Pretenţii. Sentința nr. 5717/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5717/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 04-12-2013 în dosarul nr. 22554/271/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 390/A/2013
Ședința publică de la 04 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. E. M.-G.
Judecător M. C. R.
Grefier S. O.
Pe rol fiind judecarea apelului Civil declarat împotriva sentinței civile nr. 5717/12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, privind pe apelantul B. S. C. G. cu domiciliul procedural ales in Oradea, ./A .. Bihor în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN prin M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, sector 5, ., C. C. PENTRU STRABILIREA DESPĂGUBIRILOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, ambele cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni nici la cea de a doua strigare a cauzei.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul este la al 2-lea termen de judecată după repunerea cauzei pe rol, că apelul este scutit de plata taxei de timbru, că la data de 03.12.2013, au fost depuse prin serviciul registratură întâmpinări la motivele de apel formulate de către C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților că s-a solicitat judecarea în lipsa părților a apelului, după care:
I n s t a n ț a, consideră cauza lămurită și reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL
Deliberând:
Asupra apelului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5717/12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul B. S. C. GZULA în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN prin M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR si C. C. PENTRU STRABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
S-a constatat ca a rămas fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de STATUL ROMÂN prin M. FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu cu chemata în garanție A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR si C. C. PENTRU STRABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ambele cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 .
S-a dispus restituirea de către Biroul de Expertize de pe langa Tribunalul Bihor a onorariului expert construcții in suma de 350 lei achitat de către reclamant la data de 04.10.2011 prin chitanța nr._/1 pentru expert M. M. C.. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Dispoziția Primarului Municipiului Oradea nr. Dispoziția 6614/27.11.2008, de completare si modificare a Dispoziției nr. 811/2007 (f 6 dosar) s-a stabilit calitatea reclamantei de persoană îndreptățite la despăgubiri pentru imobilul în imobilelor situate in Oradea, .. 16 in natura apartamentele nr. 1, 2,4 si 8 si cota de teren aferent in suprafața, înscris in CF 1490 Oradea cu nr. topo 1261/2 si 1262, dosarul urmând a fi apoi Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor din cadrul Autoritarii Naționale pentru Restituirea Proprietarilor. La data sesizării instanței această instituție nu emisese titlul de despăgubire in favoarea reclamantului (fila 25-26 dosar).
Obiectul prezentului dosar îl constituie obligarea Statului Român precum si a A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR ,C. CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR la plata despăgubirilor pentru imobile naționalizate, în condițiile stabilirii dreptului la despăgubirii în procedura Legii nr. 10/2001, fără însă ca până în prezent reclamantul să fi intrat în posesia despăgubirii stabilite.
Întrucât situația reclamantului este una generalizată, cu referire la persoanele în favoarea cărora s-au stabilit în baza Legii nr. 10/2001 măsuri compensatorii, la nivelul instanțelor din țară s-a creat o practică unitară pentru obligarea Statului Român la plata despăgubirii la valoarea de circulație a imobilului/imobilelor expropriate în temeiul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție și art. 480- 481 din vechiul cod civil.
Însă, prin Decizia nr. 27 pronunțată în dos. nr. 28/2011 al ICCJ au fost admise apelurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curți de Casație și Justiție și s-a decis că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție sunt inadmisibile”.
Conform disp. art. 330 ind. 7 al. 4 c.pr.civ dezlegarea dată problemelor de drept judecate în soluționarea apelului în interesul legii este obligatorie .
În ceea ce privește cererea de obligarea a AUTORITĂȚII NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR SI C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR LA PLATA DESPĂGUBIRILOR la despăgubirii, întrucât printr-o lege specială, și anume L.10/2001 s-a constatat calitatea reclamantei din prezenta cauză de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, încasarea despăgubirilor urmând a se face prin procedura specială prevăzută de L.10/2001, solicitarea întemeiată pe jurisprudența CEDO apare ca fiind inadmisibilă.
