Pretenţii. Sentința nr. 2012/2013. Tribunalul BIHOR
Comentarii |
|
Sentința nr. 2012/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 22-11-2013 în dosarul nr. 10882/271/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 380/A/ 2013
Ședința publică de la 22 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. E. M.-G.
Judecător F. I. C.
Judecător M. C. R.
Grefier S. O.
Pe rol fiind judecarea recursului civil declarat împotriva sentinței civile nr._/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, formulat de recurenta P. F. în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentant prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ORADEA și S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL ORADEA, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă: recurenta asistată de av. M. H. în substituirea av. L. H. în baza delegației de la dosar, pentru recurentă, lipsă fiind intimații
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la al 2-lea termen de judecată, că recursul este motivat și legal timbrat, că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, după care:
I n s t a n ț a, având în vedere valoarea obiectului dedus judecății, respectiv valoarea de circulație a imobilului și valoarea investițiilor aduse imobilului, care depășește suma de 100.000 lei, pune în discuția părților prezente, recalificarea căii de atac din recurs în apel.
Reprezentanta recurentei solicită recalificarea căii de atac din recurs în apel, dat fiind valoarea obiectului litigiului, care este de 135.135 lei.
I n s t a n ț a, având în vedere că valoarea obiectului dedus judecății este de 135.135 lei, constată că în prezenta cauză calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr._/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, este apelul, sens în care, în baza disp. art. 282 C.p.c., recalifică calea de atac exercitată în prezenta cauză din recurs în apel, din completul de judecată urmând a face parte doar primii doi judecători, sens în care, se va încheia și un proces – verbal de incidență, care va fi consemnat în registrul special de incidente procedurale.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
Reluând cauza în complet de apel, compus din:
DECIZIA CIVILĂ Nr. 380/A/ 2013
Ședința publică de la 22 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. E. M.-G.
Judecător F. I. C.
Grefier S. O.
Pe rol fiind judecarea apelului civil declarat împotriva sentinței civile nr._/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, formulat de apelanta P. F. în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentant prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ORADEA și S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL ORADEA, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă: apelanta asistată de av. M. H. în substituirea av. L. H. în baza delegației de la dosar, pentru recurentă, lipsă fiind intimații
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Reprezentanta apelantei depune la dosar Note de ședință și practică judiciară, arată că nu are alte cereri de formulat, probe de administrat, solicită a se acorda cuvântul asupra apelului.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, instanța în baza art. 150 C.p.c. închide faza probatorie și acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentanta apelantei, solicită admiterea apelului, desființarea sentinței, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, iar în urma readministrării probelor, să se admită acțiunea așa cum a fost formulată și precizată, în principal, obligarea pârâtelor de rd. 1 și 2 la lata valorii actuale de circulație a imobilului din litigiu, iar în subsidiar, obligarea pârâtei rd. 3 de a transmite în proprietatea apelantei un imobil similar, cu cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând:
Asupra apelului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, admis excepția prescripției dreptului de a cere restituirea prețului de circulație al imobilului.
A respins cererea formulată și precizată de reclamanta P. F. în contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL
A dispus restituirea taxei judiciare de timbru de 500 lei achitate de reclamantă cu chitanța BB_ BH din 02.06.2012.Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 560/24.09.1996 încheiat cu fosta R.A.G.C.L Oradea în baza legii 112/1995 (f. 11-12) și contract de plata eșalonată nr. 378 reclamanta a cumpărat de la R.A.G.C.L Oradea imobilul situat în localitatea Oradea, . (actual ., . pentru prețul de 5.790.580 lei vechi. Prin decizia civilă nr. 769/R/2002 din 07.06.2002 pronunțată în dosar nr. 3472/2001 de către Curtea de Apel Oradea (f. 47-52) în conexitate cu Decizia Civilă nr. 1344/A/2001 din dosarul 2528/2001 a Tribunalului Bihor s-a constatat în mod irevocabil, printre altele nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 560/24.09.1996, în considerentele hotărârilor făcându-se referire la faptul că nu se poate reține buna credință a vânzătorului și a cumpărătorului (reclamanta în prezentul dosar) atâta vreme cât persoana ce se consideră proprietară a făcut demersuri sistematice atenționând și chiriașii cumpărători asupra dreptului său încă înainte de anul 1996.
Mai mult se reține în decizia civilă nr. 769/R/2002 din 07.06.2002 pronunțată în dosar nr. 3472/2001 de către Curtea de Apel Oradea că la data încheierii contractului de vânzare în cartea Funciară era întabulat S. R. cu titlu de confiscare și, având în vedere aria restrictivă a titlurilor ce intră sub incidența Legii nr. 112/1995, nu îndrituia S. să procedeze la înstrăinarea imobilului către chiriașă în baza unor prevederi cuprinse într-o lege sub incidența căreia acesta nu intra.
