Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 38/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD

Comentarii

0

Decizia nr. 38/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 01-04-2015 în dosarul nr. 2856/190/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 38/A/2015

Ședința publică din data de 1 aprilie 2015

Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: G. C. F., președinte secție JUDECĂTOR: R.-I. B.

GREFIER: M.-M. E.

Pe rol fiind pronunțarea hotărârii judecătorești privind apelurile civile (urmare a recalificării naturii căii de atac) formulate de reclamantul U. L.-A. și pârâții S.C. Agentia 215 SRL Bistrița, A. C. împotriva sentinței civile nr. 8853/2014 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.

Cauza s-a judecat în fond la data de 25 martie 2015 în prezența reclamantului-apelant U. L.-A., a avocaților G. C.-B. și C. Kiseleff Aris-R. pentru pârâta S.C. Agentia 215 SRL Bistrița, precum și a pârâtei-apelante A. C., asistată de avocații G. C.-B. și C. Kiseleff Aris-R., concluziile acestora fiind consemnate în scris în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, tribunalul a amânat pronunțarea hotărârii judecătorești pentru data de 1 aprilie 2015, ora 13,00.

TRIBUNALUL

Deliberând constată,

Prin sentința civilă nr. 8853/2014 pronunțată de Judecătoria Bistrița la data de 7 noiembrie 2014 în dosarul nr._ s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul U. L. A. în contradictoriu cu pârâții A. C. și . Bistrița și în consecință s-a constatat caracterul ilicit al faptei pârâtei A. C. de a face afirmații jignitoare, calomnioase și defăimătoare la adresa reclamantului U. L. A., în cuprinsul articolului „U. B. vrea să ne cumpere tăcerea", publicat la data de 27.01.2012, orele 10:41:44 pe site-ul B..ro; s-a dispus încetarea prezentării pe site-ul B..ro - aparținând pârâtei Agenția 215 SRL Bistrița a „editorialului" „U. B. vrea să ne cumpere tăcerea", și interzicerea postării lui, în viitor, pe acest site.

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească în favoarea reclamantului, suma de 200.000 lei, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin afirmațiile făcute în cuprinsul articolului menționat, și dobânda legală începând cu data intentării acțiunii și până la plata efectivă.

S-a dispus obligarea pârâtei A. C. să publice, pe cheltuiala sa, pe același site, această hotărâre.

Au fost obligați pârâții în solidar la plata sumei de 3.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că la data de 27 ianuarie 2012, orele 10:41:44, sub semnătura pârâtei A. C., pe site-ul Bistriteanul.ro, a fost publicat editorialul intitulat „U. B. vrea să ne cumpere tăcerea", publicație la care aceasta are calitatea de „managing director". În conformitate cu datele rezultate din adresa nr._/01.03.2012 a Oficiului Registrului Comerțului Bistrița-Năsăud, publicația on-line este realizată și se află sub direcția juridică a pârâtei . Bistrița, al cărei asociat unic este pârâta A. C..

Nu este contestată în speță împrejurarea că, prin site-ul respectiv, cât și prin obiectul de activitate al societății pe care o administrează pârâta, respectiv scopul urmărit, este acela de a aduce la cunoștința publicului fapte, împrejurări, situații, evenimente, prezentate ca atare sau comentate și interpretate potrivit opticii și convingerilor realizatorilor, cum nu este contestată nici împrejurarea că, din punct de vedere publicistic, articolul anterior menționat este un editorial, nefiind un pamflet, în sensul Dicționarului explicativ al limbii române.

Încă de la începutul articolului autoarea afirmă că: „L. U. vrea să cumpere tăcerea Bistrițeanul.ro cu bani (...)". Încercând să contacteze redacția în acest sens, conform susținerilor autorului editorialului, care, în replică: „promit public să sesizez „organele""; „Țineți banii și plătește-ți datoriile!", „că încercând să contacteze pe unul din reporterii redacției i-a propus „să dea 50 milioane lei vechi numai să încetăm articolele care îl dezavantajează", reclamantul apreciind că Bistrițeanul.ro este editorialul care scrie „rău" de el, oferta aceasta fiind făcută cu scopul de a cumpăra tăcerea, concluzionându-se, în final, că „acesta este omul care vrea să ajungă primar la Bistrița și, culmea este și susținut frenetic de o parte a presei"(.) este omul care a încercat să cumpere prin metode similare autorizații de construcții de la Primăria Bistrița, după ce a construit fără acte. Este omul care vrea să ajungă primar pentru a rade serviciul urbanism, tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui și nu i-a dat autorizații de construcții cum a vrut el. Este omul care vrea să-l schimbe pe primarul O. C., pentru că acesta i-a promis că nu va primi nicio autorizație de construcție dacă nu urmează etapele legale. Este cel care parchează ostentativ în fața Winmark, acolo unde parcarea este interzisă, este omul care își dă cu părerea despre Bistrița la televizor, este omul care se declară prietenul bistrițenilor pe autobuze, deși nu am intrat încă în campanie electorală, este omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V., pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița. Asta este omul care, cu maxim tupeu vrea să ajungă primar al Bistriței".

Reclamantul, deși nu era la momentul apariției editorialului - 27 ianuarie 2012 - o persoană publică în sensul de „om politic sau funcționar îndeplinind un serviciu public", potrivit susținerilor sale, probatoriul administrat și necontestat în cauză confirmă împrejurarea că, în acel moment, acesta atinsese un nivel de notorietate în mediul social din care făcea parte, datorită preocupărilor sale filantropice, culturale, religioase sau ca întreprinzător privat, cum necontestată este și împrejurarea că, deși nu se afla în campanie electorală, la momentul publicării editorialului, acesta urma să intre în campanie electorală, împrejurări cunoscute de autoarea editorialului, despre care face, de altfel, mențiune în cuprinsul său.

Având în vedere că data publicării editorialului - 27.01.2012 - reprezintă data săvârșirii faptelor ilicite invocate de către reclamant, instanța a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile noului Cod civil, intrat în vigoare la 01.10.2011, precum și dispozițiile art. 30 din Constituția României, respectiv art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (CEDO), precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Art. 30 alin. 1 din Constituție României stipulează că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace, de comunicare în public, sunt inviolabile.

La alin. 6 al art. 30 din Constituție se menționează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Potrivit art. 30 alin. 8 din Constituție răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică, revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.

Libertatea de exprimare, astfel cum este văzută și de Curtea Europeană în cauza Lingens c. Austriei, este una dintre valorile esențiale într-o societate democratică, impusă de pluralismul politic, iar pe lângă informațiile neutre, inofensive, trebuie acceptate și cele ce acuză, șochează sau neliniștesc. Este, însă, dificil de găsit echilibrul ce trebuie să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția drepturilor individuale, precum dreptul la demnitate sau la viață privată.

Instanța a reținut că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, exercițiul său putând fi restrâns în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică - acestea fiind criteriile impuse de Curtea Europeană în cauza mai sus citată. Libertatea de exprimare nu poate leza valori ocrotite de lege, cum ar fi demnitatea, onoarea, dreptul la propria imagine.

Potrivit art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

În ceea ce privește dreptul la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenție, acesta beneficiază în prezent și de o reglementare expresă în Noul Cod Civil, respectiv în art. 70, potrivit căruia orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept putând fi restrânsă numai în cazurile și limitele expres prevăzute de art. 75 din același cod. Conform acestui din urmă text, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secțiunea a 3-a (care reglementează respectul vieții private și al demnității persoanei umane), atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Alineatul 2 al art. 75 cod civil stabilește că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor indicate.

De asemenea, în ceea ce privește dreptul la viață privată, art. 71 alin. 2 Cod civil specifică faptul că nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul sau fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 din același act normativ.

În consecință, revine instanțelor naționale sarcina de a stabili în funcție de circumstanțele cauzei, prin raportare la principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene în materia dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenție și a dreptului la viață privată prevăzut de art. 8 din Convenție, dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare poate fi restrânsă pentru protejarea dreptului la viață privată al altei persoane.

Potrivit jurisprudenței CEDO, presa are obligația de comunica publicului informațiile și ideile referitoare la subiectele de interes general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputație și a drepturilor altei persoane. Așadar, corelativ dreptului la liberă exprimare, atât legislația europeană a drepturilor omului, cât și Constituția României instituie mecanisme de protecție a reputației, demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și dreptului la propria imagine. Transpunerea în practică a unui asemenea mecanism este reprezentată de dreptul persoanei căreia i-au fost încălcate astfel de valori de a solicita despăgubiri, în condițiile art. 1349 Cod civil.

În acord cu prevederile acestui articol, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Totodată, potrivit art. 1357 Cod civil, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Instanța a avut în vedere și obligațiile pe care le au ziariștii, obligații statornicite atât în Codul deontologic al ziaristului, cât și în jurisprudența Curții. Astfel, potrivit Codului deontologic al ziaristului aceștia sunt datori să relateze adevărul în informațiile pe care le prezintă cititorilor (art.1 din Codul deontologic al ziaristului), să dea publicității doar informațiile de a căror veridicitate sunt siguri (art. 2 din același cod), să nu prezinte opiniile personale drept fapte (art. 3), să respecte viața privată a cetățenilor, să evite detalierea unor vicii (art. 4), să nu distorsioneze informația, să nu facă acuzații nefondate, să nu folosească neautorizat fotografii, să nu calomnieze (art. 9 din Codul deontologic al ziaristului).

Prin urmare, condițiile răspunderii civile delictuale, pentru fapta proprie, sunt: existența faptei ilicite, cauzarea unui prejudiciu chiar și nepatrimonial, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției autorului faptei ilicite.

Existența faptei ilicite poate fi reținută în situația în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt aduse prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, împrejurări față de care urmează a fi analizată fapta ilicită cauzată de autorul editorialului, respectiv pârâta A. C..

Afirmațiile pârâtei din editorialul intitulat „U. B. vrea să ne cumpere tăcerea", publicat la 27.01.2012, nu cuprind judecăți de valoare, în sensul practicii CEDO, în care s-­a reținut că libertatea jurnalistică cuprinde și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, ele fiind doar afirmații injurioase - susceptibile de proba verității, pe care însă pârâtele nu au fost în măsură să o facă. Prin urmare, afirmațiile din articol exced eticii și deontologiei profesiei de ziarist și depășesc dreptul la liberă exprimare, aducând atingere demnității reclamantului, lezându-i și imaginea publică.

Pentru a concluziona în această modalitate, instanța a reținut că deși s-a invocat caracterul ilicit al faptei pârâtei prin raportate la întreg „cuprinsul editorialului sus-menționat", se rețin doar câteva afirmații care depășesc doza permisă de „exagerare și de provocare" și, prin urmare, aduc atingere demnității acestuia, precum și imaginii publice, deși, în stilul în care acesta a fost scris, rezultă preocuparea autoarei de a da afirmațiilor sale o aparență de realitate.

