Pretenţii. Sentința nr. 1592/2013. Tribunalul BACĂU

Tribunalul BACĂU - Sentințe și decizii civile / 2013

Sentința nr. 1592/2013 pronunțată de Tribunalul BACĂU la data de 15-11-2013 în dosarul nr. 683/110/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BACĂU

SECȚIA I CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 1592/2013

Ședința publică de la 15 Noiembrie 2013

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE R. I. A.

Asistent judiciar V. Mătășăl

Asistent judiciar C. F.

Grefier L. D.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții V. V. G., M. A. Ș., B. E. L.,Z. G. ,R. C. ,C. V., D. R. A.,C. L. M. ,G. M., N. A. V. ,C. C. V., A. C. ,B. D. M. ,B. L. COSSETTY ,A. I. C. ,A. A. D., Z. N. ,A. C. – toți cu domiciliul ales la sediul PARCHETULUI DE PE L. JUDECĂTORIA BACĂU în contradictoriu cu pârâții S. R. - REPREZENTAT DE M. FINANȚELOR PUBLICE, M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, P. DE PE L. TRIBUNALUL BACĂU, P. DE PE L. CURTEA DE APEL BACĂU, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică la ordine, pârâtul M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE este reprezentat de c.j. S. G., care se legitimează în fața instanței cu legitimația nr. 1138 emisă de P. DE PE L. CURTEA DE APEL BACĂU, lipsesc reclamanții și reprezentanții celorlalți pârâți.

S-a făcut oral referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează părțile, obiectul pricinii, stadiul în care se află judecata și modul de îndeplinire a procedurii de citare, arătând că procedura de citare cu privire la reclamanții V. V. G., B. E. L., C. V., D. R. A. și G. M. nu este legal îndeplinită, întrucât citația nu a fost înmânată persoanei însărcinată cu primirea actelor de procedură.

Instanța apreciază că procedura de citare este legal îndeplinită, întrucât persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură are cunoștință despre termenul de judecată în ceea ce îi privește pe ceilalți reclamanți.

La întrebarea instanței, c.j. S. G. arată că nu are alte cereri. Solicită amânarea cauzei în vedere pronunțării soluției în recursul în interesul legii, cu termen în data de 18 noiembrie, la Î.C.C.J, promovat cu privire la chestiunea de drept cu privire la interpretarea art. 25 din Legea nr. 330/2009, reprezentând acordarea sau neacordarea premiului anual cunoscut sub numele „al 13-lea salariu”.

Instanța respinge cererea de amânare a cauzei, având în vedere obiectul dosarului, fiind vorba de un litigiu de muncă și faptul acesta are o vechime considerabilă, întrucât a fost înregistrat în noiembrie 2012, iar admiterea recursului în interesul legii într-un sens favorabil pârâtei, poate fi valorificată și în cadrul unui eventual recurs.

Instanța acordă cuvântul asupra excepției necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, asupra excepției inadmisibilității acțiunii, precum și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice – prin D.G.F.P.Bacău.

C.j. S. G., raportat la calitatea reclamanților, față de prevederile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 2 alin.(1) lit. c., în baza dispozițiilor Legii nr. 284/2010 care stabilește cadrul referitor la salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice în legătură cu stabilirea premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit legii, consideră că în ceea ce îi privește pe reclamanții procurori, competentă este Curtea de Apel București. Pentru reclamanții personal de specialitate, consideră că Tribunalul Bacău – Secția de contencios administrativ și fiscal este competentă. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii arată că nu s-a urmat procedura prealabilă. Față de excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. – prin D.G.F.P.Bacău arată că nu există un raport juridic între reclamant și această instituție.

Instanța, cu privire la reclamanții procurori, respinge excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, iar în ceea ce privește reclamanții personal de specialitate respinge excepția necompetenței materiale funcționale a Secției I civile ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: obiectul dosarului nu îl reprezintă o contestație formulată împotriva unor ordine sau decizii de salarizare individuale emise de Procurorul general al României sau de către Președintele Curții de Apel, în speță acestea nefiind emise, ci acordarea unor drepturi salariale solicitate de către reclamanți prin valorificarea art. 25 din Legea 330/2009. În consecință fiind în prezența unui litigiu de muncă și nu de contencios administrativ, Secția civilă a Tribunalului Bacău și, respectiv, Tribunalul Bacău este competent material și funcțional să soluționeze cauza.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii motivat de neîndeplinirea procedurii prealabile, instanța apreciază că este neîntemeiată, în speță nefiind aplicabil art. 30 din legea nr. 284/2010, pentru că neacordarea premiului anual cunoscut sub numele „al 13-lea salariu” pentru anul 2010 nu a fost consecința unor decizii individuale ale ordonatorului de credite, așa cum s-a arătat mai sus.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P.Bacău, instanța urmează a o uni cu fondul, în temeiul art. 248, alin.4 N.C.p.c.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.

