Legea 10/2001. Decizia nr. 488/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 488/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 1794/833/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 488/R/2013
Ședința publică din 15 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE F. I. C.
JUDECĂTOR C. T. S.
JUDECĂTOR D. C.
GREFIER D. C.
Pe rol fiind pentru azi judecarea recursului civil înaintat de recurentul N. J. P. în contradictoriu cu intimații M. E. ȘI FINANȚELOR, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr.558 din 27.03.2013 pronunțată de Judecătoria Salonta, având ca obiect Legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 8 aprilie 2013 când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, amânându-se pentru data de 15 aprilie 2013, zi în care s-a pronunțat hotărârea.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND,
Asupra recursului civil, tribunalul reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.558 din 27.03.2013 pronunțată de Judecătoria Salonta s-a admis excepția inadmisibilității invocată de instanță din oficiu.
S-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul N. J. P., cu domiciliul în loc.Salonta, ..78, jud.Bihor în contradictoriu cu pârâții: M. E. ȘI FINANȚELOR, cu sediul în București, ., sector 5, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, ..202, sector 1, C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, cu sediul în București, ..202, sector 1.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Prin dispoziția Primarului Municipiului Salonta nr. 268/03.03.2008 a fost
soluționată notificarea reclamantului nr. 157/2002 formulată în baza Legii 10/2001, dosarul fiind înaintat Comisiei Centrale din cadrul ANRP, prin care s-au solicitat despăgubiri pentru imobilul înscris în CF_ nr. top 8190 Salonta.
Instanța de fond a retinut ca la data de 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prin care a fost reglementată restituirea, de regulă, în natură a acestor bunuri sau, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (art. 1). În capitolul III al actului normativ menționat a fost reglementată procedura de restituire; persoana îndreptățită trebuie să notifice unitatea deținătoare care va dispune restituirea prin dispoziție/decizie motivată sau va face o ofertă de acordare a unei măsuri reparatorii prin echivalent.
Persoana îndreptățită, nemulțumită, poate ataca în justiție decizia/dispoziția emisă de persoana deținătoare, competența de soluționare revenind secției administrative a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială și derogatorie de la dreptul comun reprezentat de art. 480 și art. 481 C. civ. care reglementează acțiunea în revendicare.
A mai reținut instanța de fond că în cuprinsul Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Această procedura administrativa presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, aceasta etapă fiind prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 Capitolul V Titlul VII, modificat și completat prin O.U.G nr.81/2007; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării și etapa evaluării, etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C. C. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlul în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G nr. 81/2007.
In consecința procedura de acordare a despăgubirilor se supune prevederilor legii speciale, concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale.
Procedura prev. de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este cea legală și instanța nu poate, fără a încălca dispozițiile legale în vigoare, să dispună în alt mod.
Astfel acțiunea in acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptata direct împotriva Statului R., întemeiata pe dispozițiile dreptului comun si ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale este inadmisibilă, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 27 din 14.11.2011 prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.
S-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei amintite că acțiunile directe, îndreptare împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele cod civil și ale art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, nu pot fi primite deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Aceeași este soluția și în ceea ce privește Codul civil republicat ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană că s-a constat că jurisprudența CEDO lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, că în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea 10/2001 și Legea 247/2005 prin care au fost aduse o . modificări de substanță Legii 10/2001, în special în ceea ce privește măsurile reparatorii și procedura de stabilire și acordare a acestora. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României și cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței CEDO după pronunțarea acestei hotărâri pilot, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de mai sus, conform principiilor consacrate de Convenție.
În speță, raportat la aspectele mai sus reținute, instanța de fond a apreciat că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale astfel cum s-a constatat prin Dispoziția Primarului Municipiului Salonta nr. 268/03.03.2008 și nu la despăgubiri întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 Protocolul 1 Adițional la CEDO.
În consecință, având în vedere Decizia nr. 27 din 14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, instanța de fond a dat eficiență deciziei pronunțate asupra recursului în interesul legii, considerente pentru care a admis excepția inadmisibilității invocată de instanță din oficiu și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul N. J. P., în contradictoriu cu pârâții: M. E. ȘI FINANȚELOR, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul N. Josef P., solicitând admiterea lui și modificarea hotărârii atacate în sensul obligării pârâților la plata în solidar a despăgubirilor privind imobilul înscris în CF 2858 cu nr. top. 8190 Salonta, imobil preluat de statul român fără titlu și demolat ulterior, cu cheltuieli de judecată.
În drept s-a invocat art. 1 Protocol CEDO, art.480, 481 Cod Civil, Constituția României de la 1965, etc.
