Pretenţii. Hotărâre din 02-09-2014, Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 02-09-2014 în dosarul nr. 15501/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator - 3207/2504
Secția I civilă
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 204
Ședința publică din 02 septembrie 2014
Președinte R. M.
Judecător T. B.
Judecător M. A.
Grefier M. C.
S-a luat în examinare recursul exercitat de recurentul P. C. G. în contradictoriu cu intimata O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 1908 din 23.04.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr. 1908/23.04.2014 având ca obiect, pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentului – avocat F. A. din Baroul București și reprezentanta intimatei – avocat M. A. M. din Baroul T..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu suma de 2019 lei taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se depuse prin serviciul registratură la data de 18.08.2014 întâmpinare de către intimată, iar la data de 01.09.2014 note scrise de către recurent.
Reprezentanta recurentului depune chitanța de plată a taxei judiciare de timbru, iar reprezentanta intimatei împuternicire avocațială.
Nefiind alte cereri de formulat și alte probe de administrat, tribunalul acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului formulat, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare în fond, casarea în parte a Sentinței civile nr. 1908/23.04.2014 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în totalitate, precum și a respingerii cererii reconvenționale formulate de intimată.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului și menținerea sentinței primei instanțe ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Constată că prin sentința civilă nr. 1908/23.04.2014 Judecătoria A. a admis în parte cererea recurentului P. C. G., în contradictoriu cu pârâta ..
A admis cererea reconvențională formulată de pârâta-recurentă reconvențională . în contradictoriu cu pârâtul-recurent reconvențional P. C. G..
A constatat existența unui drept de servitute legală în favoarea pârâtei-recurentă reconvențională ., asupra suprafeței de 4.302 mp din terenul situat în loc. S. G., nr. 236, . înscris în CF nr._ Secusigiu.
A stabilit întinderea despăgubirilor ce se cuvin recurentului pentru lipsa de folosință a terenului la suma de 11.740 lei/an.
A obligat pârâta la plata către recurent a sumei de 9.800 lei reprezentând despăgubirea aferentă perioadei martie 2011-decembrie 2011.
A obligat pârâta la plata în continuare, anual, până la eliberarea terenului, a despăgubirii de 11.740 lei/an cu scadență la data de 31.01 a fiecărui an, precum și dobândă legală începând cu data de 01.02 a fiecărui an și până la plata efectivă.
A respins în rest cererea recurentului.
A obligat recurentul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.885 lei.
Pentru a pronunța sentința, prima instanță a reținut că terenul intravilan în suprafață de 5.464 mp, situat în localitatea S. G., nr. 265, jud. A., înscris CF nr._ Secusigiu (nr. vechi 1621 S. G.), nr. top._, este proprietatea recurentului, dobândit prin cumpărare la data de 13.08.2010.
Pe acest teren, conform celor afirmate de pârâta-recurentă reconvențională, începând cu luna aprilie 1994, au fost amplasate două sonde petroliere, anume sonda 38 SG (reșapată în martie 1998) și sonda 158 SG (reșapată în aprilie 1998). Pârâta-recurentă reconvențională este titulara unui acord petrolier pentru aceste sonde până în anul 2026 (adresa nr. 253/14.03.2012 privind durata acordului petrolier - f.188-189).
Conform raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, din suprafața totală de 5.334 mp, suprafața ocupată cu amenajările petroliere este de 4.302, diferența de 1.032 fiind liberă, acest lot fiind amplasat la stradă (front stradal 24,83 ml), pe partea dreaptă a imobilului.
Anterior, pârâta-recurentă reconvențională avea încheiat cu foștii proprietari ai terenului un contract de închiriere prin care era stabilită o chirie la suma de 7.000 lei/an, iar ulterior de 2.000 euro/an (contract de închiriere din 26.03.2006 înregistrat sub nr._/04.04.2007 și actul adițional nr. 3284/23.03.2009.
Odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către recurent și încetarea contractului de închiriere prin ajungerea la termen (martie 2011), între părți au existat negocieri pentru continuarea folosinței terenului de către pârâta-recurentă în vederea exploatării petroliere, cu plata unei rente anuale. În cadrul acestor negocieri, relevante sub aspectul voinței, părțile au căzut la un acord de principiu cu cedarea folosinței și plata unei despăgubiri, aspectele asupra cărora au existat divergențe ireconciliabile fiind întinderea terenului care trebuie luată în calcul la stabilirea contravalorii lipsei de folosință și cuantumul acesteia din urmă.
Instanța de fond a fost chemată inițial pentru a stabili contravaloarea lipsei de folosință, pentru ca ulterior, recurentul să solicite evacuarea pârâtei de pe terenul proprietatea sa, odată formularea de către pârâtă a unei cereri de recunoaștere a unui drept de servitute legală. Aceste două drepturi se exclud reciproc, motiv pentru care instanța le-a analizat împreună, cu prioritate.
Astfel, pe de-o parte recurentul opune dreptul său de proprietate care conform art. 555 C.civ (art. 480 C.civ. de la 1865), conferă titularului atributul posesiei, folosinței și dispoziției.
Uneori, terenurile în a căror subsol se găsesc aceste bogății (proprietatea publică a statului) se găsesc în proprietatea unor terțe persoane private. Astfel, dreptul de proprietate publică interferează cu dreptul de proprietate privată. Cu alte cuvinte, dreptului statului de a ajunge la bogățiile sale i se opune dreptul unei persoane private de a folosi terenul și de a obține venituri (fructe).
În acest context, legiuitorul, punând în balanță interesul general al societății (în numele căreia se realizează și exercită dreptul de proprietate publică) și interesul privat la unei persoane private (fizice sau juridice), a reglementat unele limitări ale dreptului de proprietate privată. Art. 577 C.civ. de la 1865 specifică: „servituțile izvorăsc sau din situația naturală a locurilor, sau din obligația impusă de lege, sau din convenția dintre proprietari.” Aceste limitări prin lege ale dreptului de proprietate privată au fost denumite servituți legale. De altfel, în noul cod civil astfel de servituți poartă în prezent denumirea potrivită de limitele legale ale dreptului de proprietate privată.
Din această categorie juridică face parte și dreptul de servitute legală invocat de către pârâta-recurentă reconvențională. În acest sens, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 238/2004 prevede că „Asupra terenurilor, altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare și asupra terenurilor necesare oricăror activități pe care acestea le implică, altele decât cele declarate de utilitate publică, se instituie, în favoarea titularului, un drept de servitute legală.”
Contrar aprecierilor reclamantului cu privire la existența unei diferențieri legislative între servitutea legală (art. 7) și dreptul de folosință (art. 6), instanța consideră că dreptul de servitute legală cuprinde atât dreptul de acces, cât și dreptul de folosință. Cu alte cuvinte, folosința terenului este o componentă intrinsecă a servituții legale în favoarea titularului dreptului de exploatare petrolieră.
Pentru a reține acestea, instanța de fond a avut în vedere, în primul rând, cele arătate mai sus. Astfel, extragerea bogățiilor din subsol implică folosința suprafeței terenului proprietatea unei terțe persoane private. Este un deziderat ca persoanele implicate (titularul acordului petrolier și titularul dreptului de proprietate) să ajungă la o înțelegere, de exemplu conform art. 6 lit. c din lege care prevede posibilitatea închirierii, însă este posibil ca proprietarul să refuze orice astfel de înțelegere. Pentru această situație, având în vedere balanța dintre interesele implicate, legiuitorul a instituit un drept de servitute care implică folosința întregului teren necesar extragerii efective a petrolului (deci atât terenul care asigură accesul, cât și terenul pe care sunt amplasat efectiv instalațiile folosite la exploatare). Altfel, ar rămâne fără scop și aplicabilitate instituirea dreptului de servitute.