Se mai face referire în hotărâre că desființare actului juridic reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr. 560/24.09.1996 este consecința aplicării principiului „resolutio iure dantis rezolvitur jus accipientis” și nu consecința prevederilor art. 46 alin. 3 din Legea 10/2001 în forma de la data pronunțării hotărârii, aticol ce a fost declarat neconstituțional în baza Deciziei nr. 98/21.03.2002 a Curții Constituționale.
Conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 chiriașii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1195, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat.
Conform art. 50 și art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii a căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.
Instanța constată că cererea reclamantei cuprinde trei capete de cerere, respectiv obligarea pârâtei la contravaloarea imobilului, în temeiul obligației vânzătorului de garanție pentru evicțiune, obligarea pârâtei la restituirea prețului de circulație actual al imobilului din litigiu, la stabilirea acestuia avându-se în vedere și îmbunătățirile aduse de reclamantă (conform precizării de acțiune depusă la data de 23.04.2012) și în subsidiar, obligarea pârâtei de rândul doi de a transmite în proprietatea reclamantei un apartament asemănător celui evins.
Instanța constată că primele două capete de cerere se exclud reciproc, în funcție de aplicabilitatea unui din textele legale invocate mai sus, respectiv de verificarea dacă încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 560/24.09.1996 s-a încheiat cu sau fără respectarea Legii nr. 112/1995.
Din interpretarea textului de lege enunțat mai sus, respectiv art. 50 și art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, se desprinde concluzia că pentru ca o persoană să fie titulara dreptului de restituire a prețului de piață, trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: contractul de vânzare cumpărare să fie desființat prin hotărâri judecătorești irevocabile, iar contractul să fie încheiat cu respectarea prevederilor Legii 112/1995.
În prezenta cauză este îndeplinită doar prima condiție (desființarea contractului de vânzare cumpărare fiind dispusă prin Decizia Civilă nr. 769/R/2002 din 07.06.2002 pronunțată în dosar nr. 3472/2001 de către Curtea de Apel Oradea (f. 47-52) prin care s-a soluționat prin respingere recursul împotriva Deciziei Civile nr. 1344/A/2001 din dosarul 2528/2001 a Tribunalului Bihor) nu și ce-a de a două condiție, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii 112/1995.
Or, în aceste condiții, instanța reține că rațiunea legiuitorului la emiterea art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea 10/2001 nu a fost aceea ce a ocroti, prin edictarea normelor, reaua credință a părților, care se include în speță, în contextul eludării condițiilor impuse de Legea 112/1995 ci, din contră, aceea de a sancționa, prin distincția pe care o face între contractele încheiate cu respectarea legii menționate (caz în care se cuvine prețul de piață) și contractele încheiate cu încălcarea ei (caz în care se cuvine prețul actualizat) fiind imoral și inechitabil ca o persoană care a fost de rea credință la încheierea contractului să i se acorde aceeași despăgubire ca și la o persoană care nu a urmărit eludarea legii și a fost de bună credință la încheierea actului juridic, desființat ulterior.
Prezenta instanță reține din hotărârile judecătorești arătate mai sus, că acestea au avut în vedere prevederile art. 9 din Legea 112/1995, iar considerentele din hotărârea, ce a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare 560/24.09.1996, a constat în mod expres eludarea dispozițiilor legii 112/1995, în motivare se reține faptul că chiriașii cunoșteau faptul că fostul proprietar face demersuri pentru a reintra în proprietatea imobilului, iar în hotărârea Curții de Apel se face referire la faptul că imobilul nu intră în sfera de aplicabilitate a Legii 112/1995.
Faptul că la momentul semnării contractului, apartamentul nu era restituit fostului proprietar, nu poate automat să ducă la concluzia că încheierea contractului s-a efectuat cu îndeplinirea dispozițiilor legale, pentru considerentele următoare. Pe de o parte, procedura de restituire este una complexă, care poate include inclusiv încunoștințarea chiriașilor despre acest demers (fapt reținut în hotărâre). Pe de altă parte, Legea 112/1995 privește în primul rând restituirea în natură către foștii proprietari ce la momentul apariției legii dețineau în folosință acele imobile și doar în subsidiar, opțiunea de cumpărare a chiriașilor, în cazul în care imobilul nu era retrocedat fostului proprietar.
Istoria a demonstrat că de fapt această Lege a venit în ajutorul chiriașilor imobilelor naționalizate, dar în această privință trebuie păstrat un just echilibru între scopul principal al legii (restituirea imobilelor către foștii proprietari, actuali posesori) și urmarea reală produsă (posibilitatea chiriașilor de a cumpăra imobilele închiriate), coroborat cu legile ulterioare ce au permis retrocedarea în favoarea foștilor proprietari neposesori.