Prin urmare, persoanele care au stabilit un drept de despăgubire și încă nu au obținut un titlul de despăgubire nu mai pot acționa pe calea dreptului comun pentru a intra în posesia despăgubirii cuvenite, având la dispoziție doar acțiunea în contencios administrativ, în temeiul prevederilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
Având în vedere cele anterior enunțate acțiunea formulată urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, urmând a se constata, in temeiul art. 60 c.pr. Civila ca cererea de chemare in garanție a A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, COMISIEI CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR este lipsită de obiect.
Întrucât s-a achitat de către reclamant onorariu provizoriu expert in suma de 700 lei si s-a încuviințat un onorariu final pentru expert in suma de 350 lei instanța va dispune restituirea de către Biroul de Expertize de pe langa Tribunalul Bihor a diferenței onorariului expert construcții in suma de 350 lei achitat de către reclamant la data de 04.10.2011 prin chitanța nr._/1 pentru expert M. M. C.
Instanța a luat act de faptul ca nu s-au solicitat de către pârâți cheltuieli de judecată.
Împotriva aceste hotărâri a formulat apel reclamantul apelant B. S. C. G. solicitând admiterea apelului și obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor in suma totala de 1.007.400 lei, reprezentând echivalentul a sumei de 230.526 euro (calculat la cursul BNR 4.37 lei/1 euro din data de 11.04.2012), privind imobilele apartament nr. 1, nr. 2, nr. 4 și nr. 8, situat în Oradea, .. 16, înscris în CF 1490 Oradea cu nr. topo 1261/2 și 1262;
- în subsidiar obligarea pârâtei AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR - COMISJA C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, la plata despăgubirilor in suma totala de 1.007.400 lei, reprezentând echivalentul a sumei de 230.526 euro (calculat la cursul BNR 4.37 lei/1 euro din data de 11.04.2012), privind imobileie apartament nr. 1, nr. 2, nr. 4 și nr. 8, situat în Oradea, .. 16, înscris în CF 1490 Oradea cu nr. topo 1261/2 și 1262;
În motivare se consideră că bhotărârea atacata ca fiind nelegală și netemeinica pentru următoarele motive:
În ceea ce privește cererile formulate în principal și în subsidiar, se consideră că aceste cereri sunt modalități de admitere a acțiunii, respectiv în întregime sau în parte, adică față de unui sau amândoi dintre pârâți, împrejurare care se va aprecia de instanță în funcție de legea aplicabilă și de probele de ia dosar.
In continuare se susține că reclamantul a înaintat o notificare în condițiile Legii 10/2001 pentru imobilele care au constituit proprietatea iui, situată în Oradea .. 16, având nr. top 1261/2 și 1262 din CF 1490 Oradea, în natură apartamentele nr. 1, 2, 4 și 8, cu terenuri aferente, formându-se în acest sens la Primăria Municipiului Oradea, dosarul administrativ nr. 332/2001.
În vederea acordării despăgubirilor dosarul privind notificarea a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București, încă la finele anului 2008 sau la începutul anului 2009.
Deși dosarul se află înaintat de aproape doi ani de zile la forul administrativ competent, în vederea calculării și a acordării de despăgubiri, toate acestea reclamantul nu a primit nicio înștiințare privind stadiul de soluționare a cererii lui.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că privarea persoanelor de dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, coroborată cu o lipsă totală de despăgubiri pe o perioadă mai lungă, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantată prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
După cum este binecunoscut, Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea 30/1994, a fost adoptat în anul 1950, rațiunea art. 1 din Primul Protocol fiind apărarea drepturilor de proprietate.
Într-un caz similar, cauza T. contra României, Curtea Europeană a considerat că în contextul legislativ român, indeficiența mijloacelor folosite la restituirea/despăgubirea bunurilor naționalizate de regimul comunist reprezintă o privare de bun. Mai mult, Curtea a considerat că Statul Român a încălcat obligația pozitivă de a acționa în timp util și coerent în problema de interes general privind imobilele intrate în posesia lui în temeiul decretelor de naționalizare, plasându-se la originea unei incertitudini generale.
