Pretenţii. Decizia nr. 903/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 903/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 425/177/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 903/R/2013
Ședința publică de la 10 octombrie 2013
Completul compus din:
Președinte: F. M.
Judecător: L. M.-G.
Judecător: N. B.
Grefier: I. P.
Pe rol, fiind pentru azi judecarea recursului civil privind pe recurenții U. F. și U. M. D., în contradictoriu cu intimata B. F., împotriva sentinței civile nr.1516 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă nimeni.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 4 oct.2013 de către intimată concluzii scrise, după care:
Se constată că dezbaterea cauzei în fond a avut loc la data de 3 oct. 2013, când părțile prezente au pus concluzii în recurs, consemnate în încheierea din aceea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea cauzei la data de 10 oct. 2013, zi în care s-a pronunțat hotărârea.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.1516 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd, s-a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta reclamanta reconvențională B. F., acțiunea formulată de reclamanții-pârâți reconvenționali U. F. și U. M. D., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvențională B. F., și cererea reconvențională formulată de pârâta reclamanta reconvențională B. F. în contradictoriu cu reclamanții pârâți reconvenționali U. F. și U. M. D..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rezoluția din data de 07.11.2011 dată în dosarul nr.528/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleșd s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii U. F. și U. M. D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 220 al. 1 C.pen., fapta reclamată de B. F. nefiind prevăzută de legea penală, reținându-se că infracțiunea de tulburare de posesie ocrotește posesia asupra imobilelor și nu proprietatea, împotriva oricui, chiar și împotriva proprietarului, în cauză fiind dovedit faptul că posesia terenului aparține familiei făptuitorului, nicidecum părții vătămate.
Prin rezoluția din data de 13.08.2011 dată în dosarul nr.503/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleșd s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitoarea B. F. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 193 alin+. 1 C.pen., întrucât fapta reclamată de către U. F. nu există, reținându-se că declarația reclamantei nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă.
Instanța constată că, într-adevăr, la fila 17 din dosarul nr. 528/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleșd se află în original chitanța nr. 575/09.08.2011 eliberată de Cabinet de avocat I. C. făptuitoarei U. F..
Însă, pentru a obține obligarea pârâtei la plata acestor cheltuieli, instanța consideră necesară întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, temei pe care l-a avut în vedere la soluționarea prezentei cererii. În speță, față de situația de fapt existentă între părți, reclamanții erau obligați să dovedească îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Aceasta ia naștere în cazul în care prin fapta unei persoane se cauzează, cu intenție, din neglijență sau din imprudență un prejudiciu altuia. Răspunderea civilă delictuală poate să intervină numai în situația în care autorul faptei avea discernământ în momentul săvârșirii ei, fapta are caracter ilicit, s-a produs un prejudiciu cu vinovăție, între faptă și prejudiciu există legătură de cauzalitate (art.998-999 C.civ.)
Astfel, deși prejudiciul pretins a fi reparat, în ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii introductive, este cert, instanța apreciază că în cauză lipsesc celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită și culpa pârâtei.
Aspectul că pârâta a formulat plângere penală pentru tulburare de posesie împotriva reclamanților și că s-a constatat că fapta reclamată de aceasta nu este prevăzută de legea penală, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că pârâta a cunoscut caracterul nereal al învinuirii pe care a adus-o reclamanților și, în condițiile în care din probele administrate în cauză, nu rezultă reaua sa credință în formularea plângerii penale, nu îndreptățește reclamanții să solicite recuperarea cheltuielilor cu plata onorariului de avocat ocazionate de respectiva plângere formulată, angajarea acesteia nefiind obligatorie în cauză.
Fapta ilicită este fapta interzisă de lege care încalcă fie anumite dispoziții legale fie alte reguli de conduită pe care legea le declară ca trebuind să fie respectate. Interesul înfăptuirii justiției reclamă o anumită conduită din partea persoanei care a luat cunoștință de savârșirea unei infracțiuni, conduită care constituie o obligație morală, iar uneori, o obligație legală de denunțare, în speță nefăcându-se dovada că plângerea penală formulată de pârâtă este promovată cu rea credință și poate fi caracterizată ca o faptă ilicită care să antreneze răspunderea sa delictuală. Plângerea penală formulată se circumscrie astfel exercitării unui drept și, uneori, chiar îndeplinirii unei obligații, statuate de legea procesual civilă.
Pentru aceste considerații, instanța de fond a respins solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli efectuate în dosarul nr. 528/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleșd.
În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 4000 lei solicitate de către reclamanți, având în vedere pe de o parte faptul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în cauză iar pe de altă parte faptul că nu s-a dovedit în cauză existența unor prejudicii suferite ca urmare a atingerii drepturilor lor nepatrimoniale, instanța apreciază că cererea formulată de reclamanți în acest sens este nefondată.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată în cauză prin care pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 4000 lei cu titlu de daune morale, ca urmare a soluției de neîncepere a urmării penale în dosarul penal nr. 503/P/2011, instanța de fond reține că în cauză nu au fost dovedite de către pârâta reclamantă reconvențională a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Formularea unei plângeri penale reprezintă exercitarea unui drept reglementat de legislația procesual penală, atâta timp cât fapta nu întrunește elementele infracțiunii de denunț calomnios, simpla formulare a unei astfel de plângeri finalizată printr-o soluție de netrimitere în judecată, nejustificând prin ea însăși acordarea unor astfel de despăgubiri.