Oricum acest aspect nu mai poate fi repus în discuție în prezenta cauză, ci se impun prezentei instanțe, dată fiind obligativitatea Deciziei Civile nr. 769/R/2002 din 07.06.2002 pronunțată în dosar nr. 3472/2001 de către Curtea de Apel Oradea (f. 47-52) și a Deciziei Civile nr. 1344/A/2001 din dosarul 2528/2001 a Tribunalului Bihor, deoarece acestea au intrat în puterea de lucru judecat. Puterea lucrului judecat este un efect al hotărârii judecătorești care trebuie recunoscut nu doar dispozitivului, ci și considerentelor, care explică dispozitivul și se reflectă în el.
Instanța reține că prezenta cauză nu este similară cu cea în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea din 19 octombrie 2006 - cauza R. împotriva României. În cauza analizată de C.E.D.O., s-a reținut buna credință a chiriașilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care a fost ulterior anulat. Astfel că în acest caz Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că prin cea de a doua hotărâre s-a adus o încălcare a dreptului de proprietate al fostului chiriaș, cumpărător în baza Legii 112/1995, hotărârea inițială irevocabilă reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
Or, în speță, prin hotărârile judecătorești irevocabile menționate mai sus, instanța nu a reținut buna credință a reclamantei, iar reclamantei nu i s-a recunoscut în nici un moment prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de proprietate asupra apartamentului cumpărat.
Pentru toate aceste motive, raportat la prevederile legale menționate și având în vedere că la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu s-au respectat formalitățile legale, instanța va reține că reclamanta are dreptul la plata de către pârât a unei despăgubiri constând în prețul actualizat plătit și nu la valoarea de piață a imobilului, o despăgubire în acest cuantum putând fi acordată doar pentru cumpărătorii de bună credință a căror contracte au fost încheiate cu respectare Legii 112/1995, cu consecința respingerii capătului de cerere referitoare la restituirea prețului actualizat al imobilului.
În ce privește restituirea prețului, instanța a pus în discuție excepția dreptului la acțiune.
Cu privire la acest capăt de cerere, calificată de instanță ca o acțiune în răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, se reține că reglementarea legală se găsește atât în norma generală (art. 1337 și continuare Cod Civil) cât și în norma specială (art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001) unde se face doar o referire de aspect procesual, respectiv faptul că acest gen de acțiuni sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.
Instanța reține că în speță, pentru această acțiune operează termenul general de prescripție de trei ani, prin legea 10/2001 nefăcându-se nici o referire la imprescriptibilitate sau la aplicarea altui regim legal.
Instanța mai reține că termenul de prescripție a început să curgă începând cu data de 07.06.2002 (data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile) fiind împlinit la data de 08.06.2005, în speță nefăcându-se dovada suspendării sau întreruperii acestui termen.
Conform art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului cod civil sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Ori cu atât mai mult sunt supuse dispozițiilor legale ce le-a instituit, prescripțiile începute și împlinite. Astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 18 din Decretul 167/1958 ce obligă instanța, din oficiu, să verifice dacă dreptul la acțiune s-a prescris.
Cum termenul de prescriere a dreptului la acțiune în obligarea pârâtei la restituirea prețului imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare anulat prin hotărâre judecătorească s-a împlinit la data de 08.06.2005, raportat la data formulării prezentei cereri (02.06.2010), instanța va admite excepția prescripției dreptului de a cere restituirea prețului imobilului, fără a mai face alte verificări de fond.
Cu privire la capătul de cerere subsidiar, de obligare a pârâtei de rând doi de a transmite în proprietatea reclamantei un apartament asemănător celui evins, instanța va constata că acest capăt de cerere nu are un temei legal, reclamanta putând face demersurile conform dispozițiilor legale, instanța neputând interveni într-un eventual acord de vânzare cumpărare ce s-ar realiza între reclamantă și pârâta de rând doi.
Pentru toate aceste considerente instanța va admite excepția prescripției și va respinge cererea conform dispozitivului.
Cu privire la cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, instanța reține că în speță sunt incidente prevederile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și nu ale art. 15 lit. r din Legea 146/1997 la care face referire reclamanta, cu consecința admiterii cererii de restituire a taxei judiciare de timbru de 500 lei achitate de reclamantă cu chitanța BB_ BH din 02.06.2012 (fila 3 dosar).
Având în vedere că s-a respins cererea pe fond, instanța nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta apelantă P. F., solicitând ca in urma recalificării caii de atac din recurs în apel, prin decizia ce veți pronunța, să se dispună admiterea apelului, desființarea in totalitate a sentinței nr._/01.10.2012 pronunțate de Judecătoria Oradea si, in principal, să se trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, constatând ca in mod greșit aceasta a soluționat cauza fara a intra in cercetarea fondului, admițând in mod eronat excepția prescripției dreptului la acțiune al apelantei; in subsidiar, se solicită să se rețină cauza spre rejudecare iar in urma readministrării probelor, să se admită acțiunea astfel cum a fost precizata, in principal, in sensul de obliga paratele de rândul 1 si 2 la plata valorii actuale de circulație a imobilului din litigiu in suma de 135.135 lei (suma compusa din 107 000 lei valoarea actuala de circulație a imobilului fără îmbunătățiri si 28 135 lei valoarea îmbunătățirilor) iar in subsidiar, obligarea paratei de rândul 3 de a transmite in proprietatea apelantei un imobil similar celui evins;
Cu cheltuieli de judecata (fond si recurs) constând in onorariu avocațial, onorariu expert si taxa judiciara de timbru.
