică, pentru reclamantă menținerea obligațiilor fiscale, iar pentru pârât și intervenient imposibilitatea de a dispune în vreun fel de autoturism.
Față de cele arătate, în temeiul art.312 alin.1 cod pr.civilă, tribunalul va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă R. R. în contradictoriu cu intimatul pârât P. M. și intimatul chemat în garanție M. M., împotriva sentinței civile nr.423 din 21.01.2013, pronunțată de Judecătoria A..
Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă R. R. în contradictoriu cu intimatul pârât P. M. și intimatul chemat în garanție M. M. împotriva sentinței civile nr.423 din 21.01.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ având ca obiect obligația de a face.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 28.03.2013.
Președinte Judecător Judecător
S. C. Ș. S. N. N. C.
Grefier
G. S.
Red. SN. Tred.GS
2 ex- 22 04 2013
Nu se comunică părților
Prima instanță: Judecătoria Ineu, jud.B. I E.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1048/2013. Tribunalul ARAD | Obligaţie de a face. Sentința nr. 05/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