În susținerea acestei aprecieri, pe lângă interpretarea teleologică, în al doilea rând, instanța are în vedere și interpretarea gramaticală a art. 7 alin. 1 din lege. Acesta se referă expres la două categorii de terenuri anume „asupra terenurilor (…) necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare și asupra terenurilor necesare oricăror activități pe care acestea le implică.” Astfel, textul are în vedere atât terenurile necesare accesului, deci o servitute legală de trecere, cât și terenurile necesare oricăror activități presupuse de explorare sau exploatare. Legiuitorul folosește conjuncția copulativă „și”, care arată o enumerare a două categorii. De asemenea, pronumele demonstrativ din sintagma „acestea le implică” înlocuiește și face acordul cu „perimetrele de explorare sau exploatare”.
În speță, terenul recurentului cuprinde atât un drum de acces, cât și un perimetru de exploatare efectivă. Exploatarea este definită la art. 2 pct. 14 din lege ca fiind „ansamblul de lucrări efectuate la și de la suprafață pentru extragerea petrolului, colectarea, tratarea, transportul, precum și tranzitul acestuia prin conductele magistrale, în vederea realizării unor scopuri economice prin folosirea și punerea în valoare a acestuia”, iar perimetrul petrolier la art. 2 pct. 25 ca fiind „aria corespunzătoare proiecției la suprafață a conturului părții din scoarța terestră în interiorul căreia, pe un interval de adâncime determinat, se realizează lucrări de explorare, dezvoltare, exploatare sau înmagazinare, precum și suprafețele necesare desfășurării activităților de explorare, dezvoltare, exploatare, înmagazinare și transport al petrolului, situate în afara acestei arii”.
Prin urmare, dreptul de servitute reglementat la art. 7 din Legea nr. 238/1994 se referă atât la trecerea peste un teren (aplicabil în cazul în care terenul este necesar doar accesului, pentru ajunge la un alt teren pe care sunt amplasate amenajările petroliere), dar și la folosința propriu-zisă a unui teren destinat și necesar exploatării petroliere (deci a tuturor activităților necesare extragerii petrolului – sonde, conducte, transport, etc.).
Pe de altă parte, art. 6 din lege nu conțin conține o enumerare limitativă, din moment ce lit. g prevede posibilitatea de a se recurge la alte proceduri prevăzute de lege. Astfel, art. 7 reglementează un drept de servitute legală în favoarea pârâtei-reclamante, în calitate de titulară a acordului petrolier, drept legal care implică folosința terenului, precum și o procedură de stabilire a contravalorii acestei folosințe impuse (plata unei rente anuale).
Față de acestea, instanța de fond a respins cererea de evacuare a pârâtei de pe terenul reclamantului și a admis cererea reconvențională în sensul că există în favoarea pârâtei-reclamantei reconvențională un drept de servitute legală asupra suprafeței de 4.302 mp din terenul situat în loc. S. G., nr. 236, ., înscris în CF nr._ Secusigiu.
Pe cale de consecință, a respins și celelalte capete de cerere care presupuneau evacuarea pârâtei.
În continuare, instanța de fond a analizat că este datoare de a analizat capătul de cerere formulat în subsidiar de către reclamant, anume stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului (rentă anuală). Pentru a ajunge la un rezultat, instanța de fond a trebuit să stabilească atât cuantumul propriu-zis (valoarea efectivă pe unitatea de măsură), cât și suprafața la care se raportează suma astfel stabilită.
Cu privire la primul aspect, art. 7 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 238/2004 prevăd că „Exercitarea dreptului de servitute legală stabilit potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plății unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenției încheiate între părți cu respectarea prevederilor legale, în termen de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri a unei notificări scrise din partea titularilor de acorduri și/sau permise. În cazul în care părțile nu ajung la un acord de voință în termenul prevăzut la alin. (2), stabilirea cuantumului rentei se va face de către instanță, în condițiile legii”.
Aceasta deoarece impunerea unor limite legale, în scopul exercitării unor activității economice, nu poate să golească, în totalitate, conținutul de folosință a bunului, deoarece la baza instituirii acestora stă echilibrul între interesul general și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. Instituirea unei servituții legale echivalează cu exproprierea folosinței acestui bun, lucru ce se poate realiza doar cu plata unei despăgubiri.
Pentru stabilirea valorii acesteia, instanța de fond a administrat proba cu expertiza tehnică evaluatorie și contraexpertiză în aceeași specialitate. Acestea au ajuns la soluții contradictorii, în sensul că prima a stabilit un preț de 36.218 lei/an, în timp ce a doua a ajuns la un preț de 14.500 lei/an. În susținerea sau combaterea punctelor de vedere ale experților judiciari (cu ocazia formulării de obiecțiuni, cereri de anulare sau refacere), părțile au depus înscrisuri și practică judiciară.
Instanța de fond a valorificat concluziile celei de a doua expertize (contraexpertiza) deoarece acesta este mai caracterizată. În primul rând, aceasta cuprinde opinia a trei experți judiciari și a doi experți parte. Deși expertul parte al reclamantului a opinat ulterior în sens parțial contrar (în principal pentru a se lua în considerare și valorile stabilite prin două hotărâri ale consiliului județean), inițial a semnat fără rezerve raportul de expertiză. Oricum, sub acest aspect, instanța își însușește în totalitate punctul de vedere al celor trei experți judiciari (din contraexpertiză) expus și argumentat tehnic atât în scris, prin răspunsul la obiecțiuni, cât și verbal, în fața instanței. Într-adevăr, hotărârile consiliului județean privesc alte categorii de terenuri, iar prețurile sunt stabilite unilateral, mercurial, deci impuse și pe metrul liniar. În schimb, valoarea stabilită de contraexpertiză are la bază oferte obținute de pe piața liberă. Art. 10 alin. 2 din lege specifică că „Despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate, stabilite în condițiile legii, la momentul afectării.” Valoarea de circulație este stabilită pe baza cererii-ofertă existentă pe piața liberă.
Cu privire la comparabilele folosite de către experți, instanța de fond a avut în vedere că prima expertiză cuprinde și un teren situat în extravilan, evaluat la suma de 15 euro/mp, deși terenul reclamantului este unul intravilan, cu destinația curți, construcții, situat între case. De asemenea, prima expertiză, a făcut referire la doar două terenuri intravilane din loc. Felnac (ambele evaluate la 10euro/mp), în timp ce a doua a luat în calcul 4 terenuri situate în intravilan, din care unul în comună. O altă diferență dintre cele două, chiar dacă folosesc prețuri aproximativ egale, constă în aplicarea unui procent de corecție pentru ofertă la prețul de vânzare, mai mare în a doua expertiză.