În motivarea apelului se susține că instanța de fond este criticabila sub aspectul legalității ei din doua motive: instanța a făcut o greșita aplicare a legii atunci cand a constatat dreptul la acțiune al apelantei ca fiind prescris, aceasta in mod eronat admițând excepția prescripției dreptului la acțiune fara a intra in cercetarea fondului; pe de alta parte, hotărârea cuprinde motive contradictorii in considerentele sale .
In ceea ce privește solicitarea apelantei de a dispune trimiterea cauzei primei instanțe spre rejudecare, aceasta este motivata de faptul ca prima instanța in mod eronat a admis excepția prescripția dreptului la acțiune al reclamantei de a solicita obligarea Statului R. prin Ministerul finanțelor Publice la plata de despăgubiri constând in valoarea de circulație actuala a imobilului din litigiu, cu consecința respingerii acțiunii fără a mai intra in cercetarea fondului.
Instanța de fond a făcut o greșita aplicare a legii atunci când, in ce privește capătul de cerere vizând restituirea prețului, a constatat ca in privința dreptului la acțiune a intervenit prescripția extinctiva, reținând ca termenul general de prescripție de 3 ani a început sa curgă din data de 07.06.2002, data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile a Curții de Apel si s-a împlinit la data de 08.06.2005, ulterior înregistrării prezentei acțiuni, apelanta nefăcând dovada intervenirii unei cauze de suspendare sau întrerupere a acestui termen.
. acțiune al reclamantei pentru plata despăgubirilor este supus termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.18 din Decretul nr.l67/1958, câta vreme Legea nr.l0/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea 1/2009, nu prevede vreun termen de prescripție special si nici imprescriptibilitatea dreptului la acțiune.
Totuși, trebuie sa se aibă in vedere momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție in raport de prevederile art.7 din Decretul nr.l67/1958 potrivit cărora "Prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silita.
Dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare, cum in mod greșit a considerat instanța de fond, ci da la data intrării in vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv la data 06.02.2009, moment in raport cu care acțiunea apelantei, introdusa la data de 02.06.2010, nu este prescrisa.
Prin completarea de acțiune depusa la termenul din data de 23 aprilie 2012, apelanta a solicitat restituirea prețului de circulație actual al imobilului din litigiu, indicând ca temeiuri de drept art.50 ind.l, art.50 alin.2 ind.l din Legea nr. 10/2001, temeiuri de drept care nu existau pana la modificările aduse de legea 1/2009.
In ce privește primul capăt de cerere astfel cum a fost precizat, respectiv dreptul de a cere restituirea prețului de piața ( valoarea de circulație) al imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.560/24.09.1996, acest drept s-a născut la data intrării in vigoare a legii pe care se întemeiază aceasta pretenție, respectiv Legea 1/2009 de modificare si completare a Legii nr.l0/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6.03._89, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr.63 din 03.02.2009 si intrata in vigoare la data de 06.02.2009.
F. de temeiul juridic al acțiunii, cererea apelantei-reclamante nu poate fi respinsa ca prescrisa. Aceasta, întrucât, Legea nr. 1/2009 aduce modificări de substanța Legii nr.l0/2001, stabilind ca proprietarii ale căror contracte au fost desființate, au dreptul la restituirea prețului de piața a imobilului, conform standardelor internaționale de evaluare. Noua reglementare, cu privire la prețul de piața stabilit conform standardelor internaționale, pe baza de expertiza, creează un nou drept subiectiv căruia normele legii 1/2009 i-au dat naștere.
In speța, se apreciază că este vorba despre un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special si ca termenul de prescripție a început sa curgă de la data intrării in vigoare a Legii nr. 1/2009. Nu este vorba doar de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile si persoana obligate la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior si ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea existenta juridica. In acest sens este si practica înaltei Curți de Casație si Justiție - a se vedea dec.nr.284/19 ian.2011, secția civila si de proprietate intelectuala
Ca atare, prescripția nu putea începe sa curgă înaintea intrării in vigoare a actului normativ care da reglementare si conținut noului drept subiectiv, întrucât prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului si nu curge împotriva celui care nu poate acționa (contra non valentem agerre non currit praescriptio).
Pe de alta parte, se invocă și faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii care se exclud reciproc.