Prin motivele de recurs a fost criticată hotărârea atacată sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, arătându-se faptul că instanța de fond nu a avut în vedere încălcarea dreptului de proprietate ca urmare a incompetenței Statului Român de a crea instituții funcționale prin care drepturile recunoscute prin L.10/2001 să fie valorificate prin restituirea în natură sau plata despăgubirilor.
CEDO a considerat că, privarea persoanelor de dreptul de proprietate asupra bunurilor, coroborate cu lipsa de despăgubiri pe o perioadă mai lungă este compatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat prin art. 1 Protocol 1 adiționale la CEDO.
Instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere nefuncționalitatea mecanismului de despăgubire instituit prin prevederile ce reglementează acordarea despăgubirilor prin Fondul proprietatea.
S-a invocat disp. art. 20 al.2 din Constituția României referitoare la întietatea prevederilor Convenției CEDO ori de câte ori se constată existența unei neconcordanțe cu prevederile din legislația internă.
În drept s-a invocat disp. art. 304 pct.8 și 9 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă la data de 29.03.2012 intimata ANRP a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu sub aspectul nulităților de ordine publică se constată că aceasta este temeinică și legală.
Problemele ridicate de recurent prin motivele de recurs referitoare la incompetența statului de a crea instituții funcționale prin care drepturile recunoscute prin L.10/2001 să fie valorificate prin restituire în natură sau plata despăgubirilor și ineficiența sistemului de despăgubiri reprezentat de Fondul Proprietatea, cele referitoare la încălcarea art. 1 Protocol 1 Adițional CEDO, prin privarea persoanelor de dreptul de proprietate asupra bunurilor coroborată cu o lipsă totală de despăgubiri pe o perioadă mai lungă precum și cele referitoare la încălcarea art. 20 al.2 din Constituția României sunt probleme care au fost analizate pe larg și reglementate prin Decizia 27/14.11.2011 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, deciziei obligatorie pentru instanțe conform disp. art. 330/7 C.pr.civ.
Prin Decizia nr.27/2011 a ÎCCJ s-au admis recursurile în interesul legii formulate și în cuprinsul căreia s-a stabilit faptul că în acțiunile întemeiate pe disp. art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 republicate, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă; iar în ceea ce privește acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, asemenea acțiuni sunt inadmisibile.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut că legea specială se aplică cu prioritate și este derogatorie de la dreptul comun, astfel că în situația în care nu s-a urmat procedura expres prevăzută de legea specială reparatorie, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil cât și dispozițiile art. 1 Protocolul 1 adițional la convenție, este inadmisibilă.
Totodată Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în ce privește concordanța dintre legea specială și convenția Europeană că s-a constatat că jurisprudența CEDO lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, că în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea 10/2001 și Legea 247/2005, prin care au fost aduse o . modificări de substanță Legii 10/2001, în special în ceea ce privește măsurile reparatorii și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Se mai reține în considerentele acestei decizii că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță,aspect reamintit în hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, reamintindu-se că statului pârât trebuie să i se lasă o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și punerea lor în aplicare.
Or, având în vedere că imobilul imposibil de restituit în natură pentru care reclamantul solicită despăgubiri pe calea dreptului comun și art. 1 protocol CEDO se încadrează printre cele care prevăzu măsuri reparatorii prin Titlul VII al L.247/2005 precum și faptul că, problemele ridicate de recurent prin motivele de recurs sunt rezolvate în sensul sus arătat de către ÎCCJ prin decizia nr. 27/14.11.2011 obligatorie pentru instanțe conform art. 330/7 c.pr.civ., tribunalul apreciază corextă soluția instanței de fond care se fundamentează pe dispozițiile obligatorii ale deciziei date în interesul lefii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru considerentele expuse în baza disp. art. 312 c.pr.civ. recursul se va respinge ca nefondat.
Se constată că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil introdus de recurentul N. J. P., cu domiciliul în loc.Salonta, ..78, jud.Bihor în contradictoriu cu intimații: M. E. ȘI FINANȚELOR, cu sediul în București, ., sector 5, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, ..202, sector 1, C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, cu sediul în București, ..202, sector 1.
, împotriva sentinței civile nr.558 din 27.03.2013 pronunțată de Judecătoria Salonta, pe care o păstrează în totalitate.
Definitivă și irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
F. I. C. C. T. S. D. C. D. C.
Red.jud. fond B. G.
Red.jud. recurs C. D.
Tehnoredactat grefier DC, azi 15.05.2013
2 ex.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 778/2013. Tribunalul BIHOR | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