De asemenea, ca o justificare a diferențelor dintre cele două expertize judiciare și argumentarea reținerii celei de a doua, instanța mai reține că art. 7 alin. 4 din lege prevede că „Durata servituții legale stabilite potrivit prevederilor alin. (1) este cea a operațiunilor petroliere (...).” Astfel, prima expertiză are în vedere o durată de 10 ani, în timp ce contraexpertiza face referire la o durată de 16ani. Durata de 10 ani este justificată în folosirea ei de către doamna expert pe faptul că sondele ar putea deveni nefuncționale, în timp ce durata de 16 ani rezultă din acordul petrolier și la aceasta face referire însăși legea.
Cu privire la existența unor chirii mai mari practicate, instanța de fond a avut în vedere conținutul legii, anume acesta face referire expresă la „valoarea de circulație a bunurilor”, tocmai pentru că renta anuală nu reprezintă o chirie propriu-zisă. A. deoarece, astfel cum susține și pârâta, obligația titularului acordului petrolier de a plăti renta este una necesară executării altei obligații asumată, principală, respectiv de extragere a zăcămintelor de petrol. Altfel spus, pârâta nu are ca activitate închirierea terenurilor. La închirierea unui bun părțile au în vedere alte premise, precum obținerea unui profit (s-ar putea susține că doar reclamantul din speță ar urmări un astfel de scop) sau o parte acceptă chiria cerută dacă corespunde propriilor sale interese (în funcție de scopul urmărit și destinația bunului, aspecte intrinseci contractului de închiriere). În speță, pârâta nu intenționează a obține profit din însăși închirierea imobilului, ci este obligată a-l folosi pentru a extrage petrolul pentru stat. Tocmai de aceea, legea face referire la prețul de circulație al imobilului ca punct de plecare în stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului, fapt pe care le-au realizat și avut în vedere experții judiciari. Mai mult, însăși prețul de cumpărare a fost de 10.400 euro, iar plata rentei aferente unei perioade de aproximativ 4 ani ar acoperi această investiție, urmând ca pe restul perioadei renta anulă să se constituie în profit.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că valoarea de 14.500 lei/an stabilită prin contraexpertiză, este cea care trebuie valorificată și a fost avută în vedere la stabilirea rentei anule ca echivalent al lipsei de folosință asupra terenului.
În ce privește al doilea aspect, anume suprafața de teren pentru care se datorează renta anuală, instanța de fond a făcut diferența între lotul 1 de 4.302 mp, ocupat de amenajările petroliere și asupra căruia a stabilit existența unei servituții legale, și lotul 2 de 1.032 mp, liber și amplasat la stradă (front stradal 24,83 ml), pe partea dreaptă a imobilului. Reclamantul a susținut că, deși acest teren nu este afectat în mod direct de amenajările petroliere, lotul este afectat indirect, datorită amplasării în apropiere a instalațiilor petroliere.
Instanța de fond a reținut că utilizarea terenului este una limitată, astfel cum au arătat toți experții judiciari, însă aceasta nu este exclusă în totalitate. Deci, acesta ar putea fi folosit de către reclamant. Destinația terenului este de curți și construcții, este amplasat la stradă, are un front stradal suficient, iar în imediata apropiere se regăsesc alte construcții. De asemenea, existența sondelor și întinderea perimetrului petrolier au fost cunoscute de către reclamant la momentul cumpărării. Astfel cum arată și experții judiciari, reclamantul cu greu ar putea invoca principiul celei mai bune utilizări deoarece terenul era afectat de o servitute legală (grevat cu o sarcină) aparentă. Acest viciu aparent era cunoscut la momentul cumpărării, reclamantul l-a acceptat și nu ar mai putea să-l opună în prezent celui care a închiriat anterior o parte din acest teren.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că suprafața la care trebuie raportată despăgubirea este de doar 4.302 mp.
Față de acestea, instanța de fond a apreciat că reclamantul este îndreptățit la primirea unei rente anuale conform art. 7 alin. 2 teza I-a („exercitarea dreptului de servitute legală stabilit potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plății unei rente anuale”) pe care a stabilit-o, în baza art. 7 alin. 3 teza finală, la suma de 11.740 lei/an.
Cu privire la modul de achitare al acesteia, instanța de fond a stabilit, conform dispozițiilor legale și cererii reclamantului, ca plata să se realizeze anual, până la eliberarea terenului, cu scadență la data de 31.01 a fiecărui an, iar în caz de întârziere, reclamantul este îndreptățit, conform art. 1082 și art. 1088 C.civ. de la 1865 (art. 1535 C.civ. nou) la perceperea de dobândă legală, începând cu data de 01.02 a fiecărui an și până la plata efectivă. Pentru perioada solicitată martie 2011-decembrie 2011, instanța de fond a obligat pârâta la plata sumei de 9.800 lei, reprezentând despăgubirea aferentă acestei perioadei, parte proporțională cu suma stabilită pe întregul an (980/lună).
În ce privește cheltuielile de judecată, instanța de fond a luat act că reclamantul nu a mai înțeles să solicite astfel de cheltuieli în acest dosar, ci pe cale separată. Prin urmare, instanța de fond s-a pronunțat doar asupra cererii pârâtei-reclamată reconvențională de acordare a acestor cheltuieli. Aceasta a solicitat expres cu acest titlu sumele cu plata experților judiciari și a expertului parte, deci o sumă de 9.000 lei. În baza art. 274 și art. 276 Cod procedură civilă, având în vedere că cererea reclamantului a fost admisă în parte (23,5%), parte din aceste cheltuieli rămân în sarcina pârâtei-reclamante reconvențională, instanța de fond obligând reclamantul -pârât reconvențional la plata diferenței în sumă de 6.885 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, recurentul P. C. G. prin care a solicitat admiterea recursului formulat, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare în fond. Ca urmare a rejudecarii cauzei în fond, a solicitat casarea în parte a Sentinței civile nr. 1908/23.04.2014 în sensul admiterii cererii de chemare în judecata în totalitate, precum și a respingerii cererii reconventionale formulate de intimată; obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Recurentul a înțeles să critice sentința recurată sub următoarele aspecte: hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 212 alin. (1) din Codul de procedura civilă, deoarece în cauză se impunea cu prisosință efectuarea unei noi expertize în vederea concilierii concluziilor total contradictorii ale expertizelor anterior efectuate; hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 238/2004 cu privire la stabilirea rentei anuale; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sub aspectul întemeierii soluției exclusiv pe Raportul de contraexpertiză, cu excluderea tuturor celorlalte probe favorabile; hotărârea cuprinde motive contradictorii sub aspectul excluderii suprafeței de 1032 mp cu ocazia stabilirii despăgubirilor; instanța de fond a interpretat greșit actele deduse judecații, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a Hotărârilor Consiliului Județean A.; hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu aplicarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 în ceea ce privește admiterea cererii reconvenționale cu consecința stabilirii unui drept de servitute legală.
A învederat că judecata în fond a pricinii nu a respectat rigorile prevăzute de prevederile art. 201 și următoarele din vechiul Cod de procedura civilă privind administrarea probei cu expertiza.
A subliniat că se impunea cu prisosința efectuarea unei noi expertize în vederea concilierii concluziilor total contradictorii ale expertizelor anterior efectuate.
A arătat în cauză au fost administrate trei probe cu expertiza, respectiv: raportul de expertiză tehnică judiciară (topo) întocmit de expert tehnic judiciar ing. G. Arcereanu, raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar ing. P. luliana-M. și raportul de contraexpertiză tehnică întocmit de experții tehnici judiciari ing. C. D., ing. Ionicioiu C. și ing. O. M. loan.