Astfel, in considerentele hotărârii se arata la pg.5, alineatul 4, ca: "Pentru toate aceste motive, raportat la prevederile legale menționate si având in vedere ca la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-au respectat formalitățile legale, instanța retine ca reclamanta are dreptul la plata de către parat a unei despăgubiri constând in prețul actualizat plătit si nu la valoarea de piața a imobilului, o despăgubire in acest cuantum putând fi acordata doar pentru cumpărătorii de buna-credința ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea Legii nr.l 12/1995, cu consecința respingerii capătului de cerere referitoare la la restituirea prețului actualizat al imobilului."
Din simpla analiza a premiselor textului, câtă vreme instanța de fond a reținut ca, potrivit dispozițiilor legale, are dreptul la plata valorii de circulație a imobilului doar cumpărătorul de buna - credința iar per a contrario, nu are dreptul la valoarea de circulație a imobilului, ci doar la prețul reactualizat, cumpărătorul de rea-credința, s-ar impune deducția logica ca reclamanta este in drept sa primesc despăgubiri de la parat constând in prețul plătit reactualizat, câta vreme instanța de fond a reținut reaua mea credința la dobândirea imobilului evins.
Din contra, deși instanța constata incidența dispozițiilor art.50 alin.2 din Legea 10/2001 care prevăd ca " cererile si acțiunile in justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești sunt scutite de plata taxei de timbru" si deci, potrivit textului legal mi se cuvine acest preț reactualizat, totuși, in mod surprinzător si cu totul nejustificat, instanța concluzionează ca urmare a acestui text legal, se impune respingerea capătului de cerere referitor la restituirea prețului.
In acest context, motivele reținute de instanța de fond sunt neclare, contradictorii si se exclud reciproc, făcând imposibila înțelegerea considerentelor.
In subsidiar, se solicită a se reține cauza spre rejudecare, să se desființeze sentința atacata, iar pe fond, sa se admită acțiunea astfel cum a fost precizata.
Se mai susține că este adevărat ca prin decizia civila nr.769/R/2002 a Curții de Apel Oradea pronunțata in dosar civil nr.3472/2001, rămasa irevocabila, s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. 560/24.09.1996 încheiat cu SCCTI Bihor, prin care apelanta a dobândit dreptul de proprietate in baza Legii nr. l12/1995 asupra imobilului situat in Oradea, ., . reținerii relei-credințe a acesteia la cumpărarea imobilului.
Se susține că în pofida reținerii relei-credințe a apelantei in calitate de chiriașa cumpărătoare prin decizia mai sus evocata, in cauza nu se poate concluziona in ceea ce o privește ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. l12/1995, in măsura in care s-a îndeplinit toate condițiile impuse de lege pentru cumpărarea imobilului, având calitatea de chiriașa la . legii, ocupa imobilul la data cumpărării, nu făcea parte din categoria persoanelor prohibite la vânzare, au cumpărat după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art.14 din Legea nr. l 12/1995, S. fiind intabulat in cartea funciara.
In acest sens a decis Curtea de Apel Oradea . -dec.civ.nr.3060/2013 in dosar nr.l_ referindu-se la partea recurenta T., când a analizat dec.civ.nr.769/R/2002 a Curții de Apel Oradea ( decizie irevocabila prin care s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare cu chiriașii T. P., Suti I. si apelanta, pentru același motiv de nulitate absoluta) prin care se constatase anterior ca imobilele revendicate nu intra in categoria imobilelor ce puteau fi înstrăinate in baza Legii nr.112/1995, in condițiile in care trecerea in proprietatea Statului R. s-a făcut in baza unei sentințe penale prin care s-a dispus confiscarea averii in baza unui dosar penal. "A mai reținut Curtea ca recurenții T. "au cumpărat imobilul in baza Legii nr. l12/1995 cu îndeplinirea condițiilor prescrise de acest act normative iar faptul ca ulterior li s-a reținut reaua-credința prin dec. 769/R/2002 nu atrage inaplicabilitatea dispozițiilor art.501 din Legea nr. 10/2001".
Situația recurentei T. este similara cu a apelantei, după cum a arătat, prin aceeași dec.civ.nr.769/R/2002 a Curții de Apel Oradea li s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare cu SCCTI Oradea, pentru același motiv de nulitate de absoluta, astfel încât acțiunea apelantei de restituirea a valorii actuale de circulație a imobilului trebuie admisa pentru aceleași considerente.
A mai reținut Curtea de Apel si apelanta înțelege să se prevaleze de aceasta motivare, întrucât, după cum a arătat, situația juridica este identica cu cea a apelantei, ca "recurenților nu li se poate retine încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; si aceasta deoarece art. ll din Legea nr.112/1995 sancționează cu nulitatea absoluta doar actele juridice de înstrăinarea încheiate cu încălcarea prevederilor art.9 alin.6 si ort.10 din lege, situația in speța neregăsindu-se printre acestea.