Astfel, articolul debutează cu promisiunea publică de a sesiza „organele" și se încheie cu aceeași promisiune că se va adresa „celor care se ocupă să pedepsească legal astfel de acțiuni de denigrare și cumpărare" a redacției, în cuprinsul său făcând afirmații injurioase la adresa reclamantului, vizând săvârșirea unor infracțiuni de furt și de dare de mită, cu scopul evident de a-i prejudicia reputația, respectiv imaginea acestuia, impactul asupra publicului fiind unul deosebit, șocant chiar, cu atât mai mult cu cât autoarei editorialului nu îi era străină apropierea campaniei electorale.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză, care îl cunoșteau pe reclamant de șapte sau chiar mai mulți ani, P. A. C. și M. M., rezultă că acestea au citit articolul în discuție și comentariile cititorilor și au postat comentarii pe site-ul Bistrițeanul.ro constatând personal că acesta, ca și alte comentarii similare postate de cunoștințe și prieteni, dispăreau de pe site, cu blocarea IP-ului. În acest fel pe site rămâneau îndeosebi comentariile negative la adresa reclamantului - aspect ce constituie un semn al relei-credințe a pârâtelor și al încercării acestora de a influența opinia publică prin diverse mijloace contrare deontologiei jurnalistice și rolului presei într-o societate democratică.

Martorii au perceput articolul în discuție ca fiind „cel mai grosolan", precizând că acuzele lansate prin acesta sunt de natură a aduce grave prejudicii persoanei vizate. Se evidențiază că publicația și pârâta A. C. au urmărit un interes personal prin publicarea acestui articol, care „a fost scris din răzbunare pentru că reclamantul nu apela la ziar pentru a-și publica anunțurile".

Martora A. V. avea de la colegii ei care au fost implicați în mod direct în acordarea ajutoarelor pentru sinistrații din V., informații privind întreaga activitate referitoare la aceste ajutoare și de aceea arată că a fost șocată când a citit articolul - „la apariția articolului am fost șocată, întrucât cele arătate nu erau adevărate" și, în opinia martorei, „autoarea articolului la momentul respectiv, știa că cele arătate nu sunt adevărate și că a fost de rea-credință". Și după părerea martorei P. A. C., „cele arătate în articol nu erau reale", însă „articolul părea convingător", iar „cei care l-au citit au început să creadă lucrurile scrise în articol". Martora M. M. susține că în articol „semnatarul susținea că a dat șpagă pentru obținerea autorizațiilor și că ar fi furat din ajutoarele sinistraților, ceea ce a șocat-o, pentru că nu credea că reclamantul ar putea face așa ceva, dar articolul a pus-o pe gânduri cu privire la conduita dânsului". Nu poate preciza „în ce măsură alte persoane au dat crezare celor afirmate în articol, dar cred că da, pentru că și eu mi-am pus semne de întrebare, deși îl cunoșteam de multă vreme".

Impactul a fost perceput diferit în mediul apropiat reclamantului, astfel unele persoane, potrivit aceluiași probatoriu testimonial, erau șocate de cele arătate, iar alții au crezut că acesta era adevărul, astfel încât, în urma publicării articolului, sensul activităților cu caracter umanitar desfășurat de reclamant a fost distorsionat, unii înțelegând din articol chiar că „reclamantul și-a strâns averea din ce ar fi furat în urma rezolvării cazurilor sociale, respectiv ajutoarele pentru sinistrații din V.".

Impactul articolului asupra opiniei publice a fost unul negativ pentru reclamant, martora P. A. declarând că „în continuare oamenii fac comentarii în legătură cu acest articol" și personal „am auzit comentarii, în care era făcut în toate felurile, de exemplu „hoț".

În 2013, martora era studentă la facultatea ecologică din Bistrița și a asistat la „situații când, după ce reclamantul părăsea încăperea, cei aflați de față făceau comentarii negative la adresa acestuia, legat de cele arătate în articol, și-l făceau pe acesta „hoț și mincinos". Toți martorii mai sus menționați au arătat, fără excepție, că din articol „se înțelegea că reclamantul este hoț, șpăgar și că fură din ajutoarele sociale".

Cum publicarea articolului a avut loc în perioada anterioară începerii campaniei electorale pentru alegerile locale din 2012, iar pentru a capta cât mai mult atenția publicului și a spori impactul acuzațiilor grave lansate cu privire la reclamant, pârâta a făcut și remarci de genul: „Ăsta e omul care, cu maxim de tupeu, vrea să ajungă primar al Bistriței", invocând ca și un anume scop: „pentru a rade serviciul urbanism tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui...".

Pe site au apărut doar comentariile favorabile redacției, publicația părând a fi una credibilă, iar forma în care articolul este prezentat publicului nu lasă cititorului vreun dubiu cu privire la posibila lipsă de veridicitate a informațiilor, afectând grav imaginea și demnitatea celui atacat.

În situația articolelor care, în raport de forma în care acuzațiile sunt prezentate publicului, sunt redactate în termeni polemici și nu conțin niciun fel de referire la sursa acelor informații, în același timp nelăsându-se cititorului niciun dubiu cu privire la posibila lipsă de veridicitate a informațiilor, Curtea Europeană a constatat că jurnalistul a omis dă-și îndeplinească obligațiile profesionale și etice, iar condamnarea sa este necesară într-o societate democratică (CEDO - Harlanova c. Letonia, decizia din 3 aprilie 2003).

De asemenea, atunci când presa lansează prin articole lipsite de echivoc acuzații grave privind comiterea unor infracțiuni chiar de către funcționarii publici, Curtea așteaptă, ca semn al bunei credințe a jurnaliștilor, ca aceștia să probeze, măcar în fața instanțelor interne sesizate, veridicitatea celor afirmate. Atunci când constată că astfel de afirmații nu sunt susținute de nicio probă, Curtea a considerat că impunerea unei sancțiuni civile nu este disproporționată (CEDO, S. și S. c. România, hotărârea din 31 ianuarie 2006). Nu trebuie uitat că, exercitarea libertății de exprimare implică și obligații corelative care apasă în special asupra presei. Rolul de formator de opinie al acesteia și impactul deosebit al informațiilor și opiniilor publicate implică exercitarea libertății de exprimare în anumite condiții deontologice, nerespectate de pârâte.

Analizând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, efectul negativ suferit de acesta ca urmare a expresiilor folosite de pârâtă, instanța a apreciat că acesta există, fiind legat de lezarea dreptului la demnitate, sens în care instanța a avut în vedere și faptul că însăși constatarea prin hotărâre judecătorească a atingerii dreptului reclamantului la demnitate, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit.

În cauză însă, apreciindu-se că această modalitate nu este suficientă, s-au analizat pretențiile materiale ale reclamantului, prin raportare la poziția sa socială și profesională, prejudiciul vădit ce i-a fost produs în mediul social dar și profesional.

Dreptul fiecărei persoane la demnitate, garantat de Constituție, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale sub aspect subiectiv, respectiv sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși, cât și sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul prețuirii morale de care se bucură un om în cadrul societății și care se manifestă prin reputația, stima, considerația și respectul semenilor săi, drept atins prin expresiile folosite de pârâtă la adresa reclamantului.

Prejudiciul invocat de reclamant este unul nepatrimonial, cauzat de sentimentul de umilință pe care i l-au produs expresiile și comentariile făcute de pârâtă la adresa sa, cauzându-i-se o daună morală.

Deși existența acestei daune este evidentă, modalitatea de întindere a acesteia în lipsa unui criteriu matematic în socotirea acestei valori pecuniare fiind dificil de stabilit suma ce urmează a fi fixată de instanță urmărește să aibă un efect compensatoriu și să nu constituie o amendă excesivă pentru autorul faptei ilicite sau un venit nejustificat pentru victimă.

În aceste sens, CEDO a stabilit cu titlul de criteriu general ca fiind gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii acesteia, despăgubirile urmând să reprezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației (cauza Tolstoy Miloslavsky). Curtea a mai reținut că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral prin simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu.

Acordarea de compensații materiale pentru daunele morale este justificată de criterii obiective rezultând din gradul de lezare suferit de reclamant, raportat la afectarea dreptului la demnitate al acestuia, sens în care instanța a reținut caracterul insultător al expresiilor folosite de pârâtă: „L. U. vrea să cumpere tăcerea Bistrițeanul.ro cu bani. Omul a greșit redacția și la o singură încercare de a contacta din nou redacția B..ro cu astfel de propuneri, promit public să sesizez „organele (...) Țineți banii și plătește-ți datoriile! (...) să dea 50 milioane lei vechi numai să încetăm articolele care îl dezavantajează (...)acesta este omul care vrea să ajungă primar la Bistrița și, culmea este și susținut frenetic de o parte a presei (.)este omul care a încercat să cumpere prin metode similare autorizații de construcții de la Primăria Bistrița, după ce a construit fără acte. Este omul care vrea să ajungă primar pentru a rade serviciul urbanism, tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui și nu i-a dat autorizații de construcții cum a vrut el. Este omul care vrea să-1 schimbe pe primarul O. C., pentru că acesta i-a promis că nu va primi nicio autorizație de construcție dacă nu urmează etapele legale (...) este cel care parchează ostentativ în fața Winmark, acolo unde parcarea este interzisă, este omul care își dă cu părerea despre Bistrița la televizor, este omul care se declară prietenul bistrițenilor pe autobuze, deși nu am intrat încă în campanie electorală. este omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V., pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița (.)Asta este omul care, cu maxim tupeu vrea să ajungă primar al Bistriței, pentru ca în final: „ține minte de la mine nu totul se cumpără pe bani, deși viața te-a învățat altceva", promițând public că „la orice încercare de a mai contacta pe cineva mă adresez celor care se ocupă să pedepsească legal astfel de acțiuni, de denigrare și cumpărare".

Aceste expresii sunt disponibile on-line, putând fi accesate de un număr mare de persoane, după cum este menținut și comentariul mai sus menționat, inclusiv la 23.10.2014 - dovada postării - 8321 postări ale acestui articol.

Pentru aceste considerente, instanța a reținut că pârâta A. C. a desfășurat în mod perseverent o activitate de denigrare a reclamantului, afirmațiile și acțiunile sale supunându-l unei stări prelungite de stres, disconfort și frustrare, producându-i astfel un prejudiciu moral prin atingerea aduse onoarei, demnității și reputației acestuia, considerente pentru care a stabilit suma de 20.000 lei, cu titlul de despăgubire pentru încălcarea dreptului la demnitate și imagine a persoanei, apreciind că această sumă este suficientă pentru înlăturarea consecințelor negative pe care le-a produs fapta ilicită a pârâtelor.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral suferit de reclamant rezultă din însăși fapta ilicită, deoarece urmare a acesteia reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral constând în lezarea dreptului la demnitate, afectându-i imaginea.

