Cereri. Decizia nr. 2155/2015. Tribunalul ARGEŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2155/2015 pronunțată de Tribunalul ARGEŞ la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 1495/280/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARGEȘ[*]
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2155/2015
Ședința publică de la 18 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D.
Judecător M. D. B.
Grefier O. - M. Ș.
S-a luat spre examinare pentru soluționare, apelul declarat de pârâta B. C. R. SA - SUCURSALA ARGES, împotriva sentinței civile nr._/2014, pronunțată de Judecătoria Pitești, intimat fiind reclamantul U. S. L., având ca obiect alte cereri LEGEA 193/2000 -CLAUZE ABUZIVE + OBLIG. A FACE + PRETENTII.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 4 iunie2015 și s-au consemnat în încheierea din acea dată, parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi și când, în aceeași componență, deliberând, a pronunțat următoarea soluție:
INSTANȚA
Asupra apelului civil de față;
Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 21.01.2014, sub nr._, reclamantul U. S. L. în contradictoriu cu pârâtele B. C. R. SA - SUCURSALA ARGES și B. C. R. SA, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtelor să interpreteze dobânda curentă prevăzută la punctul 5 din contractul de credit nr. PI0344/06.11.2006 în dobândă de referință variabilă stabilită în funcție de indicele EURIBOR plus marja de 3,5 p.p., precum și obligarea pârâtelor la plata diferenței de dobândă percepută peste nivelul astfel stabilit de la data modificării acesteia peste plafonul arătat; să se constate ca fiind abuzivă în parte clauza prevăzută la art. 9 lit. c) din contractul de credit nr. PI_06 „comision de administrare de 5,00 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la punctul 1”, să se dispună ca acest comision de administrare să fie calculat ca reprezentând un procent de 0,05% aplicat la valoarea soldului creditului și nu la creditul inițial și să se dispună restituirea sumelor încasate în plus reprezentând comision de administrare; să se constate ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 9 lit. f din contractul de credit nr. PI0344/06.11.2006 „comision de urmărire riscuri de 28 euro, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzut la punctul 1”, să se dispună ca acest comision de urmărire riscuri să fie eliminat si să fie restituite sumele încasate în plus reprezentând comision de urmărire riscuri; să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că la data de 06.11.2006 reclamantul a contractat un credit de nevoi personale în cuantum de 10.000 de euro de la B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. prin B. COMERCIALĂ ROMANĂ SA - Sucursala Argeș, Agenția Trivale. In contractul de credit s-a prevăzut la punctul 5 că „la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de este 11,5% pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 3,50 p.p.".
In anexa la contractul de credit bancar - condițiile generale de creditare, la punctul 2.10.b. se arată că „pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EUROBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”.
De la data contractării creditului și până în prezent dobânda a crescut, fără ca reclamantul să fie înștiințat, situându-se la data de 06.03.2013 la 11,8% și fiind calculată în funcție de indicele EURIBOR. Deși cota EURIBOR a avut fluctuații și în scădere, dobânda pe care reclamantul a achitat-o la bancă nu a scăzut niciodată.
In anul 2010, după . O.U.G. 50/2010, în mod unilateral, banca a modificat contractul de credit încheiat de părți, eliminând comisionul de urmărire riscuri stabilit la art. 9 lit. f din contract la suma de 28 euro lunar (reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului) și mărind comisionul de administrare de la suma de 5 euro la suma de 33 euro. Nu a fost notificat cu privire la mărirea comisionul de administrare și nu a semnat niciun act adițional la contract în acest sens. B. a încălcat prevederile O.G. nr. 21/1992 care prin art. 93 lit. i) dispune că lipsa răspunsului la notificarea băncii nu poate fi considerată acceptare tacită.
Modificarea temporară în ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri a fost făcută doar formal, în vederea respectării dispozițiilor art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, eliminându-se practic numai denumire de comision de urmărire riscuri. Articolul sus menționat stabilește tipurile de comision pe care creditorul este îndreptățit să le perceapă de la consumator „comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz penalități, precum si un comision unic pentru-servicii prestate la cererea consumatorilor.
Suma de 28 de euro a fost percepută în continuare de bancă, deși potrivit legii aceasta avea obligația eliminării comisionului de urmărire riscuri și nu a înlocuirii cu un alt comision având altă denumire.
La data de 14.02.2013 a notificat banca să respecte contractul de credit PI 0344/06.11.2006 referitor la modalitatea de calcul a dobânzii, la respectarea comisionului de administrare prevăzut în contract, la respectarea dispozițiilor legale privind comisionul de urmărire riscuri și restituirea sumelor încasate în plus.
Răspunsul primit de la bancă a fost în sensul că la stabilirea situației financiare sunt respectate toate dispozițiile legale. De asemenea, s-a arătat că în evidentele băncii nu s-a identificat actul adițional la contract ce ar fi trebuit încheiat după . O.U.G. 50/2010.
După notificarea făcută băncii i s-a emis un nou grafic de rambursare; în care s-a reintrodus comisionul de urmărire riscuri de 28,00 euro lunar, potrivit art. 9 lit. f din contract .
Legea nr. 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Conform legii sus menționate și acestei directive sunt definite noțiunile de „condiții inechitabile, consumator, vânzător sau furnizor". De asemenea, se prevede că o condiție contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicție cu condiția de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Se consideră întotdeauna că o condiție care nu s-a negociat individual e condiția ce a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul condiției în special în cazul unui contractat standard formulat în avans.
În jurisprudența sa, Curtea de Casație a Comunităților Europene s-a pronunțat în repetate rânduri asupra interpretării Directivei 93/13/CEE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, respectiv hotărârea pronunțată la 27.07.2010 în cauza Océano Grupo Editora! SA v. Roció Murciano Quintero; hotărârea Curții de Justiție pronunțată la 25.10.2006 în cauza E. M. Mostaza C. c. Centro Móvil Milenium SE, hotărârea Curții de Justiție din 04.06.2009 pronunțată în ;cauza Pannon GSM zrt. Erszbet Sustikné Gjorfi.
Potrivit art. 77 din Legea nr. 296/2004 republicată, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit de față „In caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului."
Potrivit art. 78 din același act normativ „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."
Potrivit art. 79 din același act normativ „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Potrivit art. 80 din același act normativ „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate; sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
Iar potrivit art. 81 „Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens."
Potrivit ari. 973 din Codul civil (legea aplicabilă contractului fiind aceea de la momentul încheierii contractului, respectiv vechiul Cod civil) „Convențiile n-au efect decât între părțile contractante.", iar potrivit art. 969 „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante."
Potrivit art. 966 din Codul civil „Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect", iar potrivit art. 968 „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice."
Potrivit art. 970 din Codul civil „Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres între-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa."
Potrivit art. 984 cod civil „convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare ca părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat", iar potrivit art. 983 „Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă."
Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 4 al. 1 din aceeași lege „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților". La aliniatul 2 se arată că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențele natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiva
În prezenta cauză, contractul P10344/06.11.2006 încheiat este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre el și alte contracte nu sunt cauzate de negocierea cu clienții, ci de particularitățile fiecărui client în parte.