Dintre acestea, relevante prezentului recurs sunt doar Raportul de expertiza si Raportul de contraexpertiza, deoarece Raportul de expertiza topo a avut in vedere exclusiv delimitarea liniară și în spațiu a terenului, iar nu cuantumul despăgubirii anuale ce i se cuvine ca urmare a privării de atributul folosinței terenului. Astfel s-a stabilit o rentă anuală în cuantum de 6,79 de lei/mp (total 36.228 de lei/an).
Față de Raportul de expertiză, intimata O. P. a formulat inițial obiecțiuni, iar ulterior, nefiind mulțumită de răspunsul la obiecțiuni, a formulat cerere de efectuare a unei noi expertize tehnice - evaluare imobiliara. Astfel, instanța de fond a dispus efectuarea raportului de contraexpertiză. Concluziile acestui raport au stabilit o despăgubire anuală în cuantum de 2,71 de lei/mp (total 14.500 de lei/an), experții având în vedere: raportul de expertiză tehnică judiciară (topo) întocmit de expert tehnic judiciar ing. G. Arcereanu; ofertele imobiliare publicate în mass-media, fiind folosită metoda comparațiilor.
Față de cele două expertize antemenționate, instanța de fond s-a oprit la a valorifica exclusiv concluziile raportului de contraexpertiză, considerând că acesta este mai "caracterizant", întemeindu-și soluția pronunțată pe acest raport. Astfel, deși în cauză s-au administrat două probe cu expertiza ale căror concluzii sunt total contradictorii (6,79 de lei/mp - total 36.228 de lei/an versus 2,71 de lei/mp - total 14.500 de lei/an), instanța de fond s-a declarat lămurită cu privire la acest aspect, deși sumele reținute în cele două rapoarte erau ireconciliabile.
Față de raportul de contraexpertiză, a formulat obiecțiuni, precum și cerere de efectuarea a unei noi expertize, în scopul concilierii sumelor reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință, criticând existenta unor valori atât de diferite a sumelor exprimate în cuprinsul celor două rapoarte de expertiză.
În acest sens, a arătat că diferența valorilor exprimate în cele două rapoarte administrate în cauză depășește în mod nepermis 60 de procente, deoarece conform raportului de contraexpertiză, ar fi îndreptățit la doar 40% din sumele relevate de raportul de expertiză.
A considerat că cea mai corectă soluție la care trebuia să se oprească instanța de judecată era de a dispune efectuarea unei noi expertize pentru a identifica care din cele două rapoarte anterior administrate se apropie cel mai mult de realitate. Chiar dacă în cauză s-a efectuat o expertiză și o contraexpertiză, a considerat că nu există niciun impediment legal de a se admite cererea, de a se efectua o altă expertiză, mai ales când problema este imposibil de tranșat fiind axată pe elemente de ordin tehnic.
Prin respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize, a considerat că instanța de judecată i-a îngrădit dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, antepronunțându-se în acest sens pe fondul cauzei, fiind de domeniul evidenței ca o expertiză întocmită de trei experți urma să fie apreciată drept mai „caracterizantă" decât o expertiză întocmită de un singur expert.
În concluzie, a solicitat instanței de recurs ca în urma rejudecării fondului cauzei să dispună efectuarea expertizei conciliatorii pe care a solicitat-o instanței de fond.
A învederat că hotărârea a fost data cu aplicarea greșita a prevederilor legii nr. 238/2004 cu privire la stabilirea rentei anuale.
În cadrul Sentinței recurate, a arătat că instanța de fond a reținut că „renta anuală nu reprezintă o chirie propriu - zisă", raportându-se la „valoarea de circulație a bunurilor", astfel cum impun prevederile legale. Cu toate acestea, algoritmul de calcul preluat de instanța de judecată din cadrul Raportului de contraexpertiză nu corespunde prevederilor legale, fiind contrar atât literei, cât și spiritului prevederilor Legii nr. 238/2004 și diminuând în mod total nejustificat cuantumul rentei anuale cuvenite.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) si (3) din Legea nr. 238/2004 „despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate, stabilite în condițiile legii, la momentul afectării".
Instituirea obligației de achitare a acestor despăgubiri către proprietarii terenurilor afectate a fost impusă de legiuitor tocmai pentru a compensa lipsirea acestora de unul dintre cele mai importante atribute a dreptului lor de proprietate, dreptul de folosință.
Totodată, conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 238/2004. „durata servituții legale stabilite potrivit prevederilor alin. (1) este cea a operațiunilor petroliere, iar terenurile ce urmează a fi afectate vor fi determinate, în ceea ce privește suprafețele și proprietarii, după principiul celei mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate".
Prin urmare, durata pentru care proprietarul terenului este lipsit de folosința terenului aflat în proprietate reprezintă un element față de care instanța va stabili pentru câți ani acesta este îndreptățit a primi despăgubirile sub forma unei rente anuale și nicidecum nu poate reprezenta un element față de care să crească sau să scadă cuantumul acestei rente, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, prin preluare concluziilor Raportului de contraexpertiză.
A arătat că algoritmul de calcul al rentei anuale propus prin Raportul de contraexpertiză este valoarea de circulație a terenului/numărul de ani aferent operațiunilor petroliere/12 luni/suprafața terenului.
A subliniat că acest algoritm de calcul este inechitabil și eronat întrucât diminuează sau crește în mod nejustificat cuantumul rentei anuale stabilite în favoarea proprietarului terenului prin raportarea exclusivă la numărul de ani de exploatare.
Legiuitorul s-a raportat, pentru terenurile aferente producției agricole la contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, aferente fiecărui an. Prin urmare, proprietarii unor astfel de terenuri sunt despăgubiți anual, în funcție de ceea ce ar fi produs terenurile lor în anul respectiv.
A arătat că legiuitorul a avut în vedere, pentru ceilalți proprietari de terenuri, ca aceștia să fie despăgubiți, în funcție de beneficiile pe care ar fi putut să le aibă de pe urma folosinței terenurilor aflate în proprietate raportat la momentul afectării, respectiv la momentul lipsirii de folosință. O interpretare contrară înseamnă o discriminare nejustificată privind aplicarea regimului despăgubirilor în funcție de natura terenului, ceea ce a considerat că este absolut inadmisibil și contrar prevederilor legale.
De asemenea a criticat lipsa motivării instanței de fond sub aspectul valorificării exclusiv a concluziilor raportului de contraexpertiză, precum și sub aspectul înlăturării sau ignorării nemotivate a probelor pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Astfel, pentru a-și motiva soluția de valorificare a raportului de contraexpertiză, instanța de fond a arătat că „în primul rând, aceasta cuprinde opinia a trei experți judiciar și a doi experți parte "
Cu privire la faptul că expertul P. G. a semnat, inițial, fără obiecțiuni Raportul de contraexpertiză, acest aspect a fost tranșat atât prin punctul de vedere depus de acesta la dosarul cauzei, cât și prin susținerile orale de la ultimul termen de judecată din data de 23.04.2014.