C.j. S. G., pentru pârâtul M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

Face referire la prevederile art. 25 din legea nr. 330/2009, alin. 4 potrivit căruia se acordă cel de-al treisprezecelea salariu. Mai arată că plata acestuia a fost sistată și reclamanții nu sunt îndreptățiți să primească aceste sume de bani. Solicită respingerea acțiunii.

Instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată acestei instanțe și înregistrată sub nr._ din data de 14.11.2012 reclamanții V. V. G., M. A. Ș., B. E. L.,Z. G., R. C., C. V., D. R. A., C. L. M., G. M., N. A. V., C. C. V., A. C., B. D. M., B. L. COSSETTY, A. I. C., A. A. D., Z. N., A. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții S. R. - REPREZENTAT DE M. FINANȚELOR PUBLICE, M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, P. DE PE L. TRIBUNALUL BACĂU, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu", în ceea ce îi privește.

În motivarea cererii reclamanții au învederat instanței că prin art. 18 din OUG nr. 27/29.03.2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției se prevedea că "pentru activitatea desfășurată personalul beneficiază la sfârșitul anului calendaristic de un premiu anual egal cu indemnizația de încadrare brută din ultima lună a anului pentru care se face premierea, iar pentru cei care nu au lucrat tot timpul anului premiul se acordă proporțional cu perioada în care au lucrat, luându-se în calcul indemnizația de încadrare brută din ultima lună de activitate". S-a invocat, de asemenea, art. 15 din OG 8/2007, art. 31 din Legea 188/1999, art. 16 din OUG 192/2002 și art. 18 din OUG 6/2007.

S-a precizat că acest articol a fost abrogat de legea nr. 330/2009, care a prevăzut însă acordarea acestui drept în continuare, conform art. 25 care are următorul conținut:

„ (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.

(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.

(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.

(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."

Au menționat reclamanții că, dispozițiile sus arătate au fost de asemenea abrogate de art. 39 pct.w din legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877/28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011. (art. 46).

De asemenea, s-a arătat că prin art. 8 din Legea nr. 285/28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28 decembrie 2010 (în vigoare de la 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere Ia stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Au apreciat reclamanții că, dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat atât timp cât prevederile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.

În legătură cu acest principiu, reclamanții au mai arătat că, o lege devine

obligatorie numai după promulgarea și după aducerea ei la cunoștință prin

publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când

intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

S-a învederat că, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală

anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce

din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei

noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi care trebuie să

respecte suveranitatea legii anterioare.

Au subliniat reclamanții că, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.

S-a precizat că, norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.

S-a precizat de asemenea că este adevărat că aplicarea imediată a legii

noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și fără a admite

că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului,

principiul aplicării imediate, presupune . noilor dispoziții,

pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub

imperiul legii vechi.

S-a învederat însă că, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând in vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

În drept, au fost invocate disp. art. 25 din Legea nr. 330/2009, art. 1 din C.pr.civ. și art. 15, al. 2 din Constituție.

Legal citat. pârâtul M. P. - P. de pe lângă ÎCCJ și P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău au formulat întâmpinare invocând excepția inadmisibilității acțiunii în raport de disp.art.30 din Lg.284/2010, arătând că reclamanții nu au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de lege.

Cu privire la fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Momentul plății premiului anual aferent anului 2010 în sensul art.25 din cadru nr.330/2009 se află sub imperiul prevederilor Lg.285/2010 privind salarizarea in 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

În conformitate cu dispoz.art.8 din Lg.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr.878/28.12.2010 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011. acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

Cu privire la criticile reclamanților ce se referă la încălcarea principiului neretroactivității, au fost considerate ca neîntemeiate.

Legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilea momentul plății acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

|În condițiile în care legea nouă stabilește că premiul anual nu se plătește este evident căfără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011.