Potrivit: art. 1 lit. a) alin. 1 din lista cuprinzând clauzele considerate abuzive anexă la Legea 193/2000 numai în cazul unei motivații întemeiate sunt valabile clauzele prin care furnizorul financiar poate, fără o notificare prealabilă, să modifice unilateral rata dobânzii plătibile de consumator, însă potrivit O.G. nr. 21/1992 lit. h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator.
B. poate modifica nivelul dobânzii, însă modificarea va putea fi opozabilă consumatorului numai dacă acesta achiesează la noul nivel stabilit de bancă, iar modificarea trebuie să fie întemeiată. Contractul de credit este un contract comutativ, întinderea drepturilor și obligațiilor fiind stabilite încă de la momentul încheierii contractului, consumatorul având dreptul să știe de la bun început costul întreg al creditului.
Modificarea unilaterală a dobânzii numai în sensul creșterii acesteia transformă contractul într-unui aleatoriu, fapt interzis de art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992.
O.U.G. nr. 50/2010, a impus obligația de a se indica în mod expres în contract formula după care se calculează variația dobânzii.
Prin această nouă reglementare se elimină posibilitatea pentru o unitate bancară de a folosi pentru calculul dobânzii variabile propria dobândă de referință.
Contractul încheiat între părți nu cuprinde vreo formulă de calcul pentru stabilirea ratei anuale a dobânzii. în contract la punctul 2.4. din Condițiile generale de creditare se arată o modalitate de calcul doar pentru dobânda datorată care se raportează la rata anuală a dobânzii.
La punctul 2.10.b din Condițiile generale de creditare se arată că pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de indicii de referință EURIBOR/LIBOR, nivelul dobânzii se modifică în funcție de nivelul acestuia.
Art. 46 din O.U.G. 50/2010 prevede la lit. g) că în contractul de credit trebuie specificat clar și concis: „condițiile care guvernează aplicarea ratei dobânzii aferente creditului, formula de calcul a acesteia, precum și termenele, condițiile și procedura pentru modificarea ratei dobânzii aferente creditului și, în ca^ul în care se aplică rate diferite ale dobândii aferente creditului în circumstanțe diferite, informațiile prevăzute anterior privind toate ratele dobândii aplicabile".
În cauza de față dobânda este raportată la fluctuațiile EURIBOR (deși nici în contract nici în anexă nu se specifică aceasta), la care se adaugă o marjă fixă, de 3,5 p.p., pe toată perioada derulării contractului.
Dobânda se calculează prin raportare la indicele EURIBOR care a cunoscut o depreciere continuă, indiferent de perioada în care se calculează indicele de referință, scăzând cu cel puțin 4-5 procente de la data încheierii contractului de credit, ajungând în prezent la procente între 0,19%-0,25%.
În prezenta cauza, rata anuală a dobânzii s-a situat întotdeauna la același nivel ca la momentul încheierii contractului (11,5%) sau a crescut (11,8%), indiferent de fluctuația indicelui EURIBOR.
A precizat reclamantul că a fost prejudiciat de această creștere stabilită în mod unilateral de bancă, deoarece în cuprinsul contractului nu se inserează nici un fel de element concret pentru a se putea determina de ce „dobânda variabilă" calculată în funcție de indicele EURIBOR înregistrează numai tendința de creștere.
Nu s-au circumstanțiat în niciun fel elementele care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii numai în sensul creșterii dobânzii, neindicându-se niciun criteriu previzibil și lăsând la aprecierea acesteia posibilitatea majorării dobânzii.
Dobânda practicată de bancă este calculată cu încălcarea prevederilor contractuale, respectiv art. 5 din contract (dobândă de referință variabilă ce se afișează la sediul BCR la care se adaugă 3,5 p.p.) și dispozițiilor legale sus citate. De aceea se impune ca banca pârâtă să interpreteze dobânda de referință variabilă în indicele de referință EURIBOR plus marja de 3,5 p.p., așa cum este prevăzut în art. 5 din contract.
Reclamantului nu i s-au adus la cunoștință la momentul încheierii contractului elementele din pare era compusă dobânda variabilă de referință și nu se poate trage rezonabil concluzia că în calitate de împrumutat ar fi știut sau ar fi trebuit să știe din ce este compusă dobânda la care s-a angajat, clauzele cuprinse în art. 5 din contractul de credit și cele din art. 2 din condițiile generale de creditare fiind cel puțin neclare, dacă nu chiar ambigue, în ce privește componența dobânzii de referință variabile.
Reclamantul nu a știut și nici nu putea ști în mod rezonabil decât faptul că dobânda curentă este variabilă în funcție de indicele EURIBOR sau LIBOR, dar nu puteam ști și că aceasta ar cuprinde și alte elemente nespecificate clar în contract și de ce dobânda nu poate scade, fiind raportată la acești indicatori.
In această situație devin aplicabile regulile de interpretare actus non potest operari ultra intentione agentos, conform căreia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, adică dobânda formată din indicele EURIBOR plus marja fixă de 3,5 puncte procentuale, indiferent de folosirea termenului general de „evoluția dobânzii variabile de referință BCR", confuzie creată și de faptul că ambele dobânzi sunt variabile (atât cea curentă cât și cea de referință) și ambele sunt stabilite de BCR și afișate la sediile acesteia.
Cu aceeași incidență devine aplicabilă și regula interpretării obligației stipulate neclar, îndoielnic (sau prezentate părții în acest mod) în favoarea celui care se obligă, astfel că subsemnatului împrumutat nu-i pot fi inpuse costuri ori elemente variabile despre care nu a știut la semnarea contractului.
Este adevărat că la momentul semnării contractului nu exista prevederea legală care obliga banca să arate împrumutatului, în cazul unui contract de credit cu dobândă variabilă, nivelul maxim până la care poate fi majorată aceasta, dar asta nu înseamnă că banca poate majora acest cuantum peste un anumit nivel maxim la care s-a așteptat în mod rezonabil împrumutatul, ori că dobânda nu poate și scădea, pentru că la data semnării contractului erau în vigoare prevederile mai sus citate din Codului consumatorului (Legea 296/2004) care considera abuzivă, având deci o cauză ilicită, orice clauză care creează dezechilibre financiare semnificative între părți în cazul contractelor preformulate.
Nu poate fi acoperită ilegalitatea unei perceperi a dobânzii peste nivelul ce rezultă din interpretarea corectă a clauzelor contractuale, întrucât profitul trebuie să fie întotdeauna licit, iar câștigul sau beneficiul ce nu are la bază legea (sau voința reală a părților, în cazul de față) nu poate fi dobândit și rămas câștigat celui care a profitat de el, adică băncii pârâte.
Prin sentința civilă nr._/2014, pronunțată de Judecătoria Pitești, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul U. S. L. în contradictoriu cu pârâtele B. C. R. SA - SUCURSALA ARGES, și B. C. R. SA.
S-au constatat abuzive clauzele prevăzute în cuprinsul contractului de credit nr. P10344/06.11.2006, după cum urmează:
-pct.5, coroborat cu art.2.10.a din condițiile generale numai în ceea ce privește stabilirea dobânzii luând în calcul și dobânda de referință variabilă a Băncii;
-art.9 lit.f în ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prev.de art.9 lit.c din contractul de credit nr. P10344/06.11.2006, în ceea ce privește comisionul de administrare de 5 euro lunar și restituirea sumelor încasate de intimată cu acest titlu.