Mai mult, a arătat că în repetate rânduri, d-nul expert-parte P. G. a arătat că la data întocmirii Raportului de contraexpertiza nu a avut cunoștința despre Hotărârile Consiliului Județean A., care în opinia acestuia sunt edificatoare în vederea stabilirii unei juste și potrivite rente anuale pentru lipsa de folosință a terenului. Astfel, argumentul instanței de fond cu privire la faptul că expertul-parte a semnat raportul de contraexpertiză nu mai este actual prin prisma evenimentelor ulterioare (punctul de vedere emis și susținerile orale ale acestuia), astfel cum reiese din înscrisurile și încheierile instanței din cadrul dosarului de fond.
Deși a susținut în repetate rânduri utilitatea, concludentă și relevantă Hotărârilor emise de Consiliul Județean A., instanța de fond a înțeles să motiveze înlăturarea acestora în cel mai succint mod posibil, conchizând ca acestea „privesc alte categorii de terenuri".
Prin intermediul acestor înscrisuri a arătat instanței de fond faptul că tarifele de concesionare sau închiriere a suprafețelor de teren din zona drumurilor județene, precum și cele pe care sunt amplasate conducte de țiței, gaze, sonde de extracție și accese la stații de carburanți, au fost stabilite de către Consiliul Județean A. la următoarele valori pentru perioada anului 2012, la cuantumul de 6 lei/mp; pentru perioada anului 2013, la cuantumul de 6,21 lei/mp; pentru perioada anului 2014, echivalentul in euro a 6,29 lei/mp.
Astfel, în sensul excluderii acestor probe din ansamblul probator, a învederat că instanța de fond nu putea să se rezume la a menționa că hotărârile privesc alte categorii de terenuri, ci era datoare să arate de ce consideră că terenul nu face parte din categoriile de terenuri din zona drumurilor județene, sau din categoriile de terenuri traversate de conducte de țiței, gaze, sonde, accese la stații de carburanți etc.
O altă diferență dintre cele două lucrări, chiar dacă folosesc prețuri aproximativ egale, constă în aplicarea unui procent de corecție pentru oferta la prețul de vânzare, mai mare în a doua expertiză (-20 %) și mai mic în cea de a doua (-5%) - eroare de redactare, fiind vorba despre prima expertiză.
În acest sens, a subliniat că instanța de fond a arătat faptul că în cadrul celor două rapoarte de expertiză s-au folosit cu titlu de comparație anunțuri și preturi aproximativ egale, însă ceea ce le diferențiază și ceea ce a dus la emiterea unor concluzii total diferite este, în fapt, procentul de corecție aplicat.
Nici până la acest moment procesual nu a fost lămurit despre criteriile de aplicare ale acestui procent de corecție și care este modalitatea prin care experții au înțeles să aplice în mod atât de diferit această corecție.
A considerat că este evident faptul că nici măcar instanța de judecată nu a înțeles algoritmul de calcul aplicat în mod diferit în cadrul expertizelor administrate, pentru simplul motiv că nu a înțeles să motiveze de ce consideră că algoritmul de calcul din cadrul Raportului de contraexpertiză este cel corect și de ce a fost avut în vedere cu ocazia pronunțării soluției.
S-a arătat în sentință că pârâta nu intenționează a obține profit din însăși închirierea imobilului, ci este obligată a-l folosi pentru a extrage petrolul pentru stat".
A învederat că argumentele instanței de fond în acest sens sunt străine de prezenta cauza deoarece în stabilirea despăgubirilor, legiuitorul nu a avut în vedere condiția entității ce beneficiază de dreptul de efectuare a operațiunilor de extracție petrolieră, ci exclusiv condiția proprietarului nevoit să își cedeze proprietatea, respectiv atributul de folosința al acesteia, în vederea desfășurării acestor operațiuni.
Totodată, scopul pentru care intimata utilizează terenul nu este unul "caritabil", astfel încât să conducă la o eventuală diminuare din considerente exclusiv "morale" ale despăgubirilor la care este îndreptățit.
Astfel, întreaga argumentație a instanței de fond privind faptul că pârâta nu intenționează să obțină profit prin închiriere, ci este obligată a folosi terenul pentru a extrage petrolul statului, nu privește prezenta cauza și nu poate fi considerată o motivare corectă și adecvată în vederea pronunțării unei asemenea hotărâri.
La cumpărarea terenului a cunoscut că acesta este închiriat exclusiv până în luna martie 2011. De la acel moment însă, în mod evident, a fost îndreptățit să considere că va putea valorifica terenul. La momentul cumpărării, în C.F. nu era înscrisă nicio "servitute" astfel încât instanța să aibă în vedere un asemenea aspect la stabilirea cuantumului rentei anuale cuvenite.
Totodată a învederat că hotărârea cuprinde motive contradictorii sub aspectul excluderii suprafeței de 1032 mp cu ocazia stabilirii despăgubirilor.
Astfel, a învederat că pe de o parte, instanța de fond a admis că nu se poate să se bucure în totalitate de atributul de folosință al proprietății sale, de vreme ce este limitat în această folosință, însă, cu totul absurd, instanța nu consideră că este îndreptățit la despăgubiri pentru limitarea dreptului de proprietate în ceea ce privește ..
În cel mai defavorabil caz, instanța de fond era datoare să îi acorde despăgubiri proporțional cu limitarea folosinței proprietății sale. Or, nu se poate admite că folosința este limitată și deopotrivă să se considere că nu are dreptul la niciun fel de despăgubiri. Aceste două afirmații sunt contradictorii și se exclud prin simpla lor existență, deoarece fie poate să se bucure pe deplin de folosința proprietății sale, fie este limitat în folosință, și prin urmare, este îndreptățit la despăgubiri pentru această limitare.
În plus, a contestat inclusiv abordarea experților cu privire la faptul că . are o folosință doar parțial limitată, deoarece din aceleași considerente pentru care nu poate să folosească ., nici .. Este absolut irelevant faptul că . este amplasată la stradă din moment ce aceasta este indisolubil legată de . 4302 mp.
Astfel, indiferent în ce scop ar vrea să valorifice . (case, birouri, depozite), . suprafață de 4302 mp, care nu are front stradal suficient și care ar fi trebuit să reprezinte curți, parcări sau depozite, nu va putea fi valorificată în conexare cu .. Aceasta deoarece, fie imobilele pe care le-ar construi nu vor avea curte, fie birourile nu vor avea parcări. De asemenea, nici imobilele reprezentând depozite nu vor mai putea fi construite deoarece . este dispusă de-a latul parcelei de 4302 mp, astfel că acest tip de construcții nu își mai găsesc rostul.
Totodată a subliniat că instanța de fond a interpretat greșit actele deduse judecații, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a hotărârilor Consiliului Județean A..
Astfel, a invocat în susținerea cererii de chemare în judecata, hotărârile emise de Consiliul Județean A. în anii 2012, 2013 și 2014. Acestea stabilesc tarifele de concesionare sau închiriere a suprafețelor de teren din zona drumurilor județene, precum și cele pe care sunt amplasate conducte de țiței, gaze, sonde de extracție și accese la stații de carburanți.
Instanța de fond s-a rezumat să arate doar că acestea se referă la „alte categorii de terenuri", schimbând în mod greșit înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a acestora.