În ceea ce privește vinovăția pârâtei A. C., aceasta este semnatar și asociat unic al . Bistrița, editorialul fiind semnat de această pârâtă, iar potrivit art. 30 alin. 8 din Constituție, răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

În ceea ce privește vinovăția pârâtei . Bistrița, se reține incidența dispozițiilor art. 1373 Cod civil, potrivit cărora, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Este comitent cel care în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia. Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau după împrejurări putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Raportul de prepușenie dintre pârâta . Bistrița și pârâta A. C. este atestat prin aceea că potrivit datelor din caseta tehnică a redacției, publicație on-line Bistrițeanul.ro editată de pârâta . Bistrița, pârâta A. C. are calitate de managing director la această publicație, care este realizată la rândul ei și se află sub direcția juridică a pârâtei de ordin 2 la care pârâta A. C. este asociat unic, potrivit datelor rezultate din adresa nr._/01.03.2012 a ORC Bistrița Năsăud. Așa fiind, instanța a dispus obligarea celor două pârâte, în solidar, la repararea prejudiciului produs reclamantului, acela de 20.000 lei.

Totodată, constatând că la data pronunțării sentinței nu a fost scos de pe site-ul Bistrițeanul.ro editorialul „U. B. vrea să ne cumpere tăcerea", în temeiul art. 253 alin. 1 lit. b Cod civil, s-a dispus încetarea prezentării acestuia, precum și interzicerea postării sale pe viitor, iar în temeiul art. 253 alin. 3 lit. a Cod civil, a fost obligată pârâta A. C. să publice pe cheltuiala sa, pe același site, hotărârea de condamnare ce se va pronunța, obligații instituite în vederea reparării prejudiciului moral și implicit atingerii imaginii aduse reclamantului.

În ceea ce privește apărările scrise formulate în cauză, instanța le-a înlăturat, având în vedere starea de fapt mai sus reținută și, în lipsa unui temei probator, sens în care a reținut încă o dată faptul că nu s-a menționat sursa afirmațiilor pârâtei din editorialul „U. B.”, iar probatoriul încuviințat în apărare nu s-a administrat din culpa exclusivă a pârâtelor.

Relevantă în acest sens este și împrejurarea că, deși citată cu mențiunea „personal la interogatoriu" și prin încheiere, pârâta A. C. nu s-a prezentat pentru a da curs acestuia, astfel încât instanța, în aplicarea art. 225 Cod procedură civilă, a considerat-o ca o recunoaștere implicită, luând act de interogatoriul depus la filele 82-85.

În virtutea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 30 din Constituția României, art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, art. 70, art. 71 alin. 2, art. 75, art. 253 alin. 1 lit. b, art. 253 alin. 3 lit. a, art. 1349, art. 1357, art. 1373 din noul Cod civil, art. 274 Cod procedură civilă.

Prin încheierea camerei de consiliu din data de 14 noiembrie 2014 s-a îndreptat eroarea materială strecurată în cuprinsul hotărârii, în sensul menționării cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului ca fiind de 20.000 lei și nu de 200.000 lei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamantul și pârâtele.

Prin recursul declarat de reclamant s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii în sensul obligării pârâtelor la plata în solidar a sumei de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin afirmațiile făcute în cuprinsul articolului menționat, precum și la plata dobânzii legale începând cu data intentării acțiunii și până la plata efectivă.

În motivare s-a arătat că suma de 20.000 lei acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat este prea mică având în vedere întreg prejudiciul suferit, suma solicitată, de 100.000 lei fiind proporțională cu prejudiciul suferit.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 312 C.proc.civ.

Prin recursul declarat de pârâte s-a solicitat în principal admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță; într-un prim subsidiar admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, respingerea cererii reclamantului; într-un al doilea subsidiar admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, respingerea cererii privind acordarea de daune morale reclamantului.

În motivarea cererii principale s-a arătat că la termenul din data de 24.10.2014 instanța a decăzut pârâtele din proba cu martori, însă lipsa pârâtei A. C., atât în nume personal, cât și în calitate de reprezentant al pârâtei . Bistrița s-a datorat unei împrejurări obiective, împrejurare care la acel moment nu avea cum să fie probată în fața instanței.

Astfel, la data de 22.10.2014, așa cum reiese din înscrisul (adeverință medicală) anexat, mama soțului pârâtei a suferit un . și a intrat în comă. În această perioadă soțul pârâtei a fost în imposibilitate medicală (ca urmare a șocului produs de accidentul suferit de mama sa) de a se ocupa de persoana spitalizată, pârâta fiind obligată să stea permanent la spital, având în vedere împrejurarea că era nevoie permanent de a cumpăra cele necesare operațiilor și tratării, spitalul având mari lipsuri de materiale și medicamente necesare, solicitând mereu aparținătorilor să procure cele necesare efectuării procedurilor medicale.

În atare împrejurare pârâta a fost pusă în situația obiectivă de a nu putea fi prezentă la termenul din data de 24.10.2014 și de a nu putea face dovada justificării lipsei sale, în imposibilitate de a prezenta martorii încuviințați și pe care s-a obligat să-i prezinte fără citație, astfel că instanța fondului s-a pronunțat în cauză fără a analiza probele pârâtelor și a face demersuri pentru aflarea adevărului și din perspectiva acestora.

Întrucât este nevoie de administrarea în recurs a probei cu înscrisuri - adeverința medicală - cât și cu martori pentru a completa dovedirea împrejurării obiective căreia se datorează lipsa, iar ulterior ar fi nevoie de administrarea probei cu cei doi martori propuși în fata instanței de fond care nu au putut fi prezentați la termenul din 24.10.2014, se apreciază că în urma admiterii recursului, pentru a putea fi analizată în mod complet întreaga cauză, se impune trimiterea acesteia în fața primei instanțe pentru rejudecare.

Pe de altă parte, instanța a pronunțat hotărârea având la bază și motivând decizia luată și pe o probă care, în cursul procesului, în mod legal, nu a fost încuviințată/administrată - proba cu interogatoriul solicitat de către reclamant și care a fost depus de către acesta la dosar la termenul din 24.10.2014, însă instanța nu a dispus, procedural, înainte de a încheia cercetarea judecătorească și de a se intra pe fondul cauzei în dezbateri, asupra împrejurării dacă înțelege să facă sau nu aplicarea dispozițiilor art. 225 C.proc.civ.

Instanța era obligată să se pronunțe asupra cererii reclamantului de a face aplicarea sau nu a acestui articol în faza de cercetare judecătorească și înainte de a intra în dezbateri.

Așadar suntem în prezența unei hotărâri în care, pe de o parte, nu au fost administrate probele propuse de către pârâte, acest lucru întâmplându-se fără culpa acestora din urmă, iar pe de altă parte, această hotărâre se întemeiază pe o probă asupra aplicării căreia nu s-a pronunțat instanța legal, în etapa procesuală permisă de lege.

Legea conferă posibilitatea instanței de a interpreta lipsa la interogatoriu a părții ca o recunoaștere la întrebările pe care acesta le conține, dar în cauză cererea reclamantului trebuia încuviințată sau nu de instanță, înainte de a intra în dezbaterea fondului.

Cum în recurs nu este permisă, pentru a dovedi obiectul litigiului, proba cu martori, în opinia recurentelor se pot preconiza două soluții: una, în care instanța, constatând realitatea celor consemnate în adeverința medicală depusă, să permită completarea, în fața instanței de recurs, a probațiunii în ce privește împrejurarea obiectivă medicală intervenită în fața instanței de fond cu proba testimonială, această proba vizând nu obiectul cauzei, ci o împrejurare incidentă, de fapt, care să fie susceptibilă de dovada cu martori, apoi să trimită cauza la instanța fondului pentru rejudecare, urmând a fi administrată proba cu martorii pârâtelor și interogatoriul.

Pentru a analiza admisibilitatea recursului și necesitatea rejudecării cauzei de către prima instanță trebuie observate, comparativ, ușurința cu care instanța a dispus decăderea pârâtelor din probele solicitate în mod legal, pe de o parte și, pe de altă parte, îngăduința de care a dat dovadă instanța față de lipsa la termen a martorilor propuși și încuviințați reclamantului.

Tot în același registru se înscrie și încuviințarea cererii reclamantului de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, luând în considerare, în mod nelegal, un înscris (chitanța cu onorariul de avocat) depus ulterior închiderii dezbaterilor. Ori această probă trebuia depusă și încuviințată obligatoriu în faza cercetării judecătorești, cu respectarea principiilor procesului civil, având în vedere că este o probă în temeiul căreia instanța a dispus obligarea pârâtelor.

În ceea ce privește subsidiarul întâi s-a relevat faptul că în urma analizei hotărârii atacate rezultă că instanța a pornit de la premise greșite și a fundamentat hotărârea pe argumente contrarii și greșite.

Instanța a analizat și a hotărât pornind de la analiza întregului articol publicat în ziar, deși reclamantul menționează expres faptul că acceptă o parte din conținutul articolului, acceptă că se încadrează în limitele mai largi ale exprimării jurnalistice, considerându-se afectat și prejudiciat doar de trei afirmații cuprinse în conținutul articolului și anume: "Este omul care a încercat să cumpere prin metode similare autorizații de construcție de la Primăria Bistrița, după ce a construit fără acte"; "Este omul care vrea să ajungă primar pentru a rade serviciul urbanism tocmai pentru că nu a acceptat spăgile lui și nu i-a dat autorizație de construcție când a vrut el"; "Este omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V. pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița".

D. acestea sunt afirmațiile din cuprinsul articolului pe care acesta le consideră prejudiciabile.

Afirmațiile cuprinse în articolul publicat, ca și întreg articolul au fost publicate la momentul în care reclamantul declarase că va candida la primăria orașului. Erau făcute după încercarea acestuia de a da bani redacției pentru a scrie doar într-un anume fel despre persoana și activitățile sale.

Această încercare a acestuia de a cumpăra anumite articole ale ziarului a fost urmată de o plângere la politie împotriva pârâtei A. C., soluționată cu o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Articolul intenționa să aducă la cunoștința publicului unele considerații despre persoana candidatului la primăria orașului, aprecieri ale jurnalistului formate ca urmare a informațiilor care circulau în mediul social și jurnalistic. Aceste afirmații și aprecieri, chiar dacă au ca rezultat "deranjarea" persoanei în cauză nu pot fi îngrădite doar prin simplul fapt că anumite drepturi ale persoanei sunt apărate de lege.