Conform art. 1 din Legea 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de Stat în baza Legii 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, de restituie, în natură. Conform alin. 2, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsuriie reparatorii prin echivalent vor costa în conpensare cu alte bunuri și servicii (...) cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
De asemenea, așa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza T. contra României referitor la posibilitatea de a obține o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea 247/2005, sistemul de compensare aplicat prin Fondul Proprietatea nu este real și efectiv, fondul nefiind încă funcțional.
Curtea a stabilit astfel că instituția C. de Acordare de Despăgubiri nu funcționează în prezent în manieră susceptibilă a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri (a se vedea cauza R. contra României, cauza Ruzandra lonescu contra României, nr. 4596/03 și F. împotriva României, nr._/02).
Având în vedere demersurile fără rezultat pe care le-am efectuat în baza Legii 10/2001, precum și incontestabilitatea dreptului nostru de proprietate asupra imobilului în cauză dar și prelungirea exagerată a soluționării și a acordării despăgubirilor, solicităm admiterea acțiunii noastre așa cum a fost formulată.
Pentru a justifica calitatea procesuală pasivă în cauză ANRP a depus la dosar Decizia civilă 627/CA/2010-R, a Curții de Apei Oradea, pronunțată în apel, unde se arată că această autoritate funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridica, aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, iar acestui organ Legea 290/2003 îi conferă prerogativa de a dispune plata despăgubirilor, așadar această instituție are calitate procesuală pasivă într-o asemenea cauză.
Tot în aceeași hotărâre se arată:"totodată, nu se poate accepta ca un drept prevăzut să devină doar o obligație lipsită de conținut, căci s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie lipsit de substanța sa și astfel lipsit de orice valoare".
În ceea ce privește valoarea despăgubirilor, se susține că aceasta rezultă din evaluarea notarială făcuta pentru apartamente identice in funcție de zonă si suprafață, dupa cum urmează:
. suprafața de 129 mp. zona 1 valoare 2300 lei/mp. astfel valoarea imobilului va fi în sumă de 296.700 lei;
. suprafață de 75 mp. zona 1 valoare 2300 lei/mp. astfel valoarea imobilului va fi în sumă de 172.500 lei
. suprafață de 101 mp. zona 1 valoare 2300 lei/mp. astfel valoarea imobilului va fi în sumă de 232.300 lei;
. suprafață de 133 mp. zona 1 valoare 2300 lei/mp. astfel valoarea imobilului va fi în sumă de 305.900 lei;
Având în vedere demersurile fără rezultat pe care apelanții reclamanți le-au efectuat în baza Legii 10/2001, precum și incontestabilitatea dreptului nostru de proprietate asupra imobilului în cauză dar și prelungirea exagerată a soluționării și a acordării despăgubirilor, solicităm admiterea acțiunii noastre așa cum a fost formulată.
In hotărârea atacata se face referire la Decizia Civila nr. 27 pronunțată în dosarul 28/2011 al ICCJ se vorbește de acțiunile îndreptate direct împotriva Statului Român, sunt inadmisibile, fără sa se facă amintire de acțiunile in care apare ca si parat autoritatea naționala pentru restituirea proprietăților.
Ca atare se consideram ca decizia pronunțata de ICCJ nu este aplicabila pentru acțiunile de drept comun îndreptate împotriva autorității naționale pentru restituirea proprietăților.
Astfel, chiar și în situația în care prezenta acțiune se considera inadmisibila față de Statul Român, dar ar trebui să fie admisibilă față de pârâta Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Pentru motivele de mai sus, se solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și motivat.
Intimații au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefundat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond.
Analizând apelul civil din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate de apelanti instanța reține că acesta este nefondat pentru motivele ce succed:
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, în lumina dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, incidente in cauză, adică verificând hotărârea sub toate aspectele, instanța de apel reține următoarele.
În esență apelanții susțin că in mod neîntemeiat li s-a respins acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, deoarece astfel li s-a încălcat accesul la justiției in sens art.1 si 6 CEDO, atâta timp cât deși există inaintat dosarul la Comsia C. pentru Stabilirea Despăgubirilor mai bine de doi ani nu au primit nici o notificarea legea specială fiind astfel inenficinetă in acordarea de despăgubiri.