A considerat că argumentele instanței de fond nu pot fi primite, opunându-se în acest sens interpretarea literară și scopul pentru care au fost emise hotărârile. Mai mult, argumentația experților din cadrul răspunsului la obiecțiunile formulate la raportul de contraexpertiză nu poate fi primită deoarece hotărârile se referă la categoriile de terenuri din zona drumurilor județene, precum și la categoriile de terenuri traversate de conducte de țiței, gaze, sonde, accese la stații de carburanți etc., ceea ce nu exclude un teren intravilan care se afla cel puțin într-una din situațiile anterior expuse; nu a pretins că hotărârile autorităților locale ale județului A. sunt imperative pentru privați, ci a invocat aceste hotărâri cu titlu de referință și cu titlu de exemplu față de preturile aplicate la nivel local; nu a susținut faptul că o autoritate locală poate impune chiar și pentru o perioadă de timp determinată un preț de circulație, stabilit unilateral, mercurial, pentru imobilele aflate pe raza administrativ teritorială; a susținut că înscrisurile menționate au o valoare probatorie incontestabilă, deoarece nici măcar autoritățile locale nu înțeleg să concesioneze sau să închirieze terenurile aflate în proprietatea acestora cu mai puțin de 6 lei/mp.
De asemenea a învederat că hotărârea pronunțata a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu aplicarea greșita a prevederilor art. 7 alin. (1) din legea nr. 238/2004
Față de soluția pronunțată cu privire la cererea reconvențională, a solicitat instanței de judecată să dispună modificarea Sentinței recurate în sensul respingerii cererii reconvenționale ca neîntemeiată.
A arătat că instanța de fond reține în acest sens că „dreptul de servitute legală cuprinde atât dreptul de acces, cât și dreptul de folosință", însă dreptul de servitute legala la care face referire art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 vizează accesul in perimetrele de explorare și alte activități pe care acestea le implica, iar nu folosința terenurilor necesare efectuării operațiunilor petroliere.
Însă, este evident faptul că Legea nr. 238/2004 face referire la două categorii de terenuri și două drepturi diferite, respectiv art. 6 vizează terenurile necesare efectuării operațiunilor petroliere, sens în care se face vorbire despre un drept de folosință dobândit în condițiile legii, prin modalitățile enumerate la lit. a) - g), printre care și închirierea, pe baza unor contracte încheiate între părți; art. 7 vizează terenurile necesare accesului în perimetrele de exploatare și asupra terenurilor necesare oricăror activități pe care aceste perimetre le implică, sens în care se instituie un drept de servitute legală.
Or, pe terenul în litigiu se efectuează operațiuni petroliere, astfel încât nu se află în prezența unei servituți legale, ci în situația existenței sau inexistenței unui drept de folosință dobândit în condițiile legii, prin modalitățile enumerate la lit. a) - g). Prin urmare, pârâta nu poate beneficia de un drept de servitute asupra terenului, ci doar asupra terenurilor necesare accesului în perimetrul de exploatare, dacă este cazul.
Mai mult, servitutea presupune că cele două fonduri - dominant și aservit - să aparțină unor proprietari diferiți pentru ca, dacă ele aparțin aceluiași proprietar, acesta este liber să dea bunurilor destinația pe care o dorește. Conchizând, dreptul de servitute legală instituit de art. 7 din Legea nr. 238/2004 vizează "terenul învecinat" perimetrului petrolier, în vederea permiterii accesului către perimetre, iar nu terenul necesar efectuării operațiunilor petroliere - în speță, imobilul in litigiu.
În drept a invocat dispozițiile art. 3041 din Codul de procedura civilă, precum și ale Legii nr. 238/2004.
Intimata O. P. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond.
Prin cererea de recurs s-au adus numeroase critici hotărârii pronunțată de prima instanța, critici pe care le-a considerat total neîntemeiate.
A învederat că nu au fost încălcate prevederile art. 212 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a dispus efectuarea unei contraexpertize în condițiile în care a considerat că prima expertiză tehnică nu este lămuritoare. Însă, conform legii, dacă a doua expertiză efectuată în cauză lămurește toate aspectele, iar instanța o consideră corectă și utilă, pertinența cauzei, poate elimina prima expertiza și poate să accepte motivat concluziile celei din urmă, ceea ce s-a materializat în motivarea sentinței recurate. Când s-au administrat două expertize contradictorii, instanța nu poate proceda la efectuarea unei medii aritmetice, ci are doar posibilitatea de a accepta concluziile uneia dintre acestea și să o înlăture pe cealaltă.
De asemenea, a subliniat că în motivarea sentinței atacate se arată pe larg care sunt motivele pentru care a fost înlăturată prima expertiză și au fost reținute concluziile contraexpertizei.
Recurentul critică în mod nejustificat și nelegal faptul că instanța de fond s-a oprit la a valorifica exclusiv concluziile raportului de contraexpertiză, însă aceasta este modalitatea corectă și legală, întrucât nu se poate proceda la stabilirea unei valorii medii rezultate din expertize.
Totodată a subliniat că respingerea cererii efectuării unei noi expertize nu îngrădește dreptul recurentului la apărare și nici dreptul la un proces echitabil în condițiile în care cercetarea judecătorească s-a realizat amănunțit și temeinic, s-au admis toate probele solicitate de părți, trei experize tehnice; toate înscrisurile considerate a fi necesare și utile de către părți în soluționarea cauzei.
Prevederile art. 7 și art. 10 din Legea nr. 238/2004 au fost aplicate corect.
Se aduc critici în privința aplicării prevederilor Legii Petrolului în cuprinsul contraexpertizei raportat la stabilirea rentei anuale în funcție de numărul de ani de exploatare petrolieră.
Însă, ambele expertize se raportează în calcului chiriei la numărul anilor de exploatare, numai că, dacă în mod eronat în prima expertiză se consideră nejustificat că acesta este de 10 ani, pe când în a doua se ia în calcul durata reală conform acordului petrolier de 16 ani, adică până în 2026.
În temeiul art. 10 din L. 238/2004, a fost luată în considerare valoarea de circulație a bunului imobil la momentul afectării - adică al intrării în proprietatea recurentului, având în vedere că prețul de achiziție a întregului imobil în anul 2011 a fost de 10.400 euro (aproximativ 46.000 lei).
Algoritmul, același, este considerat corect de către recurent în cazul primei expertize realizate de expert P. luliana, dar eronat pentru cea de-a doua expertiză.
Acesta nu este însă singurul criteriu după care s-a calculat valoarea chiriei, iar instanța argumentează pe larg care au fost acestea: ofertele obținute de pe piața liberă, procentul de corecție necesar raportat la prețul de vânzare, durata de exploatare petrolieră conform acordului ANRM; perioada de amortizare a investiției.
Prima instanță a arătat prin sentința judecătorească că valoarea de circulație este stabilită pe baza cererii-ofertei existente pe piața liberă, pornind însă de la prevederile art. 10 din Legea Petrolului: "despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate, stabilite în condițiile legii, la momentul afectării".
Totodată a subliniat că instanța de fond a retinut corect că, în aceste condiții, la valoarea stabilită prin contraexpertiză investiția se amortizează într-o perioadă de 4 ani (2011-2015) urmând ca apoi să genereze profit. Ar fi absurd ca cererea recurentului să fi fost admisă conform solicitărilor din cererea introductivă, respectiv o chirie de 50.000 lei anual, în condițiile în care prețul de achiziție a fost de 46.000 lei, iar o proprietate imobiliară (teren) se amortizează în minim 25 de ani.
A arătat că sentința recurată nu este întemeiată doar pe concluziile raportului de contraexpertiză, cum greșit susține recurentul.