Mai mult, doctrina relevantă în materie stabilește că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după . situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi legea nouă trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie sa i se supună.

În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în inul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată 1.01.2011.

S-a mai arătat că Legea nr.285/2010 nu încălcă prevederile CEDO și jurisprudența relevantă în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, iar admiterea prezentei acțiuni ar conduce la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Pârâtul a au solicitat introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în calitate de pârât.

În drept, au fost invocate disp. art. 115-118 c.pr.civ.

La data de 06.06.2012, reclamanții au formulat cerere completatoare, prin care au solicitat introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în calitate de pârât

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Bacău, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât între MFP și reclamanți nu există niciun raport juridic legal sau convențional de natură să creeze îăn sarcina acestuia obligația de a plăti drepturile bănești în discuție. Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, iar alocarea fondurilor necesare efectuării plății este o operație ulterioară și se realizează pe baza proiectelor de rectificare întocmite de ordonatorii principali de credite.

În susținerea acestei excepții, pârâtul invocă Decizia nr.10/2011, pronunțată în interesul legii de către ÎCCJ .

Pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău a depus la dosar concluzii scrise, prin care a invocat, cu privire la reclamanții procurori, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, iar în ceea ce privește reclamanții personal de specialitate excepția necompetenței materiale funcționale a Secției I civile,având în vedere dispozițiile art.7 din Anexa VI a Lg.284/2010 potrivit cărora personalul auxiliar de specialitate și personalul conex, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot face contestație care se soluționează de către colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripția căreia funcționează. împotriva hotărârii organului de conducere se poate face plângere la Curtea de Apel București. În ceea ce-i privește consideră pe reclamanții personal de specialitate consideră că Tribunalul Bacău – Secția de contencios administrativ și fiscal este competentă să soluționeze acea contestație

A invocat, totodată, excepția inadmisibilității acțiunii, pentru aceleași motive ca pârâtul M. P. - P. de pe lângă ÎCCJ, iar pe fondul cauzei a susținut aceleași aspecte ca pârâtul indicat mai sus, arătând în plus că admiterea acțiunii ar crea o obligație imposibilă în sarcina pârâților P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău și P. de pe lângă Tribunalul Bacău, în calitatea acestora de ordonatori secundari și, respectiv, terțiari de credite.

Prin încheierea din 06.06.2012, instanța a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 155¹c.pr.civ., pentru nedepunerea dovezii calității de salariat a reclamanților, cauza fiind repusă pe rol, prin încheierea din data de 17.10.2012.

La termenul de judecată din 15.11.2013, instanța a pus în discuție și a respins ca neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, a necompetenței funcționale a secției I civile a acestei instanțe și a inadmisibilității, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei sentințe.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța reține următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., instanța apreciază că este întemeiată, atât timp cât în raportul juridic dedus judecății, acest pârât și reclamanții nu dețin drepturi și obligații reciproce, având în vedere și Decizia în interesul legii, nr.10/2011 pronunțată de către Î.C.C.J.

Ca atare, va admite excepția și va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Pe fond, instanța constată că reclamanții aveau, la data introducerii acțiunii, calitatea de procurori, personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău .

Conform art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

„(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.

(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."

Dispozițiile textului mai sus citat au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin legea nr. 284/2010.

Din cuprinsul art. 25 din legea nr. 330/2009 rezultă cu evidență că dreptul la premiu anual este un drept de natură salarială, fiind acordat „pentru activitatea desfășurată", în raport de perioada lucrată.

Singura condiție pentru reducerea sau neacordarea acestui premiu se referă la desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară.

O astfel de condiție nu a fost invocată sau dovedită de pârâtă în privința niciunuia dintre reclamanți.

Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, dreptul fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.

Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul Protocol la CEDO, el constituind un „bun" în sensul acestui text, astfel cum a fost interpretat de organele de aplicare a Convenției.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice:

„Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere Ia stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

Deși textul are o puternică aparență de retroactivitate, Tribunalul constată că nu deține mecanismul procesual și legal prin care să refuze aplicarea acestuia pe motiv că ar încălca dispozițiile constituționale referitoare la neretroactivitatea legii, singura instituție căreia Constituția i-a conferit atributul de a constata neconstituționalitatea sa (ca efect al încălcării textului constituțional privitor la neretroactivitatea legii) fiind Curtea Constituțională.