Pentru aceste considerente, instanța a respins și cererea reconvențională formulată în cauză.
Instanța a respins și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta reclamantă reconvențională, o astfel de acțiune fiind perfect admisibilă în măsura îndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale.
Instanța va respinge și cererile părților de obligare la cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu, având în vedere soluțiile date de instanță acțiunilor formulate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții recurenți U. M. D. și U. F. pe care o consideră netemeinică și nelegală motiv pentru care solicităm admiterea acestuia și pe fond admiterea acțiunii principale cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea recursului se susține că instanța de fond a apreciat că pentru a fi obligată pîrîta reclamantă reconvențională la plata daunelor și a cheltuielilor de judecată era necesar a face dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, s-a apreciat că pornirea acțiunii de tulburare în posesie împotriva recurenților nu întrunește aceste condiții.
Instanța de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada relei credințe a pîrîtei. Reaua credință este dovedită prin formularea unei astfel de plîngeri în condițiile în care U. M. D., recurentul și presupusul tulburător în posesie locuiește în Spania iar recurenta U. F. folosește terenul neîntrerupt dinainte de 1991 astfel încât nu are cum să săvârșească o astfel de tulburare în posesie ea împotriva ei.
Mai mult, susțin recurenții, raportat la plata cheltuielor de judecată în faza de urmărire penală se apreciază de către instanța de fond că se impune a se respinse deoarece angajarea avocatului nu este obligatorie în cauză.
Această motivare nu poate fi primită deoarece per a contrario ar atrag; concluzia că toate cheltuielile constînd în onorarii avocațiale în cauzele în care angajarea unui avocat nu este obligatorie atrage imposibilitatea recuperării acestor cheltuieli de judecată.
Se mai apreciază că în ce ține de plata cheltuielilor de judecată instanța de fond trebuia să se raporteze la dispozițiile Codului de Procedură civilă și să dispună obligarea pîrîtei la plata cheltuielilor de judecată din faza de urmărire penală deoarece acestea au fost generate de o plîngere penală care ulterior a fost respinsă.
Pe latura civilă a cauzei urmau a se aplica dispozițiile legii civile ca atare orice parte care a cauzat cheltuieli de judecată altei părți prin promovarea unei acțiuni respinse este obligat la plata cheltuielilor de judecată.
în drept s-a invocat art. 304 Cod de procedură civilă.
Intimata B. F. a formulat concluzii scrise solicitând respingerea recursului.
In motivarea poziției sale procesuale aceasta susține că nu s-a făcut dovada că intimata ar fi săvârșit o faptă penală impotriva recurentei iar în ceea ce privește pretențiile acesteia apreciază că neputându-se reține vinovăția intimatei aceata nu poate fi obligată nici la cheltuieli de judecată întrucât nici angajarea unui apărător nu era obligatorie.
Totodată intimata susține că nu se poate reține onestitatea recurenților în condițiile în care îi ocupă intimatei o porțiune de teren în mod abuzit și folosește și construcțiile acesteia fără a plăti despăgubiri, existând in acest sens un proces pe rol, intimata susținând că se află in posesia unui titlu de proprietate pe teren.
Cererea nu a fost întemeiată in drept.
In probațiune s-au depus inscrisuri.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate de recurenții, cât si de instanța din oficiu, raportat la prevederile art. 304, pct. 7 si 9 si art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă, tribunalul retine că recursul este nefondat pentru motivele ce succed:
În esență recurenții susțin că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală când a respins cererea acestora de acordare a daunelor materiale și morale, aceștia considerând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prin formularea plângerii penale de către intimată pentru tulburare de posesie și prin faptul că recurenții folosesc terenul din anul 1991, considerându-se îndreptățiți atât pentru acordarea daunelor morale cât și cele materiale reprezentând onorariu avocat suportat de recurenți în perioada cercetării penale.
Susținerile recurenților se dovedesc a fi nefondate.
Astfel analizând actele dosarului instanța de recurs reține că între părți există mai multe litigii civile în care își dispută dreptul de proprietate asupra unor suprafețe de teren situate în Lugajul de Jos.Intimata B. F. a fost prima soție a lui U. I. iar in urma divorțului și a partajului intervenit intre aceștia in anul 1973 terenul cu nr.top.260/3 a fost atribuit lui U. I. împreună cu construcțiile anexe iar cel cu nr.260/4 a fost atribuit CAP Lugajul de Jos.Ulterior U. I. s-a recăsătorit cu recurenta U. F..In baza titlului de proprietate nr.1160/20.12.1995 emis in baza legii 18/1991 intimata B. F. a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 747/1795 din nr.top.260/4, disputat și acest teren in litigiile dintre părți.