După cum se poate observa din lecturarea motivării sentinței judecătorești atacate, sunt enumerate toate înscrisurile precum și normele juridice ce au stat la baza pronunțării soluției, în afara raportului de contraexpertiză contractul de vânzare cumpărare; acordul petrolier emis de ANRM; contractul de închiriere din 2006, prelungit în 2007 și 2009; corespondența dintre părți; procesul verbal de conciliere directă; propunerea de contract de închiriere din 2010; prevederile Constituției României, Codului civil de la 1865 și Legii nr. 238 din 2004.
Mai mult, recurentul susține ca "a fost nedreptățit în posibilitatea de a-și dovedi pretențiile și nu a beneficiat de dreptul de a efectua o expertiza în aceleași condiții ca și pârâta", susțineri pe care le-a considerat neadevărate.
A învederat că cei trei experți au fost desemnați prin tragere la sorți, fiecare parte a avut posibilitatea de a-și numi un alt expert consilier care să participe la efectuarea expertizei tehnice și să-i susțină interesele, s-a procedat corect la citarea părților la fața locului, mai mult, instanța de fond a audiat experții, inclusiv expertul desemnat de recurent.
Expertiza nu a fost extrajudiciară, nu a fost efectuată de către o parte din proces, ci de către experți tehnici judiciari desemnați de instanță.
Pe de alta parte, schimbarea opiniei expertului P., numit de către recurent, s-a întemeiat pe hotărârile Consiliului Județean A. din 2012-2014, însă acestea nu prezintă relevantă în cauză, astfel că, în lipsa acestora, expertul parte a fost de acord cu concluziile raportului de contraexpertiză.
Totodată a arătat că motivarea instanței cu privire la înlăturarea Hotărârilor de Consiliu Județean este corectă, acestea privesc alte categorii de terenuri, de proprietari și de beneficiari. Din simpla observarea a Hotărârii nr. 225 din 2013, art.3, se ajunge la concluzia că aceasta se refera la: terenuri aflate în patrimoniul public; terenuri aflate în zona drumurilor publice necesare amplasării de utilități; tarife stabilite pe metru liniar. aplicabile în cazul conductelor; construcții noi, realizate după . hotărârii.
Or, în speță nu este vorba nici de conducte, nici de teren proprietate a statului, nici de drumuri județene.
Anexa 2 a HCJ la punctul 4, arătată de recurent a fi aplicabilă în speță, se referă la drumurile de acces către stațiile de distribuție carburanți constând în "teren ocupat din ampriza și zona de siguranță a drumului". Și de aici rezultă făra tăgadă că hotărârea se referă la altă categorie de terenuri (proprietate publică) și alt gen de utilizatori. Însă, în cauză este vorba de exploatare petrolieră în baza unei legislații speciale.
În concluzie, a subliniat că motivarea primei instanțe că nu pot fi luate în considerare hotărârile respective, întrucât privesc alte categorii de terenuri aparținând domeniului public și că sunt stabilite tarife pe ml în mod unilateral de către unitatea administrativ teritorială, este corectă și suficientă.
Recurentul critică, în mod neîntemeiat, faptul că în contraexpertiză este folosit un indice de corecție mai mare decât in prima expertiza efectuata, adică 20% față de 5%. Din simpla observare a fișei de calcul anexată raportului de contraexpertiză rezultă că valorile comparate constau în prețurile de vânzare, deci este normal ca procentul de corecție să fie mai mare în condițiile în care în cauză e vorba de închiriere și nu de vânzare.
Astfel a subliniat că simpla neînțelegere din partea recurentului, nu poate conduce la ideea că instanța nu a înțeles care este diferența între procentele aplicate, mai ales că precizează în motivare că e vorba de „aplicarea unui procent de corecție pentru oferta la prețul de vânzare".
Concluzia că pârâta nu intenționează să obțină profit din însăși închirierea imobilului e corectă.
Din nou, interpretarea recurentului este nereală și rău intenționată, Legea nr. 238/2004, "Legea Petrolului" arată că reglementează exploatarea petrolului și toate implicațiile acestei activități, că impune reguli speciale care afectează dreptul de proprietate al deținătorilor de terenuri pe care se află exploatările petroliere.
Astfel, dreptul legiuitorului de a aduce limitări utilizării, exploatării unor categorii de bunuri aflate în proprietatea privată pentru a da eficiență și prioritate interesului public general, este în acord cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului care recunoaște statelor dreptul de a reglementa atributul folosinței unor bunuri, în conformitate cu interesul general și acordă în acest sens statelor o marjă largă de apreciere.
Statele membre fixează conținutul și limitele dreptului de proprietate putând chiar impune proprietarilor anumite prestații pozitive sau negative, ce constituie sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietatea privată în scopul promovării unui interes general. Legea petrolului creează astfel o limitare a acestui drept prin servitutea legală pe care o instituie asupra acestor terenuri.
Susținerile privind motivarea contradictorie sub aspectul excluderii suprafeței de 1032 mp cu ocazia stabilirii despăgubirilor a considerat că sunt neîntemeiate.
A arătat că instanța de fond a reținut că utilizarea terenului neafectat de exploatare este una limitată, însă se referă la categoria de activități/lucrări ce pot fi realizate pe imobilul respectiv, fapt evidențiat și în textul expertizelor, dar utilizarea terenului conform categoriei sale de folosința nu e afectată de existenta sondelor pe . fond a arătat că terenul liber nu este dependent de cel afectat, are front stradal suficient pentru valorificarea sa în scopul arătat de recurent, adică de a construi birouri sau casa. Și imobilul afectat are suficient front stradal pentru a permite accesul echipelor de întreținere și intervenție.
Pentru aceste motive instanța de fond a considerat că este legal ca renta anuală să fie calculată doar pentru terenul efectiv ocupat și utilizat de exploatarea petrolieră. De altfel, în practică, în temeiul normelor legale, a închiriat de la proprietari o suprafață mult mai mică de 30m x 30m pentru careul unei sonde și drumul de acces cu o lățime de 3-4 m.
Totodată a subliniat că susținerile privind interpretarea greșită a actelor deduse judecații, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al HCJ A. sunt neîntemeiate și nelegale.
Așa cum a arătat în fața primei instanțe și în prezenta întâmpinare, în mod corect hotărârile Consiliului județean, în fapt mijloace de probă (după cum însuși recurentul recunoaște) nu au nicio relevanță și nici nu pot fi incidente în prezenta cauză, întrucât dispozițiile respective se aplică terenurilor aparținând domeniului public aflate în zona drumurilor județene (zona de siguranța) ce sunt traversate sau străbătute de conducte sau pe marginea cărora sunt amplasate panouri publicitare, chioșcuri sau parcări. Tarifele sunt calculate pentru a acoperi costurile de reabilitare a drumurilor, așa cum rezultă din referatul CJ A. depus la dosar chiar de către recurent.
Din nou, recurentul dovedește necunoașterea legii speciale și în ceea ce privește regimul conductelor de țiței și gaze, anume conductele colectoare și cele magistrale la care face referire Ordinul nr. 196/2006, dar care nu are aplicabilitate în speță, deoarece în speță este vorba de sonde și de extracția țițeiului, nu de transportul acestuia. A subliniat că recurentul nu înțelege diferența între "conducta de țiței" și "exploatare petrolieră", încearcă să creeze confuzie prin folosirea greșita a termenilor.