Așadar, contractul apelantei nu a fost anulat pentru încălcarea prevederilor art.9 alin.6 si art.10 din Lege, ci pentru alte considerente, astfel încât cererea apelantei la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilului astfel cum a fost stabilit in completarea raportului de expertiza in construcții întocmit in cauza in suma de 135.135 lei (valoare imobil si valoarea îmbunătățiri) constituie o cerere fondata pe care solicit sa binevoiți a o admite.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea apelului formulat.
In drept s-a invocat art.287 alin.l si 2 si art.297 C.p.c.
Intimatul pârât Consiliul Local al Municipiului Oradea-Administrația Imobiliară Oradea a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea în totalitate a hotărârii atacate.
În motivarea poziției sale procesuale intimatul arată că în mod corect a reținut intanța de fond că acțiunea în restituirea prețului este prescrisă deoarece aceasta era reglementată încă prin legea 10/2001 iar în cea ce privește restituirea valorii actualizate a imobilului se susține că și aceasta s-a respins corect ca fiind neîntemeiată deoarece prin hotărârea prin care s-a desființat contractul de vânzare cumpărare al reclamantei s-a reținut reaua credință și nerespectarea dispozițiilor legii 112/1995.
Se apreciază de asemenea că în mod temeinic a reținut instanța de fond că pârâtul Consiliul Local Oradea nu are calitate procesulă pasivă cu privire la capătul principal față de care are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului, ci doar față de capătul subsidiar.
În ceea ce privește capătul de cerere subsidiar se susține că în mod corect s-a respins pe lipsa unui temei legal care să atragă admisibilitatea cererii.
Instanța a dispus recalificarea căii de atac din recurs în apel având in vedere valoarea obiectului litigiului care depășește 100.000 lei.
Apelanta a formulat note de ședință reluând susținerile din cererea de apel
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate in lumina dispozițiilor art.295 Cod de procedură civilă, incidente in cauză, adică verificând hotărârea sub toate aspectele și în limita aspectelor invocate de apelantă, instanța de apel reține următoarele:
În esență apelanta susține că s-a respins în mod netemeinic cererea sa de acordare de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului in litigiu cu privire la care i s-a desființat contractul de vânzare cumpărare susținând că deși s-a reținut reaua credință a cumpărătoarei aceste aspecte nu reprezintă în mod obligatoriu o încălcare a dispozițiilor legii 112/1995, așa cum s-a reținut de curtea de apel în alte cauze la care se face trimitere. Totodată se consideră că instanța de fond în mod greșit a reținut că acțiunea reclamantei ar fi prescrisă și tot nelegal nu a analizat fondul deoarece apreciază că termenul de prescripție începe să curgă de la . legii 1/2009 prin care s-a modificat legea 10/2001 la care apreciază apelanta că trebuie să ne raportăm ca punct de reper pentru momentul de la care începe să curgă prescripția în privința acțiunii sale iar față de aceasta acțiunea pornită in anul 2010 nu este prescrisă. Se mai apreciază de asemenea că soluția instanței de fond e contradictorie și lasă loc la interpretări in condițiile în care recunoaște indreptățirea reclamantei la prețul plătit și cu toate acestea respinge acțiunea.
Analizând motivele de apel din perspectiva actelor de la dosar instanța reține că sunt neîntemeiate pentru motivele ce succed:
Dispozițiile art.50 și 50 indice 1 din Legea 10/2001 așa cum au fost acestea reglementate prin modificările aduse prin Legea 1/2009 prevăd posibilitatea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de a solicita și a primi restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Din textul de lege enunțat rezultă că pentru ca fostul chiriaș să poată solicita prețul de piață al imobilului cu privire la care s-a desființat contractul său de vânzare cumpărare se impune ca o condiție esențială ca la data încheierii contractului acesta să fi respectat dispozițiile legii 112/1995.
Din conținutul hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus desființarea contractului de vânzare cumpărare rezultă fără urmă de dubiu că această condiție esențială nu a fost respectată.
Astfel prin decizia civilă nr.1344/A/2001 a Tribunalului Bihor s-a reținut că antecesorii reclamantului reconvenționali au fost proprietarii imobilului in litigiu, S. înscriindu-se în cartea funciară în baza unei încheieri din anul 1972 cu titlu de confiscare penală. Ulterior anului 1990 foștii proprietari fac demersuri pentru restituirea imobilului iar după apariția legii 112/1995 solicită în continuare retrocedarea imobilului iar comisia constituită în baza acestei legi îi comunică că imobilul nu face obiectul acestei legi, bunul intrând in patrimoniul Statului în baza unei sentințe penale de condamnare prin confiscare astfel încât reține și instanța de apel, bunul imobil nu intra sub incidența acestei legi, constatând ca fiind lovite de nulitate absolută toate contractele de înstrăinare în privința acestui imobil. Mai reține instanța că nu se poate reține în speță buna credință a cumpărătorilor și a vânzătorilor în condițiile în care din documentele de la dosar rezultă că s-au făcut demersuri sistematice de către fostul proprietar pentru restituirea imobilului său și acesta i-a atenționat in mod sistematic pe foștii chiriași cumpărători că încă din anul 1996 a făcut demersuri pentru redobândirea bunului său.