A fost obligată intimată să modifice contractul de credit menționat prin încheierea unui act adițional prin care să elimine clauza de la art. 9 lit.f constatată abuzivă (comision de urmărire riscuri) și să modifice pct. 5 coroborat cu art.2.10.a din condițiile generale – în sensul eliminării dobânzii variabile a băncii din formula de calcul a dobânzii.
A fost obligată intimata la plata către reclamant a sumei de 2297,93 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de urmărire riscuri perceput în perioada 15.11._13.
S-a respins cererea reconvențională.
S-a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a dispune astfel, prima instanță că a reținut că comisionul de urmărire riscuri este reglementat de art. 9 lit. f din contractul de credit nr. P10344/06.11.2006 unde se arată că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele: „comision de urmărire riscuri de 28,00 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzut la punctul 1". Acest comision a fost perceput de la data de 15.11.2006, iar în anul 2010, după . O.U.G. 50/2010, în mod unilateral, pârâtele au modificat contractul de credit încheiat de părți, eliminând comisionul de urmărire riscuri stabilit de art. 9 lit. f din contract la suma de 28 euro lunar (reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului) și mărind comisionul de administrare de la suma de 5 euro la sumă de 33 euro. Nu a fost notificat cu privire la mărirea comisionului de administrare și nu a semnat nici un act adițional la contract în acest sens, aceasta rezultând din emiterea unui grafic de rambursare credit la data de 07.02.2013. Modificarea în ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri a fost făcută doar formal, eliminându-se practic numai denumirea de comision de urmărire riscuri.
După ce reclamantul s-a adresat cu o notificare către bancă, a fost emis un răspuns și un nou grafic de rambursare la data de 13.03.2013 din care rezultă că banca percepe în continuare comisionul de urmărire riscuri.
Comision de urmărire riscuri nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi încasat, în contextul în care banca pârâtă, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestațiile părților.
Deși acest comision - de urmărire riscuri — potrivit contractului face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată și în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc de echivoc.
Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, comisionul de urmărire riscuri se stabilește la valoarea de 0,28% aplicat la valoarea creditului contractat, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției.
Situația esteaceeași în cazul clauzei privind perceperea dobânzii curente reglementate la art: 5 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea punerea la dispoziție a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea priceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceiași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut - în lipsa unei exprimări clare și nu neechivoce - consumatorului atât la momentul perfectării convenției de credit cât și pi parcursul derulării.
în consecință, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta putea fi supusă analizei și din perspectiva caracterului abuziv.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).
În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din legea 193/2000, mai sus citate.
Față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenției, perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de bancă precum și faptul că banca are măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplății prin declararea contractului ca fiind titlu executoriu conform art. 12 din contract și Legii privind activitatea bancară.
Prin contract, comisionului de urmărire riscuri nu i s-a dat expres destinația asigurării rambursării creditului (garanție suplimentară).
În momentul în care a fost încheiată convenția de credit consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze astfel că, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Se impune a se da eficiență art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, în sensul căruia băncii pârâte îi revine obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul.
Cu privire la comisionul de urmărire riscuri au intrat în vigoare și prevederi legale potrivit căror un asemenea comision este scos în afara legii. Astfel, potrivit art. 36 din OUG 50/2010 „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor."
Comisionul de risc sau de urmărire riscuri nu se află cuprins în enumerarea limitativă prevăzută de lege, ceea ce conduce la concluzia că este perceput de bancă în mod nelegal.
In ce privește comisionul de administrare, același art. 36 prevede la aliniatul (3) că acesta „ se percepe pentru monitorizarea /înregistrarea /efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului."
In cazul acestui comision de administrare legea (O.U.G. 50/2010) stabilește fără echivoc modalitatea de calcul și scoate în afara legii orice alt mod de calcul. Prevederile legii sunt în sensul ca procentul să fie calculat la soldul curent al creditului și nu la valoarea totală a creditului.
Astfel, cum acest comision de administrare a fost stabilit la 0,05% din valoarea creditului contractat, respectiv 5 euro lunar, prin modul în care a fost formulat și perceput și fără nicio posibilitatea de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, urmărindu-se perceperea unei sume de bani în plus atât timp cât putea fi prevăzut la valoarea soldului.
În aceste condiții contractul de credit trebuie aliniat la dispozițiile legale și sumele încasate în plus trebuie restituite, fiind percepute nelegal.
Chiar dacă contractul de credit a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe, prevederile contractuale trebuie să respecte legislația în vigoare.
Cauza reprezentând obiectivul urmărit la încheierea contractului este o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic.
Conform art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită și morală, conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
în condițiile în care O.U.G. 50/2010 scoate în afara legii comisionul de urmărire riscuri precum și modalitatea de calcul a comisionului de administrare raportată la credit, perceperea de către bancă a unor sume de bani în plus față de prevederile legale, urmărind obținerea unui profit în afara dispozițiilor mai sus citate, transformă cauza contractului într-una ilicită.
Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă.
Pe de altă parte, prin raportare și la dispozițiile Legii nr. 193/2000, prin instituirea comisionului de urmărire riscuri în condițiile menționate și perceperea comisionului de administrare la valoarea creditului, se creează, în detrimentul subsemnatului reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit, mărindu-se nejustificat obligații de plată către bancă, iar clauzele abuzive privează contractul, parțial sau totul, de cauză, privită ca și cauză mediată și, implicit, compromite, grav; echilibrul contractual.
De aceea sé impune obligarea pârâtei B. Comercială Română la restituirea sumei încasate în plus, reprezentând contravaloarea comisionului de urmărire riscuri și contravaloarea comisionului de administrare.
Deși convenția de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestațiilor este admisibilă și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv și de la principiul repunerii părților în situația anterioară.
Prin restituirea sumelor încasate în plus reprezentând comision de risc și comision de administrare, în niciun caz, nu se realizează o privare a pârâtei de un „bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 din CEDO, față de constatarea caracterului abuziv al clauzelor în temeiul cărora a fost perceput comisionul de urmărire riscuri și comisionul de administrare credit, lipsind așadar condiția încasării legitime.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, pe dispozițiile Legii nr. 296/2004, pe dispozițiile O.U.G. 50/2010, art. 966 și urm. C.civ, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 453 C.pr.civ.
S-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, și cu relații de la B. Comercială. Română — Sucursala Argeș în sensul de a preciza în ceea ce privește creditul contractat de reclamant, modalitatea de calcul a dobânzii precum și modalitatea de stabilite a ratei anuale a dobânzii, ce modificări ale acesteia au intervenit pe parcursul derulării contractului precum și o situație a plăților efectuate de către reclamant.
La data de 08.04.2014 intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând instanței de judecată să respingă acțiunea formulată:
- fie ca efect al admiterii:
1. excepției prescripției dreptului la acțiune în sens material;
2. excepției nulității cererii de restituire a sumelor deja achitate în baza contractului;
3. excepției inadmisibilității cererii de restituire a sumelor achitate în baza prevederilor contractuale,
4. excepției inadmisibilității cererii de „interpretare" a clauzei referitoare la dobânda contractuală,
5. excepției inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește modificarea clauzelor reglementând elemente ale prețului contractului de credit;
- fie ca neîntemeiată,
În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia, totuși, ca oportună adaptarea dispozițiilor contractuale exclusiv din perspectiva transparenței mecanismului de calcul a ratei dobânzii variabile, s-a solicitat, pe cale de cerere reconvențională să se dispună adaptarea contractului în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de intimată, respectiv, valoareă indicelui de referință EURIBOR la 6 luni plus marja formată din: diferența calculată între dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă marja fixă din contract (EURIBOR + 11,26 pp), cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de restituire a prestațiilor, intimata a arătat că admiterea acțiunii nu poate avea ca efect restituirea prestațiilor, întrucât contractul de credit este unul cu executare succesivă, or, anularea sau modificarea unei clauze nu poate produce efecte retroactive. Aceasta deoarece partea este în imposibilitate de a returna folosința asigurată de cealaltă parte sau contravaloarea serviciilor prestate de aceasta.