Analizând motivele invocate de apelanți in susținerii acțiunii lor instanța de apel reține că sunt neîntemeiate următoarele argumente.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii se reține că aceasta este întemeiată în mod corect fiind admisă de instanța de fond, pentru argumentele ce succed.
Potrivit acțiunii precizate reclamantii solicită despăgubiri în cuantum de 1.007.400 lei reprezentând echivalentul in lei a 230.526 euro, in baza dreptului comun, pentru un imobil preluat abuziv și nu doresc aplicarea dispozițiilor Lg.10/2001, așa cum reglementează aceasta despăgibirile.
Din actele dosarului rezultă că prin dispoziția Primarului Municipiului Oradea nr. nr.811/2007 modificata și completată prin Dispoziția 6614/27.11.2008 li s-a recunoscut reclamantilor dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform Lg.10/2001, .Ulterior dispoziția a fost înaintată cu dosarul la C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor
Din actele depuse la dosar din partea pârâtei intimate C. C. pentru stabilirea despăgubirilor, rezultă că reclamantii, Primăria Oradea și Consiliul Județean Oreadea, au fost notificați printr-o adresă nr._/CC/22.11.2013 pentru a depune la autoritățile competente un set de înscrisuri in vederea continuării procedurilor in temeiul Lg.10/2001.
In consecință există in prezent in derulare o procedură de acordare a despăgubirilor in temeiul legii 10/2001 pe care insă reclamanta ințelege să o abandoneze alegând calea solicitării unor despăgubiri în temeiul dreptului comun.
Insă legea care reglementează acordarea unor despăgubiri pentru imobliele preluate in mod abuziv este o lege specială, respectiv Lg.10/2001, aceasta fiind sigura lege aplicabilă in cauză, urmând pricipiul specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant respectiv legea specială derogă de la legea generală in timp ce legea generală nu poate deroga de la legea specială.
Acest principiu fundamental al dreptului se traduce prin faptul că ori de câte ori există o cale specială prevâzută de lege ea trebuie urmată in mod obligatoriu și strict, fără a se putea apela in subsidiar sau in paralele la dreptul comun, pentru a obține același efect.
De altfel Inalta Curte de Casație si Justiție a dezbătut pe larg acest principiu, subliniind inadmisibilitatea apelării la dreptul comun atunci când există o lege specială.In concret prin decizia nr. 33 din 2008 a ICCJ pronunțată in recursul in interesul legii, obligatorie pentru instanțe, s-a statuat că :” acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.”
In considerentele deciziei 33/2008 ICCJ reține următoarele:
„"Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).
În esență problema care se pune în prezenta cauză este în ce măsură pentru apărarea dreptului său de proprietate o persoană poate apela la calea dreptului comun atunci când datorită și contextului social istoric care a generat problema în sine statul a ales să reglementeze aceste situații pe calea unor legi speciale derogatorii de la dreptul comun, legi care impun sub sancțiunea decăderii parcurgerea unor proceduri administrative prealabile și care în cazul Legii 10/2001 presupus în primul rând o notificare.
Trebuie pus deci în balanță dreptul de proprietate privată al cetățeanului un drept absolut si inviolabil căruia i se pot aduce limitări doar în condițiile legii cu principiile generale ce reglementează întregul sistem de drept respectiv principiul specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală, astfel încât, atunci când există o lege specială derogatorie de la dreptul comun numai aceasta este aplicabilă calea dreptului comun fiind inadmisibilă. Desigur trebuie apreciat în fiecare caz in parte dacă legea specială oferă o cale efectivă de realizare a dreptului caz în care se poate pune problema accesului real la justiție în lumina art.6 Cedo pentru protectia dreptului de proprietate în lumina art.1 Protocol 1.
Această problemă delicată a fost tranșată pe calea unui apel în interesul legii, de către Inanta Curte de Casație și Justiție prin decizia 33 din 09 iunie 2008 prin care se arată următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Din considerentele foarte elaborate ale deciziei rezultă că de regulă părțile îndreptățite trebuie să apeleze la dispozițiile legii speciale și numai cu totul excepțional și atunci când legea specială nu oferă un acces efectiv la o instanță părții se poate apela la calea dreptului comun.