Prin sentința civilă nr.47/2013 pronunțată ulterior plângerii penale formulate, Judecătoria Alesd a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr.1160/1995 emis pe seama intimatei in privința nr. top.260/4, reducând suprafața din titlula acesteia de la 747 la 598 mp.
În consecință reține instanța de recurs între părți au existat litigii civile în care își dispută dreptul de proprietate asupra terenului in litigiu, in special cel cu nr. top.260/4 Lugajul de Jos, in privința căruia sunt coproprietari iar cu privire la nr.top.260/3 dreptul de proprietate al lui U. I., decedat in prezent, a fost stabilit încă in anul 1973 la partajul intervenit intre acesta si B. F..
Pe fondul acestor neînțelegeri legate în principal de dreptul de proprietate asupra ternului conflictele între părți s-au agravat ambele înțelegând să formuleze plângeri penale reciproce, ambele primind soluții de netrimitere în judecată.
Intimata B. F. a înțeles să formuleze plângere penală impotriva recurenților U. F. și Urd M. D. pentru tulburare de posesie, in ceea ce privește terenurile menționate mai sus, considerând că i s-a încălcat dreptul de proprietate asupra terenului asupra căruia are calitate de proprietar, organele de cercetare penală reținând in mod corect că fapta nu e prevăzută de legea penală in condițiile în care părțile sunt coproprietari și până la o ieșire din indiviziune o tulburare de posesie între coproprietari nu e posibilă.
În egală măsură recurenta reclamantă U. F. a formulat plângere penală impotriva intimatei B. F. susținând că a fost amenințată cu moartea de aceasta in 03.06.2011 in cimitirul din localitatea Lugajul de Jos.Prin rezolutia din 31 august 2011 in dosarul nr.503/P/2011 Parcheltul de pe lângă Judecătoria Aleșd a dispus neînceperea urmăririi penale impotriva numitei B. F. reținându-se că rezultă chiar din declarația părții vătămate că nu a fost amenințată de B. F., parchetul ajungând la concluzia că sunt incidente in speță dispozițiile art.10 lit a si art.228 alin 4 Cod de procedură penală, respectiv fapta nu există.
În consecință având in vedere că ambele părți au formulat una impotriva celeilalte plângeri penale nefondate pentru fapte neprevăzute de legea penală respectiv pentru faptă ce nu există, în mod corect a reținut instanța de fond că nu se pot acorda daune morale nici reclamantei și nici pârâtei reclamantei reconvenționale, ambele fiind in egală măsură responsabile pentru plângerile penale reciproc formulate, înțelegând să-și exercite dreptul de peteționare în condițiile legii, urmând ca fiecare să își suporte propriile cheltuieli materiale ocazionate cu ocazia soluționării acestor diferende deduse nu doar instanțelor civile cât și celor penale.
Astfel în mod corect a reținut instanța de fond faptul că nu se poate reține reaua credință a pârâtei intimate cu atât mai mult cu cât aceasta are într-adevâr un drept de proprietate asupra terenului cu nr.top.260/4 cota sa fiind diminuată . astfel încât in calitate de coproprietar al terenului era îndreptățită să ia măsuri in vederea protejării proprietăți sale.
Nu se pot reține nici susținerile reclamantei privind o eventuală atingere adusă valorilor morale in condițiile în care conduita morală a ambelor părți a fost similară, ambele formulând plângeri penale dovedite a fi nefondate, astfel încât in mod legal și temeinic a înțeles instanța de fond să respingă atât acțiunea principală cât și cea reconvențională, neputându-se confunda o acțiune civilă in răspundere civilă delictuală ce întrunește toate condițiile unei fapte, ilicite, a prejudiciului, raportului de cauzalitate și a vinovăției cu simple șicane reciproce ce nu trebuie sub nici o formă incurajate de instanțele ce judecă asemenea litigii.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, constatând că nu sunt incidente in speță dispozițiile art.304 Cod de procedură civilă, soluția recurată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, instanța va respinge ca neîntemeiat recursul civil introdus de recurenții U. M. D. și U. F., în contradictoriu cu intimata B. F., împotriva sentinței civile nr.1516 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd, pe care o va păstra în totalitate.
În baza art.274 Cod de procedură civilă, față de culpa procesuală a ambelor părți în declanșare prezentului litigiu, nu se vor acorda cheltuieli de judecată, urmând ca fiecare parte să își suporte propriile cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil introdus de recurenții U. M. D. și U. F., ambii cu dom. în loc. Lugașu de Jos, nr.125, jud. Bihor, în contradictoriu cu intimata B. F., cu dom. în loc. Lugașu de Jos, nr.22, jud. Bihor, împotriva sentinței civile nr.1516 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd, pe care o păstrează în totalitate.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă și irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 octombrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
F. M. L. M.-G. N. B. I. P.
Red.fond.V. E. C.
Red.rec.LEMG
Dact.IP/LEMG
2 ex./07.11.2013.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 637/2013. Tribunalul BIHOR | Evacuare. Sentința nr. 2012/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