Referitor la inadmisibilitatea cererii de interpretare a clauzei referitoare la dobânda contractuală, s-a precizat că reclamantul își întemeiază cererea pe o pretinsă „neînțelegere” a clauzelor contractuale, or aceasta nu se poate încadra decât la viciile de consimțământ. Trecând peste faptul că invocarea acestora nu poate fi făcută decât în termenul de prescripție de 3 ani, eroarea asupra obiectului/prețului în cazul majorului nu atrage nulitatea contractului.
Mai mult, soluția este inadmisibilă, dat fiind faptul că însuși reclamantul recunoaște că nicăieri în cuprinsul contractului nu se menționează că dobânda s-ar raporta la fluctuațiile Euribor. În virtutea principiului pacta sunt servanda, clauzele referitoare la fluctuațiile dobânzii trebuie respectare.
S-a mai invocat și excepția inadmisibilității acțiunii privind modificarea clauzelor contractuale, întrucât aceasta ar nesocoti principiul consacrat de disp.art. 969 C.civ, respectiv pacta sunt servanda.
În al doilea rând s-a apreciat că, potrivit disp.art. 4 alin.6 din legea 193/2000 nu pot face obiectul controlului instanței clauzele referitoare la preț sau obiectul principal al contractului. De asemenea, s-a arătat că nici directiva 93/13/CEE și nici legea 193/2000 nu permit modificarea retroactivă a contractului, ci dau doar posibilitatea de a elimina pentru viitor clauzele abuzive existente sau, în măsura în care raporturile contractuale dintre părți nu ar mai putea continua în lipsa acestor clauze, desființarea întregului contract.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de disp.lg.193/2000 pentru ca aceste clauze să fie considerate abuzive, respectiv
a) clauza să nu fi fost negociată;
b) clauza să fie contrară bunei-credințe;
c) clauza să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
a. cu privire la prima condiție, s-a precizat că potrivit disp.art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000,
„O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
în aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența un minim de diligentă din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora.
Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive astfel:
„Un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația (i.e. de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc)"°"
Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.
Instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul. Astfel, băncile pot încheia: contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixa pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobânda se calculează în raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte de credit în care dobânda se stabilește în funcție de dobânda proprie de referință a instituției de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispozițiile legale aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010.
Contractul încheiat a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente. Întotdeauna Condițiile speciale ale contractului (contractul propriu-zis) sunt negociate direct cu clientul, procentul și modul de calcul al dobânzii, precum și tipul și cuantumul comisioanelor fiind stabilite de comun acord de părți. Elementul de comparație între ofertele a două bănci distincte îl constituie dobânda anuală efectivă („D."). Conform art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, Dobânda anuală efectivă reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor." Formula de calcul al D. este prevăzută în Anexa la Legea 289/2004 și este în mod obligatoriu aceeași pentru toți prestatorii de servicii financiare. Prin simpla comparare a valorilor D. la care se poate împrumuta de la două bănci diferite, reclamantul avea posibilitatea să aleagă dintre doi ofertanți pe acela care oferea un preț mai mic, pe durata și în condițiile agreate de acesta.
Fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamantul a optat pentru semnarea convenției de creditare, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime, astfel cum reiese din ultimul paragraf al contractului încheiat.
În aprecierea caracterului abuziv, instanța trebuie să țină seama de nivelul de pregătire și de înțelegere a consumatorului-reclamant, acestea având relevanță atât cu privire la posibilitatea acestuia de a înțelege efectiv dispozițiile contractuale, dar și cu privire la posibilitatea lui de a demara și influența negocierile.
Clienții au posibilitatea de a adresa băncilor cereri de acordare a unui nivel negociat al costului, sau de aplicare a unei reduceri sau eșalonări ori de a beneficia de una dintre ofertele speciale disponibile la un moment dat. Reclamantul nu numai că nu a recurs la astfel de cereri, dar nici nu a ridicat niciun fel de obiecțiuni, ci a executat fără incidente contractul încheiat timp de 8 ani de zile.
b. Clauzele nu sunt contrare bunei-credințe
Pornind de la prevederile Codului Civil, buna credință a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.
Dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriul bunei credințe conduita intimatei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.
în mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar modifica clauzele contractuale referitoare la dobândă și comisioane în sensul indicat de reclamant.
Nu intimata a fost cea care a inițiat raporturile contractuale dintre părți, ci chiar clientul, prin cererea de creditare formulată. B. nu a întreprins niciodată nicio acțiune de convingere, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire a dobânzii este unul clar stipulat. Împrumutatul a citit clauzele contractuale și a constatat încă de la început faptul că dobânda este calculată prin raportare la dobânda de referință care se afișează la sediile BCR, alegând în mod liber și în cunoștință de cauză să accepte oferta făcută de bancă și să semneze contractul. Or, acesta este un mod uzual de încheiere a oricărui contract, pe baza voinței concordante și liber exprimate a părților implicate.
c. Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului
Dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce la acordarea unui credit cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit.
Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală".
Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Așa cum s-a statuat în jurisprudența franceză: "Simplul fapt că o clauză figurează într-un contract de adeziune nu este suficientă pentru a demonstra că ea fusese impusă printr-un abuz de putere economică".
Or, în speță, reclamantul nu susține lipsa utilității contractului. El pur și simplu nu argumentează dezechilibrul contractual.
Cu toate acestea, arătăm instanței că banca și-a îndeplinit întotdeauna obligațiile contractuale asumate, începând cu predarea sumei de bani. La rândul său, împrumutatul are obligația de a plăti lunar sumele de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a banilor pentru bancă. Or, punând în balanță aceste două obligații, instanța va constata că ele sunt echilibrate, având în vedere costurile activității de creditare și costul lipsei de folosință a sumei de bani împrumutate pentru o bancă.
Nivelul dobânzii percepute în baza contractului este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alți prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil și justificat de costul resurselor de creditare. Nivelul de dobândă nu poate fi stabilit exclusiv prin raportare la indicele EURIBOR, întrucât acesta nu reprezintă o reflecție a costului activității de creditare, ci, așa cum vom arăta în cele ce urmează, acest cost este compus din mult mai multe elemente pe care profesionistul trebuie să le aibă în vedere.
Prin urmare, împrumutatul invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual (care ar fi putut fi remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a unei dobânzi sub nivelul celei practicate în prezent pe piață, și pe care nici o altă bancă nu ar accepta-o.
Modificarea clauzei privind dobânda (respectiv înlocuirea modului actual de calcul cu unul care ar conduce la perceperea unui preț derizoriu) echivalează cu lăsarea contractului fără obiectul său, fără contraprestația corespunzătoare, adică obligarea Subscrisei să realizeze acte de comerț gratuite sau în pierdere către reclamant, și este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.