În acest sens ICCJ a arătat umrătoarele:
„Legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c, art. 29), asa incat argumentul unor instante in sensul ca nu ar exista o suprapunere in ce priveste campul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 prevede ca „pot fi revendicate de fostii proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa . acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.
Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 instituie atat o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute in legatura cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea speciala si legea generala a fost rezolvata in acelasi mod de inalta Curte de Casatie si Justitie atunci cand a decis, in interesul legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6.03._89 (dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, in cuprinsul considerentelor, cele ce urmeaza, pe deplin aplicabile si in cazul de fata.
„Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special."
In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
În acord cu această decizie se interpretează și recentele condamnări ale României la CEDO.
Astfel potrivit art.20 din Constituția României atunci „când există neconcordanțe între pactele și tratatele fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Potrivit art.1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional”
În egală măsură Constituția României consacră și ea inviolabilitatea dreptului de proprietate privată arătând în art.44 că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular” și „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.” Iar potrivit art.480 Cod Civil „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Dreptul de proprietate este deci un drept absolut și inviolabil recunoscut ca atare și în dreptul intern iar condițiile în care i se pot aduce limitări sunt prevăzute expres de lege.
Astfel potrivit art.1 Protocol 1 din CEDO și a jurisprudenței Curții o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei trebuie să respecte următoarele condiții:
- să fie prevăzută de lege
- să urmărească un scop legitim
- să fie proporțională cu scopul urmărit.
In cauza Faimblat c. României [1](cererea nr._/02, hotărârea din 13 ianuarie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, ca urmare a respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului ce a aparținut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanții ar fi trebuit să urmeze și să aștepte să se finalizeze, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.Curtea reține că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este, în sine, contrară Convenției doar că, în speță, această procedură nu s-a dovedit a fi eficientă.
In ceea ce privește decizia 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată in apelul in interesul legii de ICCJ, publicată in Monitorul Oficial al României in 17 februarie 2012 respectiv anterior judecării prezentului apel, instanța supremă nu face decât să reia mult mai tranșant raționamentele utilizate în decizia anterioară 33/2008 arătând foarte clar faptul că:
„În ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".
Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui apel ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "apel intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "apelul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "apel intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui apel național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.
Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.
Decizia nu aduce aspecte noi față de cea pronunțată in anul 2008 atâta doar că tranșează și mai bine, de această dată cu un accent special pe practica CEDO faptul că nu se poate uzita de dreptul european doar in scopul eludării dispozițiilor speciale ale dreptului intern.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, constatând că soluția atacată cu apel a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de procedură de ordine publică și cu aplicarea corectă a legii, instanța de apel va respinge apelul civil introdus de apelantul B. S. C. G. în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN prin M. FINANȚELOR PUBLICE, C. C. PENTRU STRABILIREA DESPĂGUBIRILOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 5717 din data de 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o va păstra în totalitate.
In baza art.274 Cod de procedură civilă nu se vor acorda cheltuieli de judecată având în vedere că nu au fost solicitate de niciunul dintre intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul civil introdus de către apelantul B. S. C. G. cu domiciliul procedural ales in Oradea, ./A .. Bihor în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN prin M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, sector 5, ., C. C. PENTRU STRABILIREA DESPĂGUBIRILOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, ambele cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 5717 din data de 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o păstrează în totalitate.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă. Cu apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Decembrie 2013
Președinte, L. E. M.-G. | Judecător, M. C. R. | |
Grefier, S. O. |
Red. Jud. I.F. – C. M. G.
Red. Jud. T.B. - L. E. M.-G.
Tehnored. S. O.
6 ex./17.12.2013
4 .
B. S. C. G. cu domiciliul procedural ales in Oradea, ./A .. Bihor
STATUL ROMÂN prin M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, sector 5, .,
C. C. PENTRU STRABILIREA DESPĂGUBIRILOR ambele cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1
A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, ambele cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 38/2013. Tribunalul BIHOR | Pretenţii. Decizia nr. 640/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