Nu poate fi vorba despre o operațiune de interpretare a textului art. 8 din legea nr. 285/2010 pe care instanța o are ia dispoziție, pe baza căreia să ajungă la concluzia că aplicarea nu poate conduce la soluții ce încalcă principiul neretroactivitătii în condițiile în care textul este clar și lipsit de orice echivoc în privința efectelor pe care legiuitorul a înțeles să le confere. Așadar, Tribunalul reține că nu poate refuza aplicarea acestui text pe considerentul că ar fi retroactiv, deoarece dacă ar acționa în acest sens s-ar substitui atribuțiilor Curții Constituționale.

Prin urmare, argumentele reclamanților privitoare la retroactivitate sunt lipsite de relevanță, astfel de argumente putând fi valorificate doar în cadrul unei excepții de neconstituționalitate a textului respectiv, excepție ce nu a fost invocată în cauză.

Reținând mai sus că argumentele referitoare la retroactivitate sunt irelevante, Tribunalul urmează să cerceteze dacă, prin aplicarea textului art. 8 din legea nr. 285/2010 se aduce atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din Primul Protocol la CEDO.

Procedând la acest demers judiciar Tribunalul reține următoarele:

Potrivit art. 20 din Constituția României:

(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În lumina acestui text constituțional, instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern dacă apreciază că, dând efecte acestei norme interne, uneia din părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.

În cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 29/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul va proceda la analiza circumstanțelor concrete ale cazului de față pentru a stabili dacă aplicarea art. 8 din legea nr. 285/2010 în cazul reclamanților a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al acestora, reglementat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO sau, cu alte cuvinte, aplicarea legii interne a produs efecte contrare Convenției în cazul de față.

Astfel, Tribunalul reține următoarele:

Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".

Dispozițiile acestui text au fost interpretate și lămurite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență, interpretarea dată fiind obligatorie pentru judecătorul național, acesta neputând ajunge la o concluzie contrară celei reținute de Curte.

În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 Tribunalul reține că noțiunea de „bun" folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.

În privința drepturilor asupra veniturilor salariale jurisprudenta C.E.D.O. în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă că organele de aplicare a Convenției fac o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas v.Croația din 20 mai 2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.

Edificatoare în acest sens este și hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern ( de ex. când există o jurisprudenta constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reținut că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.

În mod similar și în speța Bahceyaka c. Turciei din 13 iulie 2006 unde Curtea reiterează faptul că un venit viitor poate fi considerat „bun" numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.

În sfârșit, potrivit hotărârii Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statuează că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.

Rezultă, așadar, din multitudinea soluțiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii bănești în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat și apărat ca atare de Convenție ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenție.

De aceea, dreptul salarial ca să fie considerat un „bun", el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența C.E.D.O., situație față de care Curtea se raportează și verifică constant legislația internă care instituie acele drepturi știut fiind că, Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenției reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.

Cu alte cuvinte, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.

În consecință, Tribunalul reține că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de protecție al art. 1 din primul Protocol la CEDO, dacă are o fundamentare în legislația internă.

In cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut până la data de 01.01.2011 o fundamentare în legislația internă, respectiv art.25 din legea nr. 330/2009.

Tribunalul mai notează că în cauza de față nu se pune problema acordării în continuare, deci după data de 01.01.2011 a acestui premiu (pentru a verifica respectarea marjei de apreciere a statutului în reglementarea folosinței acestui drept începând cu 01 ianuarie 2011), ci acordarea sa pentru anul 2010, când el era consacrat în legislația internă, fiind realizat prin epuizarea ultimei zile a anului 2010.

Reclamanții au dobândit calitatea de titulari ai acestui bun la expirarea anului 2010.

Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat deoarece prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a stipulat în mod expres că:

Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Amânarea, eșalonarea sau compensarea unor sume de bani cuvenite reclamanților nu constituie în sine o încălcare a dreptului lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a statului în ceea ce privește posibilitățile concrete de plată a acestor sume.

În speță, dispozițiile art. 8 din legea nr. 285/2010 nu pot fi considerate că au instituit o amânare sau o eșalonare a plății acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară și lipsită de orice echivoc: „nu se mai acordă".

Prin urmare, se impune a cerceta dacă prin modul concret de reglementare s-a realizat o compensare a acestor sume (compensarea având funcția de stingere a datoriei).