Prin urmare în lipsa indicării unui dezechilibru contractual real, s-a apreciat că atât dobânda, cât și comisioanele au fost stipulate în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului.
Corectitudinea clauzelor referitoare la dobândă
Potrivit opțiunii reclamantului din momentul contractării, determinarea dobânzii variabile se face prin raportare la dobânda de referință a băncii, la care se adaugă o marjă fixă (art. 5 din Condițiile Speciale).
La rândul său, dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii și are la bază următoarele elemente:
-indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinantare ale băncii (euribor/robor);
-primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare;
-costul datorat riscului de tara asociat pieței locale pe piețele internaționale;
-costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele in valuta atrase, pe care banca trebuie sa le blocheze la BNR;
-costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor
-modificările reglementarilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru banca.
Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul, băncilor fiindu-le permis, potrivit dispozițiilor legale aplicabile contractului în discuție, să acorde credite în raport de o dobândă de referință proprie (interdicția de practica o astfel de dobândă a fost introdusă abia ulterior, prin OUG 50/2010, care la art. 95 prevede faptul că nu intră sub incidența acestui act normativ contractele de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare).
Din acest motiv, cererea reclamantului de calculare a dobânzii prin raportare la Euribor și cu adăugarea marjei fixe de numai 0,2% este nelegală, având ca rezultat modificarea în mod nejustificat a prețului contractului, cu consecința scăderii dobânzii sub limita la care poate împrumuta o bancă.
Mai exact, dacă s-ar aplica calculul propus prin acțiune, dobânda variabilă curentă ar ar scădea sub nivelul de 4%, fiind cu mult mai mică chiar și decât dobânda inițială din contract, în cuantum de 11,5%. Toate costurile pe care banca le suportă pe parcursul derulării contractului de credit și care exced indicelui Euribor nu pot fi acoperite prin marja foarte mică, de numai 3,5% prevăzută în contract. Dacă dobânda s-ar fi stabilit de la bun început prin raportare la Euribor/Robor, marja fixă ar fi fost una mult mai mare, care să permită acoperirea costurilor creditului.
În acest context, cererea de obligare a Subscrisei la modificarea contractului în sensul propus de reclamant și aplicarea unei dobânzi mult sub nivelul la care poate împrumuta orice altă bancă din România este abuzivă și ilegală, aducându-se atingere atât principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât și dreptului de proprietate al Subscrisei, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, o astfel de modificare a procentului de dobândă este de natură a denatura concurența normală dintre operatorii economici bancari.
Cât timp dobânda de referință a BCR este făcută publică prin afișare, este evident că și consumatorul a avut cunoștință de ea, atât la momentul semnării contractului, cât și ulterior. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest indice nu a variat decât în limite foarte mici, în funcție exclusiv de costul resurselor de creditare. Or, potrivit art. 1, alin. 1 litera a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o astfel de variație este permisă, fiind firească pentru împrumuturile cu dobândă variabilă și pe termen lung.
Prin urmare, în contract există baza necesară determinării dobânzii la un moment dat. Dacă instanța ar considera admisibilă susținerea că dobânda de referință a băncii nu prezintă o transparență rezonabilă, atunci la fel de admisibilă ar fi și susținerea că nici dobânda Euribor nu este suficient de transparentă, pentru că nici în cazul Euribor consumatorul nu cunoaște din ce este compus acest indice, sau care este evoluția lui posibilă în viitor. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi acceptată pentru că în ambele cazuri, valorile dobânzii (fie ea Euribor sau dobânda de referință a băncii) sunt stabilite prin raportare la elemente ce țin de evoluția pieței, iar nu de voința băncilor. Consumatorul însă nu deține informațiile necesare pentru a calcula singur nici care va fi la un moment dat valoarea dobânzii de referință a băncii, și nici valoarea Euribor, fiind nevoit să aștepte publicarea acestor valori.
Așadar, este evident că rata dobânzii contractuale este independentă de voința băncii având în vedere influența indicatorilor/factorilor de intervenție în modificarea dobânzii menționați anterior, dar și faptul că valoarea dobânzii de referință a băncii este publică și ușor accesibilă împrumutaților.
în acest context, nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către Subscrisa și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, reclamantul datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul și după criteriile la care acesta a consimțit.
Comisioanele de la art. 9 lit. c și f sunt în mod legal și corect percepute
Așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungată, cuprinde și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi. Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate și cele de punere la adăpost în privința riscului de neplată a creditului.
Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare, și cât timp adevăratul reper / punct de referință îl reprezintă valoarea D..
Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă (inclusiv de OUG 50/2010), cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.
În ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit, Reclamantul și-a asumat obligația de a suporta comisionul de administrare a creditului și pe cel de acordare, în cuantumul prevăzut în contracte, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor, pentru rațiunile arătate anterior în întâmpinare.
Prin urmare, comisionul de administrare:
-se percepe pentru administrarea contului de credit;
-cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.
Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.
Or, diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni.
Cu privire la comisionul de urmărire riscuri, atât contractul, cât și graficul de rambursare prevăd, ca și în cazul comisionului de administrare, cuantumul lunar, fix, pe care reclamantul trebuie să îl achite cu acest titlu, clauzele contractuale fiind sub acest aspect cât se poate de clare.
Rațiunea economică care justifică solicitarea comisionului de risc este existența riscului de credit, un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia".
Riscul de credit este asumat în urma analizei económico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale - pe care acesta le prezintă. în momentul în care se acordă un credit, o bancă este nevoită să analizeze riscurile pe care le poate avea prin acordarea acestuia.
Astfel, principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate. Prin urmare, perceperea acestui comision se face pentru acoperirea unor servicii prestate bancă.
Modalitatea și criteriile pe care banca trebuie să le ia în calcul în momentul în care analizează acordarea unui credit sunt prevăzute în Regulamentul nr. 3 din 2007 al BNR privitor la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.
Potrivit art. 41, împrumutătorii trebuie să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.
Expunerea unei bănci se determină prin raportare la „categoriile de clienți eligibili pentru finanțare, și categoriile de venituri considerate eligibile de către împrumutător, diferențiat pe categorii de clientelă, precum și coeficienții de ajustare aferenți în funcție de gradul de certitudine și de caracterul de permanență ale acestora; categoriile de cheltuieli care se deduc din veniturile eligibile în scopul determinării gradului total de îndatorare, incluzând cel puțin cheltuielile de subzistență și angajamentele de plată altele decât cele de natura creditului (art. 4 din Regulamentul 3/2007).
Fiecare bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției). Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă.
Pe de altă parte, împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia.
Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, trebuie administrate de către bancă din momentul acordării creditului, și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia. De asemenea, în tot acest timp, banca are obligația raportării periodice a situației creditului la Centrala Riscurilor Bancare, în funcție de gradul de risc în care se încadrează acel credit la fiecare moment de raportare.
Așa fiind, justețea perceperii acestui comision nu poate fi contestată, ea fiind de altfel recunoscută inclusiv de ANPC (a se vedea, în acest sens, Adresa ANPC nr. 1455/31.07.2013).