Aici este și eroarea instanței, în sensul că a analizat afirmațiile și considerentele expuse în articol ca provenind de la o persoană "obișnuită". Ori în cauză este vorba de o cu totul altă apreciere și libertate de acțiune de care se bucură presa într-un stat democratic.

În opinia recurentelor și în considerarea legislației interne, a practicii interne și a practicii CEDO nu se pune problema săvârșirii de către pârâte a vreunui fapt ilicit care să atragă răspunderea patrimonială.

Este vorba de afirmații care vizează o persoană publică. O persoană publică nu este doar un politician sau funcționar public - așa cum eronat apreciază reclamantul – ci o persoană cu un anumit nivel de popularitate, așa cum singur reclamantul recunoaște în acțiune. Este vorba, mai mult, de o persoană care dorea să acceadă la conducerea comunității bistrițene.

În mod greșit instanța analizează elementele și criteriile avute în vedere de practica CEDO. În soluțiile majoritare ale Curții europene a drepturilor omului se are în vedere - ca regulă - soluția de nesancționare a presei și de lăsare a unei mari libertăți de exprimare a acesteia tocmai pentru că și în situația în care se apreciază că este vorba de o faptă care prejudiciază anumite persoane, nu se impune o intervenție sancționatorie a statului, întrucât această intervenție nu este necesară și compatibilă cu un stat democratic.

Așa cum reține și instanța fondului, Codul civil român chiar dacă reglementează răspunderea civilă și dreptul la demnitate etc., stabilește că atingerile aduse unor drepturi fundamentale care sunt permise de convențiile și pactele internaționale sunt admisibile, nesancționabile.

Instanța de judecată reține doar că afirmațiile din articol - în întregime - nu sunt judecați de valoare, ci afirmații injurioase, fără a susține această opinie cu vreun argument cert.

Greșeala pe care o face instanța este aceea că face raportarea faptelor la o persoană obișnuită, față de care limitele de apreciere sunt mult mai restrânse.

Dacă se schimbă premisa și se are în vedere faptul că afirmațiile sunt făcute de un jurnalist în mass media și se ia în considerare noile limite și marje de acțiune stabilite de CEDO se constată că acțiunea și afirmațiile se încadrează în limitele admise ale presei.

O altă eroare pe care o face prima instanță este aceea că deși reclamantul supune analizei și eventualei sancțiuni cu despăgubiri doar anumite informații din articol, instanța analizează și emite judecăți și constatări cu privire la tot articolul, cu privire la o . alte afirmații ale jurnalistului, astfel încât concluzia și soluția nu pot fi decât greșite.

Cu privire la subsidiarul nr. 2 s-a arătat că în situația în care se apreciază că afirmațiile făcute depășesc limita permisă de lege și au cauzat vreun prejudiciu, această acțiune necesitând intervenția sancționatorie a statului, prin obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri de 20.000 de lei pentru prejudiciul moral instanța a rupt justul echilibru între gravitatea faptei și intervenția/sancțiunea aplicată.

Celelalte măsuri reparatorii dispuse de către instanță se apreciază că sunt suficiente pentru a repara eventualul disconfort cauzat reclamantului sau atingerile aduse drepturilor sale.

Opinia recurentelor este una cu care este de acord și reclamantul, care în mass media a afirmat că ar fi fost mulțumit de decizie și ar fi considerat-o corectă chiar dacă i se ofereau despăgubiri de un leu.

O sancțiune pecuniară, alăturată celor două măsuri luate de către instanță, este mult prea împovărătoare, intervenția statului rupând astfel justul echilibru între acțiunea din speță și sancțiune, intervenția fiind astfel nejustificată.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 312 alin. 3 C.proc.civ.

La termenul de judecată din data de 18 februarie 2015 instanța a calificat calea de atac ca fiind apelul și nu recursul (f. 112).

Apelul reclamantului este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit. f¹ din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data promovării acțiunii.

Apelul pârâtelor a fost legal timbrat cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, anulate la dosar (f. 2, 35, 36, 114 verso).

Prin concluziile scrise depuse la dosar de apelantul reclamant la data de 1 aprilie 2015 s-a solicitat respingerea apelului pârâtelor A. C. și respectiv . Bistrița ca nefondat; admiterea apelului declarat de reclamant și drept urmare modificarea sentinței atacate, în sensul obligării pârâtelor la plata către reclamant, în solidar, a sumei de 100.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, plus dobânda legală începând cu data intentării acțiunii și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că se mențin în întregime susținerile făcute prin scriptele depuse la fond - cererea de chemare în judecată și concluzii - astfel că se va face referire doar la aspectele rezultate din judecarea apelurilor.

Cu privire la apelurile declarate de A. C. și . Bistrița s-a învederat instanței de apel împrejurarea că martora L. A.-Rauca, audiată la cererea apelantei A. C., se află în legături de interese cu apelanta, fiind subordonata acesteia. Chiar dacă în cuprinsul declarației sale, în partea introductivă s-a consemnat ca nu este soț sau rudă a vreuneia din părți și nici în relații de subordonare, în primul alineat al declarației sale aceasta arată că: „Știu că părțile se judecă pentru un articol scris de șefa și colega mea (A. C.)..." împrejurarea este evidentă, de notorietate și de necontestat.

Din economia dosarului rezultă cine este patronul apelantei Agenția 215, cine este și ce funcție are A. C., faptul că ea a scris articolul respectiv, precum și faptul că martora este angajata respectivei societăți.

Așadar, aprecierea declarației martorei L. A.-R., trebuie făcută cu multă circumspecție și, pe baza argumentelor arătate, înlăturată de la luarea hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Pe lângă legătura de subordonare și cea de interese este evidentă (subordonarea rezultând din raporturile de muncă, iar legătura de interese rezultând din faptul că, dacă sentința ar rămâne valabilă, răspunderea patrimonială a pârâților apelanți ar putea afecta și martora, pecuniar sau chiar al existenței locului de muncă).

Alăturat acestor aspecte - pe care, din lipsă de apărare calificată nu le-a invocat în mod expres la judecarea apelului – apelantul a arătat și faptul că declarația martorei întrece în argumentație și susținere însăși cererea de apel, apărând ca fiind reproducerea unei lecții - bine învățată și repetată - predată de părțile interesate. Susținerile martorei, de ordin tehnic, privitoare la diferența dintre materialul de opinie, editorial și alte forme ale producției mass media, nu sunt relevante față de obiectul cauzei, ceea ce este esențial în cauză fiind percepția publică a cititorului neinițiat și necalificat în astfel de distincții, dovada în acest sens fiind și miile de accesări și curiozitatea manifestată de cititori cu privire la articolul în discuție. Martora relatează stări de fapt anterioare momentului apariției articolului, astfel cum le-a perceput ea, din surse indirecte, inclusiv din asistarea la o discuție telefonică purtată de șefa ei, fără să facă referiri asupra impactului negativ la adresa sa a conținutului articolului în discuție.

Referirile martorei la sensul cuvântului „bulan" sunt de-a dreptul hilare, fiind de notorietate (iar în sprijin în acest sens ne vine DEX-ul) sensul negativ, peiorativ, jignitor, pe care acest termen îl are când este folosit la adresa unei persoane respectabile.

Lecțiile de semantică predate de martoră ar putea fi înțelese într-o discuție colocvială, în care s-ar adresa unor ageamii; date însă instanței (ce se înțelege prin furt, bulan, etc.), dovedesc reaua credință a martorei și determină omisiunea declarației sale, în integralitate, de la luarea deciziei ce se va pronunța în cauză.

Un model de echidistanță, corectitudine și probitate profesională a manifestat însă prin declarația sa martorul C. M. V., care nu s-a hazardat să facă afirmații categorice asupra unor aspecte pe care nu le-a perceput direct și care a explicat, dezinteresat și corect, natura relațiilor dintre părți și impactul articolului în discuție, precum și responsabilitatea, din punct de vedere jurnalistic, a celui care l-a publicat.

Martorul C. a fost propus de apelanta A., ceea ce face cu atât mai credibile afirmațiile sale.

În fine, cu referire la conținutul declarației martorei B. A.-D. s-a arătat că aceasta reprezintă în cel mai fidel și corect mod percepția publică asupra conținutului articolului în discuție, asupra înțelesului comun dat termenilor utilizați în el și, într-un cuvânt, dovedește realitatea și corectitudinea constatărilor și deciziei instanței de fond.

Declarația provine de la o persoană neutră, dezinteresată, cu un nivel mediu de instruire, și este făcută în termeni care nu pot fi suspectați de nicio influență exterioară, anterior momentului dării ei.

Cu privire la apelul declarat de reclamant s-a subliniat că suma acordată de către prima instanță este nejustificat de mică în raport de prejudiciul creat pe toate planurile: cel de imagine, de persoana onestă a reclamantului; a vieții de familie a acestuia; pe plan social; pe plan profesional, cât și a efectului avut asupra membrilor familiei sale respectiv soție, frați, părinți etc.

În concret afirmațiile făcute în cuprinsul articolului, cât și comentariile postate și care puteau fi cenzurate (așa cum era firesc să fie, cum deontologia profesională o obliga pe pârâtă), au determinat o reacție a celor din comunitate de respingere, de condamnare, de marginalizare a reclamantului, oamenii considerând că o persoană care fură de la cei și așa „bătuți de soartă„ nu merită nici măcar să trăiască printre ei, de exemplu „ar trebui spânzurat să scăpăm de el", postat în conținutul unui comentariu postat în Bistriteanul, care prin permiterea postării unor astfel de mesaje care incitau la ură până la suprimarea vieții reclamantului pe motiv că este o persoană nedemnă de a trai în comunitate, i-au făcut foarte mult rău.

Articolul a reprezentat un mod foarte simplu pentru pârâtă de a distruge imaginea de persoană onestă a reclamantului, câștigată foarte greu și în foarte mulți ani, printre cunoscuți, parteneri de afaceri, prieteni, având în vedere că articolul, cât și comentariile injurioase au rămas în permanență postate timp de 3 ani în ciuda faptului că pârâta era reclamată într-un dosar ce privea acest articol și după cum declara martora L. A.-R. „Ș. că de la articolul apărut nu s-a șters comentariile, C. A. a insistat ca și comentariile injurioase să rămână acolo", cu toate că aproximativ un sfert din locuitorii orașului au citit acest articol defăimător și comentariile de neacceptat.

După publicarea articolului atât căsnicia, viața privată, cât și relațiile interumane, (valori foarte importante pentru reclamant) au avut foarte mult de suferit, așa încât pentru a evita un divorț a fost nevoit să apeleze la ședințe de consiliere psihologică împreună și cu soția pentru a evita destrămarea căsniciei, având și un copil de câteva luni, atât reclamantul, cât și soția fiind foarte afectați de acuzațiile făcute de pârâtă în articol și de comentariile postate.