Esențial este faptul că hotărârile Consiliului Județean depuse la dosarul cauzei reprezintă mijloace de probă, fiind depuse de către recurent în mod orientativ, pentru că instanța să facă o comparație, prin urmare aceste înscrisuri mijloace de probă nu reprezintă actul juridic dedus judecații și deci dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă 1865 nu sunt incidente în speță. În plus, a subliniat și faptul că o eventuală greșită apreciere a probelor, nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârilor, prevederile art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă 1865 fiind abrogate prin Legea 219/2005.
Totodată a învederat că prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 238/2004 au fost aplicate corect.
Astfel, a arătat că atât asupra terenului necesar accesului - drum de acces, cât și asupra terenului pe care se desfășoară activități petroliere - careu, are un drept de servitute legala. Durata servituții legale este cea a operațiunilor petroliere, durata exploatării sondelor nr. 158 și nr. 38 S. G., conform acordului petrolier emis de ANRM. Astfel, a apreciat total neîntemeiată critica adusă de recurent.
A învederat că nu a exercitat niciodată asupra terenului o ocupare abuzivă, ci are un drept de folosință în temeiul contractului de închiriere încheiat cu proprietarul terenului de la momentul semnării acestuia. A fost de bună credință atât la încheierea contractului, cât și pe perioada desfășurării acestuia, indiferent de schimbarea proprietarului terenului. A învederat că recurentul se află într-o eroare gravă cu privire la categoria în care se încadrează bunurile aflate pe proprietatea sa - sonde, acestea fiind bunuri imobile - construcții, astfel că nu există un temei legal în baza căruia să se solicite evacuarea și ridicarea /demolare construcțiilor.
Conform art. 576 din vechiul Cod civil, servitutea este definită ca fiind "o sarcina impusă unui fond, pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt stăpân". Servitutea legală este însă un mod de determinare a însuși conținutului dreptului de proprietate și a limitelor de exercitare a acestui drept, fiind o obligație firească impusă proprietarilor de bunuri imobile datorită unor necesitați de ordin social. Având în vedere natura fondului dominant, servitutea legală instituită este înscrisă în categoria servituților urbane, fiind în folosul clădirii (sondei).
În drept a invocat prevederile Legii petrolului nr. 238/2004 și toate temeiurile de drept invocate prin întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304-3041 Cod de procedură civilă, instanța constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel, prin primul motiv invocat se susține încălcarea dispozițiilor art. 212 alin. 1 Cod procedură civilă. Nu pot fi primite aceste susțineri, față de prevederile legale anterior menționate, conform cărora dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză. Expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea hotărârii.
Prin urmare după efectuarea contraexpertizei, codul de procedură civilă nu prevede efectuarea încă a uneia sau a mai multor expertize, astfel că nu există temei legal pentru a se solicita instanței și a se încuviința o expertiză în vederea concilierii concluziilor celor două anterioare.
Prima instanță a arătat pe larg argumentele pentru care a valorificat concluziile contraexpertizei și le-a înlăturat pe cele cuprinse în prima expertiză, susținerile recurentului privind îngrădirea dreptului la apărare fiind total neîntemeiată.
Prin cel de al doilea motiv se invocă aplicarea greșită a prevederilor Lg. 238/2004 cu privire la stabilirea rentei anuale precum și faptul că soluția se întemeiază exclusiv pe concluziile raportului de contraexpertiză.
Nu pot fi primite nici aceste susțineri, instanța de recurs constatând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 7 și 10 din Legea 238/2004.
Se observă că ambele expertize au avut în vedere valoarea de circulație a bunului mobil, așa cum impun dispozițiile art. 10 alin 2 din lege. Obiectivul expertizelor evaluatorii a constat în determinarea rentei anuale, motiv pentru care s-a luat în calcul „criteriul" de 12 luni. Nu doar contraexpertiza, ci și prima expertiză evaluatorie au avut în vedere durata închirierii/concesionării, atât doar că prima a reținut o locațiune de 10 ani, iar a doua durata maximă a concesionării de 16 ani, cu specificația că această durată au preluat-o experții| din acordul petrolier pentru loc. S. G. (unde este amplasat terenul în litigiu).
Această abordare se constată a fi obiectivă și reală, respectând dispozițiile art. 7 alin. 4 din lege, conform cărora, durata servituții legale este cea a operațiunilor petroliere.
A doua modalitate de calcul a rentei (valoarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate) prevăzute de art. 10 din Legea nr. 238/2004 are în vedere în mod evident doar terenurile agricole. Or, terenul reclamantului este intravilan, având categoria de folosință curți, construcții, acest aspect rezultând și din fotografiile atașate lucrării de către d-na expert Arcereanu, unde se observă că terenul în litigiu este înconjurat de construcții.
Procentul de corecție – socotit a fi incorect de către recurent a fost stabilit de către cei trei experți la care instanța este obligată să apeleze, conform art. 201 Cod procedură civilă, atunci când este nevoie de părerea unor specialiști. Ar mai fi de adăugat că raportul de expertiză a fost semnat inclusiv de către expertul desemnat de către reclamantul – recurent.
Contrar celor susținute în cererea de recurs prima instanță a avut în vedere și alte criterii ce nu au fost combătute de reclamant, respectiv ofertele obținute pe piața liberă, perioada de amortizare a investiției în patru ani, durata de exploatare petrolieră conform acordului ANRM.
Mai susține recurentul că a invocat hotărârile Consiliului Județean drept probe pertinente în favoarea sa, iar prima instanță le-a înlăturat extrem de succint, conchizând că acestea privesc alte categorii de terenuri, deși trebuia să expună în mod expres motivele pentru care terenul său nu se încadrează în categoriile cuprinse în aceste hotărâri.
Omite însă recurentul că dispozițiile art. 1169 Cod Civil îl obligă pe el a face dovada incidenței hotărârilor menționate.
La fel de neîntemeiat se apreciază a fi și motivul ce vizează excluderea suprafeței de 1032 mp cu ocazia stabilirii despăgubirilor.
În mod corect a reținut prima instanță că utilizarea terenului de către reclamant nu este exclusă în totalitate, în condițiile în care destinația terenului este curți și construcții, este amplasat la stradă, are un front stradal suficient, iar în imediata apropiere se regăsesc alte construcții.
Pe de altă parte, aceasta este concluzia expertizei topografice pe care reclamantul nu a contestat-o.
În fine, se mai susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea 238/2004, cererea reconvențională fiind admisă în mod nelegal.
Nu pot fi primite nici aceste susțineri, întrucât – așa cum deosebit de minuțios a arătat și prima instanță – din textul de lege rezultă fără echivoc faptul că societatea pârâtă are un drept de servitute legală atât asupra terenului necesar accesului – drum de acces, cât și asupra terenului pe care se desfășoară activități petroliere – careu.
Pentru aceste considerente, constatând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca neîntemeiat.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul P. C. G. în contradictoriu cu intimata O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 1908/23.04.2014 pronunțată de Judecătoria A..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 02 septembrie 2014.
Președinte Judecător Judecător
R. M. T. B. M. A.
Grefier
M. C.
Red.TB / Thred.MC
2 ex./ 02.10.2014
Nu se comunică.
Primă instanță – Judecătoria A. - judecător H. Ș.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Reziliere contract. Decizia nr. 316/2014. Tribunalul ARAD → |
|---|