În cauză, la solicitarea părților s-a administrat proba cu înscrisuri, relații de la intimată privind situația plăților și modalitatea în care s-a făcut imputația acestora(fil.210-220) și interogatoriul reclamantului(fil.222-225).
Excepția prescripției dreptului material la acțiune și a nulității capetelor de cerere prin care s-a solicitat restituirea unor sume pretins a fi fost percepute în plus au fost respinse în ședința publică de la data de 23.09.2014, cu motivarea expusă în practicaua încheierii de ședință de la acea dată.
Cu privire la excepțiile de inadmisibilitate, la același termen intimata a precizat în mod expres că înțelege să le susțină ca apărări de fond.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt, că între părți s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. P10344/06.11.2006 prin care intimata a pus la dispoziția reclamantului un credit în valoare de 10.000 euro, pentru nevoi personale, ce urma a fi rambursat în termen de 120 luni.
După . OUG 50/2010 banca a întocmit și implementat în act adițional, depus la dosar la filele 196-200, implementat începând cu data de 20.09.2010, prin care a modificat nivelul dobânzii curente, la 12,4 % și modalitatea de calcul a dobânzii curente, respectiv Euribor la 6 luni la care se adaugă 11,26 puncte procentuale.
De asemenea, s-a stabilit că pentru acest credit, începând cu data intrării în vigoare a actului adițional(20.09.2010) se percep două tipuri de comisioane: comisionul de administrare, în cuantum de 33 euro, rezultat din însumarea comisioanelor lunare prevăzute în contractul de credit și un comision de 10 euro, perceput pentru prestarea de servicii la solicitarea împrumutatului.
Deși prin adresa nr._/21.02.2011 s-a adus la cunoștința reclamantului încetarea efectelor actului adițional, implementat din oficiu de către intimată, această operațiune a avut loc numai la data de 15.03.2013, conform graficului de plăți depus la dosar la filele 210-220 la solicitarea instanței.
În drept, în prealabil este de menționat că în jurisprudența CJCE [Caja de Ahorros y Monte de Ciudad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc),cauza C-484/08, hotărârea din 3 iunie 2010] s-a reținut că articolul 4 aliniatul(2) si articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari naționale care autorizează un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil. O astfel de soluție este justificata de faptul ca potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus in aplicare de directiva se întemeiază pe ideea ca, in ceea ce privește atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, consumatorul se afla . inferioritate fata de vânzător sau furnizor, situație care il determina sa adere la condițiile redactate in prealabil de văzător sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra conținutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000,Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores,C 240/98-C 244/98,R..,p.I 4941,punctul 25precum si Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C168/05, R..,p._,punctul (25).
Cu toate acestea ,astfel cum prevede in mod expres al doisprezecelea considerent al sau, directiva nu a realizat decât o armonizare parțiala si minimala a legislațiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscand totodată statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta il prevede.
De asemenea pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJCE a subliniat de asemenea, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, punctul 27, Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, punctul 26, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 31). Posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13 anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C-473/00, R., p. 1-_, punctul 32, și Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, punctul 27). În plus, protecția pe care directiva menționată o conferă consumatorilor se aplică astfel și în ipotezele în care consumatorul, care a încheiat cu un vânzător sau cu un furnizor un contract ce conține o clauză abuzivă, se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze fie pentru că acesta nu își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune in justiție (Hotărârea Cofidis, citată anterior, punctul 34).
Instanta va retine dispozitiile art.1 al.3 din L 193/2000 potrivit carora se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, ale art.4 al.1, din același act normativ, care prevad că o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Clauza nenegociata cu consumatorul a fost definita in art.4 al.2 din L 193/2000 ca fiind acea clauza stabilita fara a da posibilitatea consumatorului de a influenta natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau conditiile generale practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
In Anexa L 193/2000 la art.1 lit.a se stabilește că sunt abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv intemeiat care să fie precizat in contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobanzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru serviciile financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivatie intemeiată, in conditiile in care comerciantul este obligat să informeze cat mai curand posibil despre aceasta celelalte părti contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
In ce privește posibilitatea reclamantului de a negocia clauzele pe care le consideră abuzive, instanta va retine că acesta nu a avut-o. Posibilitatea de a lua la cunoștintă de continutul contractului sau de a alege intre mai multe variante de creditare nu acoperă notiunea de negociere. Se consideră intotdeauna că o conditie care nu s-a negociat individual este conditia care a fost redactată in prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea influentării continutului conditiei. Contractul incheiat de părti este preformulat, iar eventualele diferente dintre acesta și alte contracte nu se datorează negocierii, ci particularitătilor fiecărui client in parte. Prin urmare acest contract și clauzele sale nu au fost negociate de către părti, nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de probă.
Dispozitiile art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE/05.04.1993 stabilesc că evaluarea caracterului inechitabil al conditiilor, nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justetea pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fată de serviciile sau de mărfurile furnizate in schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste conditii sunt exprimate in mod clar și inteligibil.
In cazul de fată, in temeiul art.5 din contract, banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobanda, iar in conditiile generale, care fac parte integranta din contractul incheiat, se prevede la art. 2.10.a faptul ca „ pe parcursul derularii creditului, banca poate modifica dobanda, fara consimtamantul imprumutatului, in functie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobanda aplicandu-se de la data modificarii acestuia, la soldul creditului existent”, iar la art.2.11 se mentioneaza ca noul procent de dobanda va fi afisat la sediile bancii la data intrarii in vigoare a modificarii .
In cuprinsul contractului s-a prevazut ca la data semnarii acestuia dobanda era de 11,5 % pe an și este variabilă, iar la art.5 se prevede ca dobanda curenta fiind formata din dobanda de referinta variabila, care se afiseaza la sediile Bancii, la care se adauga 3,5 puncte procentuale. La art. 2.10.a din condițiile generale se prevede că „ pe parcursul derularii creditului, banca poate modifica dobanda, fara consimtamantul imprumutatului, in functie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobanda aplicandu-se de la data modificarii acestuia la soldul creditului existent”, iar la art. 2.11 se mentioneaza ca noul procent de dobanda revizuibilă semestrial va fi afisat la sediile bancii la data intrarii in vigoare a modificarii si se aplica la soldul creditului existent la data modificarii.
Avand in vedere faptul ca dobanda este variabila, in contractul analizat aceasta nu este prezentata ca o dobanda ce poate fi calculata in functie de o formula de referință, care sa contina indici de referinta clar precizati ( ROBOR, EURIBOR ), valoarea acestei dobanzi poate fi modificata in orice conditii, conform vointei bancii. Consumatorul nu poate sa se protejeze impotriva unor majorari nejustificate ale dobanzii, intrucat dobanda ar fi trebuit sa fie stabilita in baza unei formule care sa contina indici verificabili, independenti de vointa operatorului economic
Prin necircumstantierea in niciun mod a elementelor ce-i permit bancii modificarea unilaterala a dobanzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea bancii acest drept, lasand la libera sa apreciere majorarea dobanzii, aceste clauze mentionate mai sus incalca prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa il prejudicieze pe consumator. Aceasta clauza care da dreptul imprumutatorului de a modifica unilateral dobanda, nu este raportata la un indicator precis, individualizat, fiind mentionat doar ca aceasta este revizuibila semestrial, fara a se preciza in functie de ce indicatori se va modifica, aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea imprumutatorului, servind doar intereselor acestuia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca este necesara si proportionala scopului urmarit.