Chiar și martora B. A. prin declarația sa confirmă că efectul negativ asupra familiei și căsniciei reclamantului a fost unul masiv, ea declarând că „.... după apariția articolului am văzut-o supărată pentru articol și pentru comentariile apărute, mi-a spus că s-a săturat de aceasta situație jenantă pentru ea și că nici nu-i mai vine să iasă din casă" cu referire la soția reclamantului și că „comentariile au fost jignitoare la adresa reclamantului și au afectat relația de familie" considerând că și pe ea ar afecta-o dacă aceleași afirmații ar fi făcute la adresa soțului ei, cum de altfel ar afecta pe orice persoană normală din societate.

Mai mult, rudele reclamantului sunt oprite pe stradă și întrebate de ce s-a „lăcomit" la niște bunuri care erau destinate sinistraților sau mama reclamantului a spus că „îi este rușine să mai meargă la biserică pentru că oamenii discutau că al ei copil a furat de la săraci, a dat șpagă, are relații homosexuale cu toate că este însurat”.

De la apariția articolelor denigratoare, acțiunile umanitare ale reclamantului prin fundația care îi poartă numele nu au mai putut fi continuate, deoarece instituțiile la care organiza în mod frecvent acțiunile umanitare școli, grădinițe, centre sociale, familii cu posibilități materiale reduse (prin intermediul serviciilor sociale din cadrul primăriei), nu au mai acceptat donațiile, motivând că a fost catalogat de către pârâtă ca fiind hoț și șpăgar și că asocierea instituțiilor respective cu reclamantul nu este dorită.

În acest context a solicitat sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Bistrița-Năsăud care a refuzat solicitarea de a mai continua acțiuni umanitare până la clarificarea acuzațiilor publice făcute de către pârâtă, iar printre părinții copiilor din grădinițe acest articol a provocat un val de nemulțumire în relația cu reclamantul, așa încât părinți cu care avea o relație bună i-au spus în față că nu vor să le mai facă diferite cadouri copiilor că nu vor să-și crească copiii cu bunuri furate (sau din furat), pârâta reușind prin acest articol defăimător să blocheze toate acțiunile umanitare organizate de reclamant cu efect imediat asupra miilor de persoane care beneficiau de acțiunile fundației și descurajând și alte persoane să organizeze astfel de acțiuni, reclamantul fiind un exemplu că orice bine făcut semenilor se poate întoarce împotriva ta dacă „nu te ai bine" cu pârâta.

Așa cum pârâta cunoștea la data publicării articolului, reclamantul este un constructor de blocuri de locuințe, construiește în special în Bistrița, pârâta afectând prin articolul său și activitatea reclamantului pe acest plan, știind că nu poți să îți mai vinzi locuințele construite dacă clienților le vor fi prezentate articole în care reclamantul e descris ca un hoț, șpăgar, bulan, etc. Cine ar vrea să își cumpere o locuință de la un hoț sau de la unul care a cumpărat prin mită aprobările și nu a prezentat proiectul pe cale cinstită unor funcționari spre verificare, dacă îndeplinesc condițiile, de rezistență la cutremur, la foc, izolare fono și termică etc.

Privind efectul avut asupra sa de articol, cât și de comentariile vizualizate de aproape 10.000 de persoane s-a solicitat a se reține că atât martora A. V. audiată în primă instanță, cât și martora B. A. au purtat discuții cu reclamantul în care s-a făcut vorbire despre faptul că articolul în discuție și comentariile au fost atât de umilitoare și de defăimătoare la adresa sa încât în discuție s-a pus problema unei sinucideri.

Chiar dacă pentru pârâtă onoarea, cinstea, dreptul la o viață demnă nu are mare valoare reclamantul consideră ca și mulți alți oameni din jur că demnitatea este mai valoroasă decât o viață lipsită de demnitate, trăită într-o permanentă umilire, pe nedrept și doar pentru că cineva își asuma dreptul de a-i permite să trăiască în demnitate sau în „noroiul " acuzațiilor sale bazate pe minciună și prezentarea unor fapte inexistente.

Pasajul din declarația martorei B. A. referitor la discuția despre sinucidere a reclamantului, creștin practicant denotă faptul că articolul defăimător a avut efecte dezastruoase asupra reclamantului, presiunea psihică asupra sa fiind uriașă, căci numai o faptă cu un efect psihic negativ, de necontrolat, poate face ca un creștin care frecventează biserica și care cunoaște învățăturile creștine și ce presupune sinuciderea - un„ păcat de moarte" condamnat de biserică și de societate - să ajungă să își plănuiască sinuciderea.

Așa cum s-a arătat pe parcursul judecății reclamantul a fost nevoit să solicite ajutor de specialitate pentru a evita să pună în practică gândurile sinucigașe. Pentru pârâtă desigur aceste aspecte nu prezintă o importanță deosebită pentru ea este important să își atingă scopul, să încaseze banii din „publicitate" și să treacă la următorul pe listă, chiar dacă după acțiunile ei rămân vieți distruse sau chiar cadavre.

Deținerea unui ziar nu dă dreptul să se aducă atingere vieții private și demnității unei persoane sau celor din jurul ei care vor avea de suferit indirect în urma afirmațiilor calomnioase făcute, chiar dacă cel vizat nu mai vrea „publicitate". Acest lucru nu dă un drept de viață și de moarte asupra lui sau a celor din jurul lui, care spre deosebire de pârâtă nu au posibilitate să se apere cu aceeași armă.

Un exemplu care evidențiază reaua-credință a pârâtei este și parte din declarația martorului C. M.-V. care a afirmat că pârâta a făcut afirmații eronate și în privința tatălui martorei.

Pârâta a continuat să încalce legea inclusiv după condamnarea de prima instanță, acuzând reclamantul de „furt de identitate” pentru care ar fi trimis în judecată la Tribunalul București, articol pe care l-a postat pe site mai multe ore după care i-a schimbat conținutul, făcând afirmații nepotrivite pe Facebook cu privire la dosarul în curs de soluționare.

Diferitele articole publicate cu referire la reclamant sunt determinate de refuzul acestuia de a acorda diferite sume de bani, așa cum declarau martorii B. A. și C. M..

Suma acordată este prea mică comparativ cu prejudiciul grav cauzat, cu cei trei ani de umilință trăită de reclamant și familia sa.

S-a solicitat a se avea în vedere deciziile date de alte instanțe din România în cauze similare, faptul că în nicio cauză durata acestei atingeri aduse vieții și demnității unei persoane nu a fost așa de mare ca întindere în timp (de 3 ani). S-au invocat cauzele Birchal A. împotriva lui I. B. (dosar nr._/3/2010); O. S. împotriva lui D. D. C. (dosar nr._/3/2011); P. R. împotriva lui D. D. C. (dosar nr._ ); ..

S-a făcut mențiunea că apelantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În drept nu s-a invocat nicio dispoziție legală.

Prin concluziile scrise depuse la dosar de apelantele pârâte la data de 31 martie 2015 s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, respingând integral acțiunea civilă formulată de reclamantul-apelant ca nefondată; respingerea apelului formulat de reclamantul-apelant ca nefondat; obligarea reclamantului-apelant la plata cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat, taxe judiciare de timbru și timbru judiciar.

În motivare s-a arătat că relevantă pentru importanța și semnificația contextului în care un jurnalist formulează critici la adresa unei persoane sau situații este Hotărârea din 23 martie 2013 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza N.-Dellakeza c. României - cererea nr. 5393/04 - prin care Curtea constată încălcarea art. 10 din Convenție întrucât "instanța națională nu a acordat atenție contextului în care articolul în cauză a fost publicat" (par. 62), astfel că aceasta nu a oferit motive "relevante și suficiente" pentru justificarea măsurilor dispuse. Aceeași hotărâre precitată aduce ca argumente în constatarea încălcării art. 10 din Convenție următoarele aspecte, care sunt identic aplicabile speței deduse judecății în prezentul dosar: "Curtea consideră că ne găsim în fața unei îmbinări între judecăți de valoare și de elemente factuale" (par. 80); "deși anumiți termeni utilizați în articol pot fi considerați ca puțin adecvați, Curtea consideră că aceștia rămân totuși în limitele exagerării sau ai provocării acceptabile" (par. 1); "Curtea acordă importanță faptului că ... reclamantul afăcut anumite cercetări și că a încercat să-și justifice acuzațiile cu privire la faptele reproșate, pe parcursul procedurii... desfășurate împotriva sa... Instanța consideră că, procedând astfel, acesta aacționat cu bună credință." (par. 61); "Curtea observă totodată că reclamantul a încercat să-și justifice afirmațiile în cadrul procedurii... îndreptate împotriva sa" (par. 63).

De altfel, o incursiune în jurisprudența Curții relevă că importanța contextului este statuată și anterior -"în exercitarea supervizării, Curtea analizează atât conținutul, cât și contextul afirmațiilor în cauză; restrângerea libertății de exprimare trebuie să fie proporțională cu legitimitatea restrângerii, iar autoritățile trebuie să justifice relevanța și suficiența lor" (Jersild c. Danemarcei - nr._/89, 23 septembrie 1994, par. 31; Incai c. Turciei - nr. 41/_, 9 iunie 1998, par. 52; Surek c. Turciei nr. 1, nr._/95, 8 iulie 1999, par. 58; Nilsen și Johansen c. Norvegiei - nr._/93, 25 noiembrie 1999, par. 43; Șener c. Turciei, nr._/95, 18 iulie 2000, par. 39).

Se impune astfel ca instanța să identifice în mod corect, care este contextul redactării și apariției editorialului incriminat, Instanța de fond ca urmare a unui probatoriu administrat defectuos și insuficient nu a răspuns acestui imperativ. Instanța de apel, ca urmare a administrării unui probatoriu vast și exhaustiv este în măsură a clarifica în mod cert acest aspect deosebit de important. Răspunsurile date atât de pârâta-apelantă A. C., cu ocazia interogatoriului, cât și de martora L. R., în depoziția sa corespund integral cu starea de fapt relevată de probele și actele din cuprinsul dosarului penal nr. 345/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița (denumit în continuare - DP 345/P/2012 PJB).

La data de_, reclamantul-apelant U. L., formulează la Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate Bistrița-Năsăud, un denunț (fila 35 dosar urmărire penală), care se va dovedi a fi mincinos. Pentru că denunțul trebuia probat, denunțătorul inițiază la data de_, o întâlnire, contactând un angajat al lui A. C., numita Leder A. "pentru că dorea să demonstreze că există o infracțiune. Având în vedere faptul că intențiile sale de a plăti diferite sume de bani nu au fost acceptate nici de către angajații ziarului Bistrițeanul, nici de către administratorul acestui ziar, doamna A. C., denotă faptul că nu a existat nicio solicitare din partea ziarului față de numitul U. L." (Referatul cu propunere de a nu se începe urmărirea penală - DP 345/P/2012 PJB).