În această privință Tribunalul reține că legiuitorul a specificat că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

Cu alte cuvinte, interpretând exclusiv gramatical termenii folosiți de legiuitor se ajunge la concluzia că legiuitorul, acordând o anumită creștere a salariilor în sectorul bugetar, cuantumul acestor creșteri a inclus și cuantumul sumei unice ce trebuia acordată cu titlu de premiu anual pe perioada anului 2010.

Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie însă să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase hotărâri. în speță, pentru a se respecta această cerință este necesar a se verifica împrejurarea că, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 .ianuarieJ2011 și, deci, s-a stins această datorie.

În opinia Tribunalul, o astfel de compensare concretă nu a avut loc, aserțiunea legislativă neconstituind altceva decât o declarare pur formală a unei astfel de compensări, fără ca, în concret, să fie îndeplinite condițiile unei astfel de instituții juridice, pentru următoarele considerente:

Nu se poate pune semnul echivalenței între natura juridică a premiului și natura juridică a salariului.

Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate la un nivel corespunzător, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară acordată pentru munca depusă de angajați.

Premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, pe când creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.

Mai mult, teoretic, unii angajați nu aveau dreptul la premiul anual pe anul 2010 ori aveau dreptul la un cuantum redus al acestuia, respectiv acei angajați care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar.

Or, dacă s-ar accepta teoria compensării, atunci ar fi trebuit ca aceste creșteri salariale să fie acordate diferențiat salariaților(luându-se în considerare situația fiecăruia și îndreptățirea la primirea unei anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010), iar nu în mod unitar și egal.

De asemenea, cercetând dispozițiile art. 1 din legea nr. 285/2010 se constată că „majorările salariale" la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010" (alin. 3) al art. 1), așadar, criterii fără nicio legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010 și care putea fi diferențiat, atât în funcție de perioada lucrată, cât și în funcție de modul de desfășurare a activității profesionale.

Toate aceste considerente formează convingerea instanței că, în realitate, expresia „ acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” nu reprezintă altceva decât o declarare pur formală a unei așa zise compensări a dreptului la premiu, fără însă nici un substrat de fond, deci fără a se realiza, în concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, în raport de natura juridică și cuantumul acestui drept salarial.

În considerarea celor expuse, Tribunalul constată că prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de bun a reclamanților, respectiv o privare de dreptul dobândit la primirea premiului anual, drept prevăzut pe perioada anului 2010 în art. 25 din legea nr. 330/2009.

Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol la CEDO), că nici măcar nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a stipulat neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, Tribunalul reține astfel că a da efecte dispozițiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 și a respinge astfel acțiunea reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.

În consecință, Tribunalul urmează să rețină inaplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 și, aplicând art. 25 din legea nr. 330/2009 urmează a admite acțiunea și a obliga pârâții la plata acestui drept.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite acțiunea formulată de reclamanții V. V. G., M. A. Ș., B. E. L.,Z. G., R. C., C. V., D. R. A., C. L. M., G. M., N. A. V., C. C. V., A. C., B. D. M., B. L. COSSETTY, A. I. C., A. A. D., Z. N., A. C. – toți cu domiciliul ales la sediul PARCHETULUI DE PE L. JUDECĂTORIA BACĂU, cu sediul în Bacău, .. 2, jud. Bacău, în contradictoriu cu pârâții M. P. - P. de ea lângă Î.C.C.J, cu sediul în București, .-4, sector 5, P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău, cu sediul în Bacău, .. 2, jud. Bacău și P. de pe lângă Tribunalul Bacău, cu sediul în Bacău, .. 2, jud. Bacău.

Obligă pârâții să plătească reclamanților premiul anual aferent anului 2010 ("al 13-lea salariu").

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și respinge ca atare acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Definitivă și executorie.

Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică de la 15 Noiembrie 2013.

Președinte,

R. I. A.

Asistent judiciar,

C. F.

Asistent judiciar,

V. Mătășăl

Grefier,

L. D.

Red./tehnored.s.c. A./04.12.2013

Tehnored.s.c. DL/05.12.2013

24 ex.

← Cereri. Decizia nr. 760/2013. Tribunalul BACĂU		Pretenţii. Decizia nr. 428/2013. Tribunalul BACĂU →

Pretenţii. Sentința nr. 1592/2013. Tribunalul BACĂU

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Sentința nr. 1592/2013. Tribunalul BACĂU