Susținerile intimatei în sensul că dobânda de referință variabilă a Băncii are la bază indicatori obiectivi nu poate fi avută în vedere, atât timp cât, pe parcursul derulării contractului, unul dintre acești indicatori(Euribor) a fost în continuă creștere, în timp ce dobânda băncii a înregistrat numai creșteri.
In consecintă, in ceea ce privește dezechilibrul semnificativ intre drepturile și obligatiile părtilor pe care clauza nenegociată trebuie să-l creeze pentru a fi considerată abuzivA, instanta va retine că lăsarea la indemana băncii a posibilitătii de majorare a dobanzii, fără nici o posibilitate efectivă de verificare a necesitătii și modalitătii de stabilire a majorării, este de natură a crea un dezechilibru major intre părti.
Omisiunea băncii de a preciza in contractul incheiat clar, complet si precis referitor la dobanda de referintă, cat si formularea echivocă, in defavoarea consumatorului si in termeni de specialitate, a clauzelor referitoare la modul in care banca poate modifica procentul de dobanda stabilit in contract, a prevederilor aplicabile contractului in cauza precum și a altor elemente esentiale ale contractului de credit, dovedește comportamentul incorect al băncii care la momentul acordării creditului nu a avut in vedere niciun criteriu de referintă la care să fie raportată dobanda legală.
Având în vedere cele expuse mai sus, instanța va constata abuzivă clauza prevăzută de pct.5 din contract, coroborat cu art.2.10.a din condițiile generale numai în ceea ce privește stabilirea dobânzii luând în calcul și dobânda de referință variabilă a Băncii.
În temeiul jurisprudenței constante a CJCE, instanța nu poate interveni pentru a modifica o anumită clauză contractuală, fie în sensul cerut de reclamant, fie a o interpreta în sensul cerut de către intimată, stabilind un nivel al dobânzii sau o modalitate concretă de calcul, neputându-se substitui voinței părților. Instanța poate numai să constate caracterul abuziv al clauzei respective și să dispună înlăturarea acesteia din cuprinsul contractului, în măsura în care a fost constatată ca fiind abuzivă.
Ca urmare, va admite, în parte, acest capăt al cererii principale și va respinge cererea reconvențională, obligând intimata să modifice contractul de credit menționat prin încheierea unui act adițional prin care să modifice pct. 5 coroborat cu art.2.10.a din condițiile generale – în sensul eliminării dobânzii variabile a băncii din formula de calcul a dobânzii.
Art.9 lit.f din condițiile speciale ale contractului de credit se stabilește perceperea unui comision de urmărire riscuri la o valoare de 28 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului, clauza ce nu a fost negociată direct cu reclamantul, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de intimată.
Acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, iar, în raport cu valoarea comisionului de urmărire riscuri, perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă.
Sunt întrunite, astfel, condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se declara abuzivă clauza ce servește doar interesele pârâtei încălcând principiile previzibilității, a bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În același sens, Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva nr. 87/102/CEE), la art 3 lit. g) definește „costul total al creditului" ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor(...)".
Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este și cazul convenției în litigiu, conform art. 96 din ordonanță, situație în care, în condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva.
Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio" controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil, același text prevăzând posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepție, doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Din acest punct de vedere trebuie făcută distincția, între clauzele ce pot sau nu pot forma obiect al controlului; în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.
Sintagma ,,(...)exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară ,,(...)exprimate în mod clar și inteligibil" are în vedere situația în care clauza este clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe acest aspect, deși acest comision, denumit de risc, face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor intimatei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele arătate, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de „0,28%" a comisionului de risc aplicat la valoarea creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, situația fiind aceeași și în cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.
De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin întâmpinare, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.
Nu mai puțin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Pentru acest considerente, instanța urmează a constata caracterul abuziv și, implicit, nulitatea clauzei înscrise la art.9 lit.f în ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, și, în consecință, în virtutea principiului repunerii în situația anterioară, va obliga pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 2297,93 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de urmărire riscuri perceput în perioada 15.11._13.
S-au avut în vedere plățile efectuate de către reclamant, cu acest titlu, pentru perioada 15.11._10, 15.03._13, dar și plățile efectuate cu titlu de comision de administrare, majorat în perioada 15.10._13 în baza actului adițional implementat de intimată după apariția OUG 50/2010, prin includerea comisionului de urmărire riscuri în comisionul de administrare astfel majorat.
Critica privind încălcarea principiului libertății contractuale nu pot fi primită, în condițiile în care art. 969 C. civ. prevede că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 configurând situațiile în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive, deci neconforme cu legea.
Motivarea recurentei în sensul căreia clauzele convenției de credit au fost negociate și acceptate de părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii, aspect nerelevat de situația de fapt reținută de instană.
În materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european cât și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 989 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
Cu privire la comisionul de administrare, instanța reține că acesta a fost stabilit la art.9 lit.c din contractul de credit, la o sumă de 5 euro lunar, respectiv 0,05% din valoarea creditului acordat, fiind prevăzut pentru administrarea contului de credit.
Astfel cum s-a arătat mai sus, pot fi supuse controlului unui eventual caracter abuziv clauzele referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină nu este clară, și exprimată într-un limbaj neinteligibil.
Sintagma ,,(...)exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară ,,(...)exprimate în mod clar și inteligibil" are în vedere situația în care clauza este clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Cu privire la această clauză, instanța apreciază că ea este exprimată în mod clar, inteligibil consumatorul având reprezentarea cuantumului acestui comision și al serviciilor prestate de intimată în schimbul plății. Ca urmare, instanța a exclus la control această clauză, conform disp.art. 4 alin.6 din legea 193/2000.
Nu s-a putut reține susținerea reclamantului în sensul că acest comision ar trebui restrâns, de la apariția OUG 50/2010 la procentul de 0,05% prevăzut în contract, dar calculat la soldul creditului, conform acestui act normativ, atât timp cât, potrivit legii 288/2010, OUG 50/2010 nu se aplică contractelor aflate în derulare.
Față de cele expuse mai sus, instanța va admite în parte cererea principală, potrivit soluțiilor expuse pentru fiecare capăt de cerere și va respinge cererea reconvențională.
Conform disp.art. 453 NCPC, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind faptul că reclamantul nu a produs dovezi privind cuantumul acestora.
Împotriva sentinței a declarat apel B. C. R. SA - SUCURSALA ARGES care a considerat-o nelegală și netemeinică după cum urmează:
În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material a acțiunii în constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale invocate de către apelantă în raport de disp.art. 12 din Decretul - Lege 167/1958 și de termenul general de prescripție de 3 ani .
De asemenea instanța a de fond a interpretat în mod eronat disp.art. 1 art. 4 din Legea 193/2000 în legătură cu clauzele contractuale ce vizează prețul contractului care se asociază cu produsele sau serviciile oferite în schimb și dacă acestea sunt clare, fără echivoc pentru înțelegea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Sub acest aspect în mod eronat s-a apreciat că se poate proceda la controlul caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda și comisionul de risc.
În acest sens se invocă faptul că Legea 193/2000 a preluat excepțiile din directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 nefiind aplicabile jurisprudența CJUE reținută de către instanța de fond.