Discuția din_ dintre U. L. și Leder A. se regăsește în transcrierea ce face parte din probatoriul administrat în DP 345/P/2012 PJB - filele 28-29. Caracterul provocator al demersului făcut de denunțătorul U. L. ține de domeniul evidenței: "U. L.: Haideți să vă întreb altceva... Că eu de aia am vrut să discut.. Ăăă... câtă publicitate... cât mă costă, săplătesc io, să am liniște,.."" (fila 28 rând 12-13); "U. L.: Roag-o să stabilească o întâlnire când poate să discutăm (...) nu vreau să măîntâlnesc cu ea... în sediul (.. Decisă-mi spună domnule clar. Uite asta e treaba ...cât mă costă" (fila 28, rândul 23 și următoarele); "Să-mi spună (...) dai 50 de milioane și nu mai scriem" (fila 29, rând 17).

Acesta este contextul ripostei Claudiei A., care în aceeași zi concepe, iar în data de_ (la o zi după lansarea provocării) publică editorialul incriminat astfel, aceasta nu răspunde propunerii imorale și ilegale venite din partea lui U. L., nu negociază "liniștea" acestuia, nici măcar nu se întâlnește cu acesta, ci folosește singura armă a unui jurnalist – scrisul. De altfel, în acțiunea civilă introductivă, reclamantul definește corect conceptul și noțiunea de editorial: "articol care exprimă părerea conducerii unei publicații față de o problemă actuală importantă". Este evidentă atât actualitatea, cât și importanța problemei abordate de administratorul ziarului.

Editorialul "U. B. vrea să ne cumpere tăcerea" este simplu și frust. În opoziție cu modalitatea de acțiune ascunsă a delatorului, răspunsul Claudiei A. este public. Ziaristul îi răspunde, spunându-i direct că acesta nu poate cumpăra tăcerea unui ziar, îi dezavuează public metodele, dezvăluie public faptul că discuția avută cu redactorul a fost înregistrată, îi comunică opinia sa - că nu va ajunge primar niciodată, îi subliniază că nu are nimic personal cu el, dar că îi spune în față ce crede despre el. De o actualitate frapantă este ideea centrală a editorialului - nu totul se cumpără cu bani: „în lumea asta vei mai întâlni ziariști, polițiști, procurori, judecători, funcționari, primari care nu sunt de vânzare!". Aceasta este replica dată celui ce ar fi plătit să aibă liniște; în plus, ziaristul îl portretizează pe L. U., în tușe dure, arătându-l publicului pe acesta într-o manieră nefardată de promovarea sa personală prin acțiunile filantropice excesiv mediatizate.

Editorialul incriminat este un articol despre cum ziariștii nu pot fi cumpărați, motiv pentru care acesta este un articol de opinie, conținând în proporție covârșitoare judecăți de valoare, protejate corespunzător de art. 10 din Convenție. Dacă existența materială a unor fapte poate fi probată, adevărul judecăților de valoare, nu este, în principiu, susceptibil de probă - Hotărârea din 8 iulie 1986 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei - cererea nr. 9815/82 - par. 46. În același timp, aceeași Curte statuează că libertatea de exprimare nu vizează doar informațiile sau ideile primite favorabil sau considerate afi inofensive sau indiferente, ci și celecare ofensează, șochează sau incomodează statui sau orice parte a populației; acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și înțelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică; libertatea de exprimare are și excepții, dar care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restrângeri trebuie stabilită în mod convingător (Handyside c. Regatului Unit - nr. 5493/72, 7 decembrie 1976, par. 49; Glimmerveen și Hagenbeek c. Olandei – nr. 8348/78 și nr. 8406/78, 11 octombrie 1979; Karkin c. Turciei - nr._/98, 23 septembrie 2003, par. 27).

Fără a afecta caracterul global de material de opinie al editorialului incriminat, este absolut legitimă o analiză specială pentru trei afirmații ale ziaristului despre U. L., incriminate a fi denigratoare: a) "este omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V. pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița; b) "esteomul care a încercat săcumpereprin metode similare autorizații de construcții de la Primăria Bistrița după ce aconstruit fără acte"; c) "este omul care vrea să ajungă primar pentru a rade serviciul Urbanism tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui și nu i-a dat autorizații de construcții când și cum a vrut el".

Referitor la prima afirmație, potrivit căreia U. L. este „omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V. pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița", aceasta are ca fundament experiența proprie a Claudiei A., trăită nemijlocit de ziarist. În răspunsul acesteia luat cu ocazia interogatoriului personal, s-a explicat pe larg contextul și elementele factuale care au stat la baza afirmației. Inclusiv în declarația dată de A. C. în DP 345/P/2012 PJB - fila 20, se face referire la acea campanie umanitară. Depoziția martorei R. L. confirmă integral și detaliat afirmațiile Claudiei A. - "Ulterior, după câteva minute, pârâta a primit un telefon în carese spunea că ajutoarele au fost duse într-un apartament al domnului U. și nu la C. Roșie". Chiar și martorul M. C. arată în declarația sa că "ulterior am auzit de la colegii din presă că după ce am plecat cu produsele ar mai fi fost ajutoare în acele containere care au fost duse tot la acel apartament (al lui U. L. - sublinierea pârâtelor), dar nu știu ce s-a întâmplat cu ele. Eu personal nu am văzut. Bârfa care circula este că ajutoarele s-au folosit pentru o campanie personală a reclamantului”. Este de remarcat faptul că niciunde în conținutul articolului nu apare mențiunea că acele ajutoare ar fi fost "furate" de reclamantul-apelant sau că acesta ar fi un "hoț"" așa cum acesta a încercat în mod insidios să convingă instanța de judecată.

Celelalte două afirmații ale ziaristului, potrivit cărora U.L. "este omul care a încercat să cumpere prin metode similare autorizații de construcții de la Primăria Bistrița după ce a construit fără acte" și"este omul care vrea să ajungă primar pentru arade serviciul Urbanism tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui și nu i-a dat autorizații de construcții când și cum a vrut el", acestea au ca fundament tocmai afirmațiile reclamantului-apelant.

La termenul de judecată din data de_, s-au depus în probațiune mai multe articole de presă, anterioare articolului incriminat, care reprezintă fundamentul factual al celor două afirmații. Ele consemnează tocmai poziția directă a reclamantului apelant, pozițiile directe ale acestuia, consemnate de presă: o "Scrisoare deschisă" semnată U. A, L. și adresată primarului Bistriței, O.T.C., publicată în ziarul on-line www.bistritanews.ro la data de 28 august 2010 care conține printre altele următoarea afirmație a reclamantului-apelant: "Îți mulțumesc conducător iubit și pentru că m-­ai ușurat de 700 de metri pătrați de teren în valoare de 175.000 de euro ca să îmi semnezi nota de constatare în schimb, dar să știi că și eu te iubesc la fel de mult și ca să își arăt asta ți-am făcut o surpriză și am depus o plângere la D.N.A, pentru tine și pentru scumpa noastră arhitectă șefă împreună cu care m-ați ușurat de teren. Tot amândoi aveți un dosar mic micuț pentru șantaj și alte infracțiuni care eu am considerat că trebuie aduse la cunoștința procurorilor" - fila42 dosar apel; un interviu acordat de U. L. pentru ziarul on-line www.observatorbn.ro, și publicat la data de 04.11.2011, în care reclamantul-apelant afirmă: "am făcut săpături în instituția Primăriei și am aflat lucruri care pe mine m-au șocat; aranjamente, autorizații, acte date pe ochi frumoși. Primăria este pentru unii mumă, pentru alții ciumă” - fila 45 verso dosar apel.

Suplimentar, s-a mai depus un articol de presă care reliefează epopeea reclamantului-apelant în relația cu instituțiile statului în materia respectării legislației privind construcțiile: Ziarul Mesagerul de Bistrița-Năsăud, www.mesagerul.ro, din_ conține un articol care prezintă construirea fără autorizație de către L. U. a unei vile. Deși acesta a fost amendat de Primărie cu suma de 1500 de lei și s-a dispus sistarea lucrărilor până la . U. L. a continuat lucrările, vecinii fiind nevoiți să apeleze la Inspectoratul de Stat în Construcții. Inspectorul - șef al instituției își propunea la nivelul anului 2005 să nu mai permită executarea unor lucrări de construcție fără proiect și detalii de execuție: "Sunt foarte mulți care nu înțeleg lucrul ăsta. Ei cred că pot să facă orice" - fila 41 dosar apel.

Pentru orice persoană de bună-credință, din lectura primelor două afirmații ale lui U. L. rezultă că în Primăria Bistrița se comit ilegalități în legătură cu autorizațiile de construcții, iar subiect al acestor ilegalități, a fost chiar el însuși, fiind "ușurat" de un teren în schimbul unei note de constatare. Natura penală a relațiilor cu Primăria rezultă din demersul acestuia de a sesiza D.N.A. Cum competența D.N.A. este pentru faptele de corupție, iar nota de constatare a fost emisă, ține de logica elementară că cineva a corupt și cineva a fost corupt în situația prezentată. U. L. este cel care, atunci când interesele personale ale acestuia au cerut-o, a prezentat instituția Primăriei ca una profund coruptă, el însuși pozând în victimă a acestui sistem corupt. Atunci însă, când un ziarist prezintă exact această perspectivă a corupției, însă fără a îi prezenta pe U. L. ca victimă, ci ca parte a mecanismului corupției - conform propriilor spuse, reclamantul se consideră calomniat și denigrat. Este indubitabilă existența unui fundament factual pentru afirmațiile pârâtei-apelante A. C., iar paradoxul constă că în faptul că tocmai reclamantul-apelant a oferit acest fundament factual prin propriile afirmații, anterioare articolului. "Pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru" (Savițchi c. Republicii M. - nr._/02,11 octombrie 2005, par. 47). În speță paternitatea afirmațiilor inițiale aparține reclamantului, același care în urma diseminării acestora, pretinde a fi prejudiciat tocmai de aceste declarații. În acest caz, este inadmisibilă pedepsirea jurnalistului care nu face decât să disemineze informația. Declarația martorei R. L. confirmă de asemenea, integral, faptele expuse de pârâta-apelantă.