Aceste concluzii au fost menținute și de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr.769/R/2002 care a reținut la rândul ei art.1 din Legea 112/1995 și art.1 pct.2 din H.G.20/1996 circumscriu în mod clar categoriile de bunuri care intră sub incidența legii 112/1995 și care pot fi dobândite prin cumpărare de foștii chiriași, iar prin art.26 din lege legiuitorul a înțeles să exclude în mod expres de la aplicabilitatea legii pe cei ai căror bunuri au fost confiscate pe baza unor hotărâri penale in consecință aceste imobile nu pot face obiectul legii 112/1995, or bunul înstrăinat în baza acestei legi a fost confiscat în baza sentinței penale nr.45/1959.Aceste aspecte puteau fi ușor cunoscute de cei interesați in achiziționare imobilului fiind înscrise în cartea funciară. Se mai reține totodată că nu poate opera buna credință a dobânditorilor ci din contră s-a dovedit reaua-credință a acestora în condițiile în care moștenitorii fostului proprietari au făcut demersuri în vederea restituirii imobilului încă din anul 1996, reiterate apoi in anul 1998 invocând și o decizie a ICCJ din 1997 prin care s-a înlăturat măsura confiscării, aspecte cunoscute de părțile implicate.
In consecință instanțele de judecată au reținut în mod constant atât faptul că bunul vândut nu intra sub incidența legii 112/1995 aspecte ce rezultau clar din cartea funciară cât și reaua credință evidentă atât a cumpărătorilor cât și a vânzătorilor in condițiile în care fostul proprietat a făcut sistematic din anul 1996 demersuri în vederea redobândirii bunului confiscat aducând la cunoștința chiriașilor aceste demersuri.
Pentru aceste motive este evident că nu se poate reține îndreptățirea foștilor chiriași la prețul de piață deoarece au cumpărat cu rea credință și cu încălcarea legii 112/1995, un bun care era scos în mod expres din sfera de aplicare a acesteia fiind un bun confiscat ca efect al unei hotărâri penale.
Este indubitabil faptul că prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a reținut că s-au încheiat contracte de vânzare cumpărare cu încălcarea legii 112/1995 astfel încât în mod legal și temeinic a reținut instanța de fond că acțiunea reclamantei fundamentat pe dispozițiile art.50 indice 1 din Legea 10/2001 modificată prin legea 1/2009.
Mai mult în jurisprudența Inaltei Curți de Casație și Justiție, în decizii de speță, se reține că un cumpărător de rea credință, care a avut cunoștință de demersurile fostului proprietar pentru redobândirea bunului său, nu poate beneficia de protecția recunoscută in mod evident de lege pentru cumpărătorul de bună credință, care a respectat legea la momentul cumpărării, această rea credință a vânzătorului și cumpărătorului la data înstrăinării, fiind de fapt o cauză ilicită care atrage nulitatea absolută a contractului pentru nerespectarea condițiilor generale ale contractării.
In ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în privința restituirii prețului actualizat al vânzării, trebuie reținut că instanța nu a reținut o prescripție a restituirii valorii de circulație a imobilului, așa cum tinde să susțină apelanta în cererea de apel ci doar prescripția extinctivă raportat la cererea privind restituirii prețului actualizat, plătit.
Astfel instanța de fond a soluționat cererea pe fondul ei in privința restituirii valorii actualizate ținând cont de modificările intervenite prin legea 1/2009 motive pentru care nu s-a pus problema prescripției, pronunțându-se o soluție de respingere pe fond.
In ceea ce privește însă restituirea prețului plătit această posibilitate era prevăzută deja și in forma inițială a legii, și in forma de la data rămânerii irevocabile a deciziei prin care s-a dispus nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare a reclamantei.
Astfel în forma din anul 2002 a legii 10/2001, in urma modificării formei inițiale a legii prin OUG 184/2002, se prevede expres in art.51 alin 2 și 3: „"(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
(3) Plata sumelor prevăzute la alin. (2) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995." Ulterior aceste texte de lege cunosc modificări insă nu de substanță în anul 2004, fără însă a se putea susține că forma inițială din 2002 nu ar permite cumpărătorului fost chiriaș, căruia i s-a desființat in mod irevocabil contractul de vânzare cumpărare, să poată dobândi efectiv pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului.
Dar chiar și in lipsa unui text expres nimic nu împiedica reclamanta ca în baza dreptului comun, in temeiul îmbogățirii fără justă cauză, să solicite restituirea prețului actualizat, atâta timp cât prin anularea contractului de vânzare cumpărare a dispărut cauza juridică a menținerii în patrimoniul Statului a prețului plătit de fostul chiriaș, numeroase soluții de practică prin care s-a dispus, la cerere, restituirea prețului actualizat, ca efect al anulării vânzării, pronunțate anterior anului 2009 confirmă din plin acest aspect.