Se invocă faptul că respectivele clauze contractuale privesc prețul contractului și anume contraprestația datorată de împrumutat pentru suma avansată de împrumutător, clauzele contractuale supuse analizei fiind clare în cele două secțiuni, condițiile speciale și generale în care se menționează dobânda anuală, spezele contractuale și titlurile de comisionare percepute și cuantumul lor putând fi înțelese în mod ușor de către un om obișnuit .
Sub acest aspect se arată că dobânda contractuală a fost menționată în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, precum și reglementările BNR iar clauza contractuală privind comisionul de urmărire riscuri pe care împrumutatul a acceptat-o face parte din costul total al creditului reprezentând un element al prețului contractului .
Se mai arată că, pentru clauzele contractuale supuse analizei chiar dacă puteau face obiectul controlului ,acestea nu sunt abuzive în sensul art. 1 alin.1 din Legea 193/2000 avându-se în vedere că respectivele clauze au fost negociate cu beneficiarul, neputându-se reține caracterul preformulat al contractului de credit fiind exprimată adeziunea atât în ceea ce privește clauzele preformulate cuprinse în c9ndițiole generale cât și elementele individuale menționate în condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului .
Astfel, se mai invocă și faptul că respectivele clauze nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților arătându-se că din punct de vedere economic dobânzile reprezintă echivalentul folosinței capitalului împrumutat iar spezele și comisioanele reprezintă sumele datorate pentru serviciile prestate de împrumutător .
De asemenea, în mod greșit instanța de fond a admis cererea privind restituirea sumelor pretins a fi achitate în plus, avându-se în vedere ar. 6 și 7 din Legea 193/2000 în sensul că sancțiunile dispuse în baza acestui act normativ operează pentru viitor, în caz contrar s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauz al clienților prin efectul restituirii sumelor deja achitate cu titlu de comisioane
În cauză sunt invocate art. 466 C.pr.civ. și art. 1, 4 din Legea 193/2000 .
Intimații reclamanți legal citați au formulat întâmpinare la 07.04.2015 prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat cu motivarea că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, fiind respinsă în mod corect excepția dreptului material la acțiune, iar în ceea ce privește clauzele contractuale ce fac obiectul prezentei cauzei au caracter abuziv prin prisma Legii 193/2000 .
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate ,precum și analizând cauza sub toate aspectele, tribunalul în raport de actele și lucrările dosarului constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică din apel tribunalul va reține că în mod corect instanța de fond a respins excepția prescripție dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale întrucât disp.legii 193/2000 sunt ocrotite de un interes general și nu de unul individual, jurisprudența CEJ recunoscând natura și importanța interesului public al dispozițiilor privind reglementările drepturilor consumatorilor ,astfel că nefiind vorba despre o nulitate relativă nu sunt aplicabile disp.art. 3 alin.1 din decretul 157/1958 privind termenul general de 3 ani de prescripție .
Referitor la critica ce vizează faptul că respectivele clauze contractuale ce fac obiectul prezentei cauzei nu fac obiectul controlului caracterului abuziv prin prisma Legii 193/2000 se constată că, în mod corect instanța de fond a apreciat incidența art. 4 lainș6 din legea 193/2000 avându-se în vedere că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului și nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de pată,ci doar se examinează prin prisma dispozițiilor acestui act normativ condițiile cerute de lege pentru ca anumite clauze contractuale să fie considerate abuzive și anume dacă aceasta sunt clare sau echivoc exprimate și dacă creează un dezechilibru între consumator și bancă .
Astfel, referitor la clauzele privind perceperea dobânzii de la art. 5 din contract și art. 9 lit. f ce se referă la dobânda variabilă și comisionul de urmărire riscuri se constată că în raport de mențiunile din condițiile generale și speciale acestea nu sunt de natură a-i conferi consumatorului posibilitatea de a avea o reprezentare clară a efectelor acestora în cazul perceperii și calculului dobânzii sau a justificării concretizate printr-un contraserviciu prestat de bancă în cazul perceperii comisionului de urmărire riscuri .
De asemenea nu este definită dobânda de referință variabilă și nu se specifică dacă sunt incluse în aceasta costurile resurselor de creditare pentru obținerea lichidităților necesare acordării de credite, neputându-se deduce în mod rezonabil concluzia că împrumutatul a știu sau ar fi trebuie să stie din ce este compusă dobânda la care s-a angajat, astfel că nu se poate reține că respectivele clauze au caracter clar și neechivoc în condițiile în care nici unul din termenii utilizați nu sunt definiți în condițiile generale.
De asemenea se va reține că în cauză respectivele clauze nu s-a făcut dovada că ar fi fost negociate ,contractul încheiat fiind unul preformulat standard, iar eventualele diferențe dintre el și alte contracte nu sunt cauzate ne negocierea cu clienții ci de particularitățile fiecărui client în parte .
Se va reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că prin cele două clauze contractuale constate a fi abuzivă s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților întrucât s-a lăsat la îndemâna băncii posibilitatea de majorare a dobânzii fără ca împrumutatul să poată efectiv să verifice modalitatea în care s-a realizat, iar în ceea ce privește comisionul de risc nu s-a prezentat nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput întrucât nu reprezintă costul unui anume serviciu 0restat de pârâtă în condițiile în care n u s-a prevăzut și posibilitatea de restituire cel puțin parțial la finele perioadei de rulare a convenției.
Prin urmare în mod corect instanța de fond a constatat ca abuzive cele două clauze contractuale prin prisma art. 3 și 4 din Legea 193/2000 în raport de care acestea devin inopozabile față de consumator încă de la data încheierii convenției, regimul juridic al acestei sancțiuni fiind practic cu cel al nulității absolute, disp.art 7 din legea 193/2000 prevăzând posibilitatea de a se solicita și daune interese în situația în care contractul nu-și mai produce efecte după înlăturarea clauzelor considerate abuzive .
În cauza de față sancțiunea rezilierii nefiind aplicată, nu se pune problema consecințelor acestei sancțiuni doar pentru viitor de la momentul aplicării acesteia astfel că în cazul constatării clauzelor ca fiind abuzive Legea 193/2003 ocrotind un interes general și nu unul individual stabilește regimul juridic al nulității absolute și în ceea ce privește încălcarea drepturilor consumatorilor prin clauze abuzive prin norme de ordine publică ,astfel că deși este vorba de un contract cu executare succesivă ,cauza de nulitate absolută a existat încă de la momentul încheierii convenției ,astfel că se impune a se aplica principiul restitutio in integrum motiv pentru care în mod corect instanța de fond a dispus restituirea sumelor deja achitate în baza clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive.
Pentru aceste considerente tribunalul în temeiul art. 480 C.pr.civ. rap la art. 3-7 din Legea nr. 193/2000 va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta B. C. R. SA - SUCURSALA ARGES cu sediul în P., ., jud. Argeș, împotriva sentinței civile nr._/2014, pronunțată de Judecătoria Pitești, intimat fiind reclamantul U. S. L. domiciliat în București, .. 8, .. A, .,
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.06.2015.
Președinte, A. D. | Judecător, M. D. B. | |
Grefier, O. - M. Ș. |
Red.M.D.B.
Tehn D.T./ 4 .ex
15.07.2015
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 2136/2015. Tribunalul ARGEŞ | Contestaţie la executare. Hotărâre din 03-06-2015, Tribunalul... → |
|---|