O atenție distinctă merită acordată titlului editorialului - "U. B. vrea să ne cumpere tăcerea". Prin titlu, pe de o parte ziaristul dezavuează intenția dovedită a lui U. L. de a cumpăra cu bani (acesta avansează în discuția cu Leder A. suma - 50 de milioane de lei vechi) liniștea sa și tăcerea ziarului, faptul că pe viitor să nu se mai scrie negativ cu privire la acesta. Pe de altă parte, ziaristul folosește sintagma "U. B.". Este evident un joc de cuvinte - U. este numele reclamantului, "U. B." (s-a subliniat faptul că grafia cuvântului B. este cu literă de tipar - evidențiind un substantiv nume propriu, nu un substantiv comun) este atât numele unui proiect radio-tv, cât și numele personajului principal al acestui proiect. Un personaj care prin situațiile hilare sau comice pe care le abordează, în opinia ziaristului C. A., se aseamănă cu reclamantul, subiect al editorialului. În acest sens, la dosar s-a depus de către pârâtele-apelante, la termenul din_, ca probă, printul unui articol web despre proiectul media "U. B.".

S-a subliniat faptul că și un alt ziarist, V. R., într-un articol publicat în cotidianul Mesagerul de Bistrița-Năsăud, www.mesagerul.ro, fila 48 dosar apel, se referă la U. L. și la programul lui electoral: "...stârnesc râsul involuntar, dar și mila (M. vine de la faptul că atâta poate bietul candidat)". Încercarea reclamantului-apelant, în fața instanței de apel, de a demonstra în mod aberant, faptul că ziaristul a folosit un alt termen - acela de "bulangiu" - având cu totul și cu totul alt sens, este absolut grotescă. Obstinația de a proba acest neadevăr flagrant, prin întrebări repetate adresate tuturor martorilor, inclusiv prin depunerea de probe-înscrisuri de-a dreptul hilare la termenul de judecată din_, ține de domeniul patologicului.

Coliziunea dreptului la libertatea de exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenție și dreptul la imagine, la bună reputație și viață privată protejate de art. 8 din Convenție trebuie interpretată pe baza unor criterii stabilite jurisprudențial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Un criteriu esențial avut în vedere de jurisprudența Curții în analiza art. 10 din Convenție îl reprezintă calitatea și funcția persoanei supusă criticii, în Hotărârea din 29 martie 2005 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ukrainian Media Group c. Ucrainei - cererea nr._/01, Curtea a reținut că declarațiile critice erau făcute la adresa unor candidați la alegerile prezidențiale. În consecință, Curtea a constatat că instanțele interne au depășit marja de apreciere permisă de Convenție, iar ingerința impusă nu a corespuns unei nevoi sociale imperioase pentru a se trece peste interesul public al discuțiilor politice legitime cu privire la campania electorală și persoanele care sunt implicate. Dacă practica Curții a fost constantă în ceea ce privește persoanele care ocupă o funcție publică sau persoanele publice, o schimbare de paradigmă apare în jurisprudența Curții odată cu Hotărârea din 7 februarie 2012 pronunțată în cauza Axel Springer AG c. Germaniei - cererea nr._/08. Calitatea de persoană publică își lărgește semnificativ sfera, fiind asimilată acesteia și un actor cunoscut, erou al unui film serial. În acest sens Curtea a evidențiat în speță faptul că lamomentul faptelor, X, era actorul unui serial polițist foarte popular, în care interpreta personajul central (…) Un alt factor este comportamentul anterior al lui X față demass-media (...) În opinia Curții, acesta dorise să fie în centrul atenției astfel încât, ținând seama de notorietatea lui, speranța legitimă de a i se proteja eficient viața privată era, prin urmare, limitată (a se vedea V. B., D. C., F. M., I. M., D. P., Limitele libertății de exprimare. Politicieni, jurnaliști, magistrați. Comentarii și jurisprudența, Editura Hamangiu, 2014, p. 5-8).

În speță, U. L. era la data publicării editorialului incriminat, o persoană care își anunțase public candidatura la Primăria Bistrița. Deși încă nu începuse campania electorală, acesta făcuse publică intenția de candidatură la funcția publică de primar al Municipiului Bistrița. Articolul anterior citat - din_ din www.observatorbn.ro - fila 45 dosar apel, este grăitor. La întrebarea ziaristului A. D. - în opinia unora, sunteți unicul contracandidat redutabil al actualului primar. Cum v-ați decis să candidați la Primăria Bistrița?", răspunsul reclamantului-apelant U. L. este categoric: "M-am decis în urmă cu multe luni. M-a determinat să iau această decizie modul în care este condusă Primăria Bistrița". În continuare, U. L. face următoarele declarații: Eu am discutat cu foarte mulți bistrițeni, sunt foarte multe nemulțumiri și am considerat că este momentul să candidez"; "Nu există - dacă voi ajunge primar. După ce voi ajunge primar, căci voi ajunge cu siguranță, mă voi ocupa în primul rând de parcări, de asfaltări, de grădinițe pentru copii..." Am avut discuții cu majoritatea partidelor...""; "Eu cred că foarte multă lume mă cunoaște". De fapt, întregul interviu este unul eminamente electoral, cu expunere de proiecte, considerații politice referitor la adversari, măsuri pe care le va lua după câștigarea alegerilor. Simplul fapt că la momentul apariției editorialului nu era om politic - membru de partid, nu este relevant atâta timp cât funcția publică vizată presupunea activități politice și mijloace politice de atingere a obiectivelor (candidatură, campanie electorală, program politic electoral etc.).

Un alt articol de presă depus în probațiune este cel din același ziar on-line www.observatorbn.ro, din data de_ - fila 47 dosar apel, unde reclamantului-apelant i se face un "Portret de potențial primar", în care se acesta este prezentat: "Criticat de foarte mulți cetățeni, U. nu s­-a lăsat pradă injuriilor și și-a anunțat candidatura, făcând parcă în ciudă acestora".

Aceste materiale de presă depuse în probațiune, dovedesc în mod obiectiv că la data publicării editorialului incriminat, reclamantul-apelant se promova asiduu ca un candidat la Primăria Municipiului Bistrița. Încercările acestuia atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel de a demonstra că nu era membru de partid, că nu ocupa o funcție publică sau că nu își anunțase candidatura decât cu o săptămână înainte de alegeri sunt fie lipsite de relevanță, fie absolut ridicole și contrazise flagrant de realitate.

Raportat la cauza Axel Springer AG c. Germaniei nr._/08 din 7 februarie 2012, precitată, U. L. devine victima propriei notorietăți, situație pe care trebuia să o anticipeze. Prezentându-se spațiului public ca un filantrop, acesta a realizat conform propriilor afirmații emisiuni săptămânale televizate timp de mai bine de 2 ani, în care s-a promovat pe sine și acțiunile sale. U. L. nu ajută oamenii cu smerenie și cu discreție, ci caută mereu publicitatea, notorietatea, atenția publicului. Ori, reversul acestora îl reprezintă, în mod natural și supunerea la opinii critice, precum cele ale Claudiei A.. Aceasta îl prezintă publicului cititor tocmai ca pe o persoană care nu corespunde exigențelor ei pentru a deveni primar.

Un alt criteriu în analiza relației dintre art. 8 și art. 10 din Convenție îl reprezintă contextul în care sunt făcute afirmațiile, forma, modalitatea, stilul și termenii în care este formulat mesajul critic. Acest criteriu a fost analizat în detaliu.

Interesul public pentru tema abordată este evident. Cumpărarea liniștii de către o persoană care își anunță public candidatura pentru o funcție publică reprezentativă, prin cumpărarea tăcerii celui mai citit ziar din oraș este în mod evident un subiect de interes general pentru comunitate.

Buna-credință a ziaristului reprezintă o condiție a exercitării libertății de exprimare, dar și un criteriu în funcție de care se determină dacă au fost depășite limitele acestei libertăți". Ca urmare a obligațiilor și responsabilităților inerente exercitării libertății de exprimare, protecția acordată de art. 10 jurnaliștilor în ceea ce privește relatarea despre aspectele de interes general este supusă condiției ca ei să acționeze cu bună-credință, în scopul de a oferi informații corecte și credibile, în conformitate cu etica jurnalistică" (Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegiei - nr._/93, din 20 mai 1999 par. 65). Jurisprudențial, Curtea a statuat că "atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi întrutotul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului jurnalistic" - Radio France și alții c. Franței - nr._/00, din 30 martie 2004.

Buna-credință a pârâtei-apelante a fost demonstrată. Atât judecățile de valoare, cât și afirmațiile făcute în cuprinsul editorialului au fără dubiu un suport factual - declarațiile anterioare ale reclamantului, experiența personală a pârâtei-apelante, surse jurnalistice, alte elemente de fapt confirmate de declarațiile martorilor M. C. și R. L.. Nu în ultimul rând, buna-credință poate rezulta din atitudinea ziaristului acționat în judecată de a se prezenta în fața instanței pentru a-și susține argumentele și a oferi instanței probele, baza factuală și explicațiile în susținerea afirmațiilor sale.

Instanța de fond, reține că, deși reclamantul nu era în momentul apariției editorialului o persoană publică, făcând referire la sensul de "om politic sau funcționar îndeplinind un serviciu public", admite că acesta atinsese un nivel de notorietate în mediul social din care făcea parte, datorită preocupărilor sale filantropice, culturale, religioase sau ca întreprinzător privat, mai reținând totodată că, deși nu se afla în campania electorală, acesta urma să intre în campania electorală (p. 8 a sentinței atacate, ultimul alineat). Constatarea instanței, este eronată prin prisma jurisprudenței Curții, în lumina căreia reclamantul la data publicării editorialului era o persoană publică, supusă unei critici mult mai largi decât o persoană eminamente privată, care ar putea spera legitim la o protecție sporită a art. 8 din Convenție.

În mod eronat instanța de fond arată că la soluționarea cauzei are în vedere "obligațiile pe care le au ziariștii, obligații statornicite ... în Codul deontologic al ziaristului", Cod din care instanța citează o . articole (p. 10 a Sentinței atacate, alineatul 4). Fără a contesta câtuși de puțin actualitatea normelor cuprinse în acest Cod, valori însușite integral la nivel principial, s-a subliniat că acest Cod nu reprezintă o normă juridică cu caracter imperativ erga omnes. O simplă lectură a preambulului acestui Cod arată că "Prezentul Cod Deontologic a fost elaborat de organizațiile membre în Convenția Organizațiilor de Media. Prevederile prezentului Cod Deontologic sunt liber consimțite de jurnaliștii membri ai organizațiilor profesionale, patronale și sindicale, semnatare ale Statutului Jurnalistului, adoptat de către Convenția Organizațiilor de Media, la S., în perioada 9-11 iulie 2004. Aplicarea prevederilor Codului Deontologic se va realiza prin grija organelor specializate ale fiecărei organizații semnatare a Statutului Jurnalistului. Profesia de jurnalist nefiind reglementată legal și nefiind membri semnatari ai acestui document programatic, s-a apreciat exclusiv pentru acuratețe juridică, faptul că formal nu poate fi opusă o astfel de normă, rămânând incidente doar legislația națională și cea internațională.