În consecință atâta timp cât la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a desființat contractul de vânzare cumpărare al reclamantei în anul 2002 exista atât un text expres în legea specială dar și o dispoziție in dreptul comun care îi ofereau posibilitatea de a solicita restituirea prețului, este dovedit că nimic nu împiedica reclamanta să solicite printr-o acțiune formulată în fața instanțelor judecătorești restituirea prețului plătit, existând un text expres in acest sens.
In ceea ce privește Legea 1/2009 aceasta aduce într-adevăr o modificare esențială doar în privința restituirii valorii de circulație a imobilului pentru cumpărătorul de bună credință care a contractat cu respectarea legii 112/1995, cerere cu privire la care nu s-a invocat prescripția fiind respinsă ca neîntemeiată pe fond.
De altfel chiar decizia de speță depusă de apelanta reclamantă in susținerea cererii de respingere a excepției prescripției extinctive, rezultă că doar acțiunea în restituirea valorii de circulație a imobilului, termenul curge de la . legii 1/2009, nu și insă in privința cererii de restituire a prețului reactualizat. Deoarece doar în privința acestei acțiuni se poate reține existența unei despăgubiri noi, nereglementate de legea anterioară și de un drept subiectiv cu un conținut nou inexistent în legea anterioară, în cazul căreia prescripția de 3 ani nu putea curge anterior intrării legii in vigoare, așa cum reține ICCJ in decizia civilă nr.284/19 ianuarie 2011.
In consecință in mod legal și temeinic a reținut instanța de fond că acțiunea în restituirea prețului actualizat este prescriptibilă extinctiv iar termenul de 3 ani a început să curgă încă din anul 2002, de la data rămânerii irevocabile a deciziei de anulare a contractului de vânzare cumpărare, fiind prescrisă la 02.06.2010 data formulării prezentei acțiuni potrivit art.18 din Decretul lege 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă termenul, fiind incident art.6 alin 4 din noul Cod Civil ca normă tranzitorie.
Cât privește cererea subsidiară de obligare a pârâtului Consiliul Local Oradea în reprezentarea Statului de a transmite un bun similar în proprietatea reclamantei in mod corect a reținut instanța de fond că o asemenea cerere e lipsită de temei legal, singura posibilitatea a reclamatei era aceea de a dobândi prețul actualizat însă cu privire la acest capăt de cerere s-a reținut că a fost formulat cu depășirea termenului de prescripție extinctivă pasivitatea creditoarei reclamante fiind sancționată de lege prin prescripția dreptului material la acțiune in restituirea prețului, in mod corect admisă de instanța de fond, motive pentru care nu se poate reține că ar exista în hotărâre motive contradictorii care se exclud reciproc, orice creanță civilă,. chiar dacă s-a reținut că există, este condiționată, sub imperiul decretului lege 167/1958 de exercitarea drepturilor creditorului in termen legal sub sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune, prescripție ce atrage transformarea obligației debitorului dintr-una perfectă in imperfectă ce nu se mai poate aduce la îndeplinire pe calea instanței.
Pe de altă parte un aspect esențial ce nu trebuie uitat cu privire la dispozițiile legii 10/2001 privind restituirii valorii de piață, preț ce se va calcula potrivit standardelor internaționale de evaluare este acela că în prezent acestea sunt abrogate prin art.50 alin lit b din legea 165/2013, ale cărei dispoziții sunt de imediată aplicabilitate potrivit art.4 din lege și care prevăd că :” la data intrării in vigoare a prezentei legi b)orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă;”
Pentru aceste motive de fapt și de drept în baza art.296 Cod de procedură civilă se va respinge apelul formulat de apelanta P. F. în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL ORADEA, împotriva sentinței civile nr._ din data de 01.10.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o VA păstra în totalitate.
În baza art.274 Cod de procedură civilă nu se vor acorda cheltuieli de judecată, apelanta care a căzut in pretenții și se află in culpă procesuală nefiind îndreptățită a le primi iar intimații nu au făcut dovada acestora și nici nu le-au solicitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul civil introdus de apelanta P. F. cu domiciliul în ORADEA, ., ., în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, . și S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL ORADEA cu sediul în ORADEA, PIAȚA UNIRII, nr. 1, jud. Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din data de 01.10.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o păstrează în totalitate.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă. Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Noiembrie 2013.
Președinte, L. E. M.-G. | Judecător, F. I. C. | |
Grefier, S. O. |
Red. Jud. I.F. – R. H.
Red. Jud. T.B. – L. M.-G.
Tehnored. S. O.
5 ex/13.12.2013
3 .
P. F. cu domiciliul în ORADEA, ., .,
S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, .
S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL ORADEA cu sediul în ORADEA, PIAȚA UNIRII, nr. 1, jud. Bihor
← Anulare act. Decizia nr. 339/2013. Tribunalul BIHOR | Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 1218/2013.... → |
---|