Sentința de fond este criticabilă pentru preluarea integrală a depozițiilor martorilor audiați în dosarul de fond, fără a face un minim examen critic al acestora. Instanța de fond reține reaua-credință a pârâtelor, însușind opinia a două martore P. A. C. și M. M. (p. 10 a sentinței atacate, ultimul alineat), potrivit cărora pe site au rămas îndeosebi comentarii negative la adresa reclamantului, încercându-se astfel influențarea opiniei publice. Acest fapt este în contradicție flagrantă cu realitatea. O minimă verificare a site-ului ziarului, arată că și astăzi, pe site, editorialul are o . comentarii, unele critice la adresa reclamantului, altele la adresa ziaristului sau a redacției. În acest sens, la termenul din_, s-a depus un print după articol cu toate comentariile, care are atașat toate comentariile, pozitive, negative și neutre. Martora R. L. a explicat în detaliu modalitatea în care se administrează comentariile la articole, și a afirmat: "Știu că la articolul apărut nu s-au șters comentariile. C. insista ca la materialele ei, comentariile, fie că sunt sau nu injurioase, să rămână". Aceeași realitate o arată și C. A. cu ocazia interogatoriului propus de S.C. Agenția 215 SRL Bistrița, în acest sens răspunsul la întrebarea nr. 18 fiind edificator.

Tot cu privire la credibilitatea martorilor propuși de reclamant cu ocazia soluționării dosarului de către instanța de fond se remarcă următoarele: "toți martorii (A. V., M. M., P. A.) au înțeles că reclamantul este hoț, șpăgar și că fură din ajutoarele sociale" (p. 11 a sentinței atacate, alineatul 4). Atât timp cât ziaristul nu a folosit acești termeni, este cel puțin bizară unanimitatea în ceea ce privește percepția, care probabil le-a fost indusă. Faptul că instanța reține și își însușește depoziții de genul "unii înțelegând din articol că reclamantul și-a strâns averea din ce ar fi furat în urma rezolvării cazurilor sociale, respectiv ajutoarele pentru sinistrații din V." (martora A. V. - fila 50 dosar fond), arată că instanța de fond nu a avut niciun filtru în analiza probelor testimoniale. Pentru orice om de bună-credință care citește editorialul, o asemenea interpretare e aberantă. Fie martorii reclamantului nu au citit articolul, acesta fiindu-le povestit de alții, fie au nivel de înțelegere extrem de limitat asupra unui text scris. Depoziția martorei A. V. este emblematică pentru doza de exagerare, susținând că "reclamantul era foarte deprimat chiar mi-a spus că s-a dus la psiholog și că are gânduri suicidare", însă aceasta nu a fost confirmată nici măcar de reclamant, care s-a limitat a spune că a fost foarte supărat, că a avut probleme cu soția, dar din cauza unor comentarii la editorial, comentarii în care era acuzat de infidelități conjugale.

În mod bizar, deși inițial instanța de fond reține doar câteva afirmații care depășesc doza permisă de exagerare și de provocare și prin urmare aduc atingere demnității acestuia, precum și imaginii publice, deși, în stilul în care a fost scris, rezultă preocuparea autoarei de a da afirmațiilor sale o aparență de realitate" (p. 10 a sentinței atacate, alineatul 8), iar din acțiunea introductivă, coroborat cu interogatoriul propus de reclamant, ar rezulta doar trei afirmații denigratoare și calomnioase, instanța de fond în final reține caracterul insultător a aproape jumătate din editorial (p. 12 a sentinței atacate, alineatul 6) - nu mai puțin de 16 afirmații.

Un alt aspect reținut în mod vădit fără niciun fundament este afirmația instanței de fond potrivit căreia "pârâta A. C. a desfășurat în mod perseverent o activitate de denigrare a reclamantului, afirmațiile și acțiunile sale supunându-l unei stări prelungite de stres, disconfort și frustrare, producându-i astfel un prejudiciu moral prin atingerea aduse onoarei, demnității și reputației acestuia" (p. 13 a sentinței atacate, primul alineat). Presupusa perseverență a Claudiei A. nu este dovedită absolut în niciun mod. Dacă în fața instanței de fond nu s-a administrat nicio probă - înscrisuri sau depoziții de martori care să facă referire măcar la un alt articol scris de C. A., în fața instanței de apel, reclamantul-apelant a depus niște înscrisuri - articole de ziar, fără a explica teza lor probatorie, dar care nu conțin niciun articol scris de A. C..

În ceea ce privește aplicarea art. 225 Cod procedură civilă de către instanța de fond, având în vedere probatoriul administrat de instanța de apel, prin luarea interogatoriului pârâtei-apelante A. C., nu se mai poate reține recunoașterea implicită, răspunsurile acesteia fiind pertinente și contrare susținerilor reclamantului, din acțiunea introductivă. Nici convingerea instanței de fond cu privire la inexistența surselor afirmațiilor pârâtei-apelante nu se mai poate reține, probatoriul administrat în apel - dosarul penal nr. 345/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița, articolele depuse în probațiune - filele 41 - 48, mai cu seamă cele care conțin declarațiile reclamantului-apelant, interogatoriile luate atât pârâtei-apelante A. C., cât și reclamantului-apelant U. A., depozițiile martorilor C. Maius și L. R. fiind de natură a modifica în tot, atât premisele care au stat la baza sentinței atacate, cât și însăși sentința.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul cauzat prin afirmațiile făcute, având în vedere declarația reclamantului-apelant făcută public la data de_ în ziarul on-line www.observatorbn.ro - fila 49 dosar apel potrivit căreia:"... chiar dacă mi se ofereau despăgubiri de un leu, aș fi fost mulțumit", acestea au un cuantum absolut disproporționat. În ceea ce privește solicitarea ca acestea să fie majorate pe calea apelului, având în vedere declarația anterioară, cererea este absolut neserioasă.

O mențiune distinctă trebuie acordată persoanei reclamantului-apelant și atitudinii procesuale a acestuia, în mod constant atitudinea acestuia a fost una de "păcălire" a cadrului procesual, a normelor care guvernează un proces, a participanților la actul de justiție.

Neanticipând că instanța va avea în față dosarul penal nr. 345/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița, în momentul în care a devenit evidentă contradicția între susținerile sale din acțiunea civilă și actele și probele dosarului de urmărire penală, singura apărare a acestuia a fost de a acuza ofițerii de poliție într-un stil propriu, că "au sifonat informații din dosar" susținând că acesta este de fapt motivul pentru care nu și-a putut dovedi denunțul mincinos.

De-a lungul cercetării judecătorești în apel, susținerile sale au arătat o lipsă crasă de respect față de evidență: a susținut efectuarea unui flagrant ratat în faza de urmărire penală, deși în dosarul de urmărire penală nu există absolut nicio probă în acest sens; a susținut la ultimul termen că afirmațiile sale din articolele depuse de pârâte în probațiune nu îi aparțin, și doar lipsa de timp l-a determinat să nu dea în judecată publicațiile, deși este evident că fiind anterioare editorialului și procesului care a urmat, acestea nu puteau fi făcute pro causa, și că acele articole redau exact afirmațiile sale, afirmații care însă nu mai îi sunt azi favorabile; a încercat într-un mod obsedant să demonstreze că A. C. a folosit termenul" bulangiu" când este evident că acest termen nu a fost folosit niciodată; a susținut că i-a făcut plângere primarului la D.N.A. pentru abuz în serviciu, dar că a intervenit împăcarea părților, când în mod evident nu există această posibilitate legală; a insistat că a făcut o donație perfect valabilă Primăriei, însă tot reclamantul a precizat că anterior a dat o declarație notarială potrivit căreia donația s-a făcut cu consimțământul viciat datorită presiunilor morale la care a fost supus; a susținut că nu a primit niciodată amenzi de la Primărie, apoi, când și-a dat seama că a fost prins cu minciuna a revenit; a creat în mod permanent teze probatorii care nu au nicio legătură cu obiectul cauzei, afirmând lucruri contradictorii.

Având în vedere argumentele de mai sus se apreciază că afirmațiile pârâtei-apelante se înscriu în limitele libertății de expresie consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 70 din noul Cod civil, nefiind întrunite condițiile aplicării dispozițiilor art. 253 din noul Cod civil.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă s-a arătat că se impune obligarea reclamantului-apelant la plata cheltuielilor de judecată după cum urmează: onorarii de avocat (900 RON în favoarea pârâtei-apelante A. C. și 1800 RON în favoarea pârâtei-apelante . Bistrița - facturile și chitanțele aferente fiind depuse la termenul de judecată din_ ), taxe judiciare de timbru (câte 12 RON fiecărei pârâte-apelante - taxe de timbru depuse la termenul de judecată din_ ) și timbru judiciar (câte 0,45 RON - depuse la termenele de judecată din_, respectiv cel din_ ).

În drept s-au invocat dispozițiile art. 70, art. 253 din noul Cod civil, art. 10 din Convenția europeană.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, tribunalul reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică, pentru considerentele care urmează a fi relevate.

Acțiunea civilă a fost promovată în urma apariției pe site-ul publicației on-line Bistriteanul.ro la data de 27 ianuarie 2012 orele 10:41:44 a unui articol semnat de pârâta A. C. intitulat „U. B. vrea să ne cumpere tăcerea”.

Întrucât publicația se află sub direcția juridică a S.C. Agenția 215 SRL Bistrița, aspect necontestat în cauză, această entitate a fost chemată și ea în judecată.

Așa cum rezultă cu evidență din cuprinsul acțiunii introductive, deși se afirmă la modul general că „textul în discuție este conceput în întregime astfel încât să justifice afirmațiile calomnioase făcute, trădând în mod evident preocuparea autoarei, în măsura în care acest lucru i-a fost cu putință, de a da acestora o aparență de realitate și temeinicie”, totuși reclamantul indică textual și concret care anume afirmații exced în opinia sa eticii și deontologiei profesiei de ziarist, depășesc libertatea de exprimare întrucât aduc atingere demnității persoanei și care în niciun caz nu fac parte din conținutul dreptului la informare al publicului destinatar.

Ca atare, în opinia reclamantului (filele 3 – 4 dosar fond) constituie afirmații calomnioase la adresa sa următoarele:

1. „este omul care a încercat să cumpere prin metode similare autorizații de construcții de la Primăria Bistrița, după ce a construit fără acte”;

2. „este omul care vrea să ajungă primar pentru a rade serviciul urbanism tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui și nu i-a dat autorizații de construcții când și cum a vrut el”;

3. „este omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V. pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița”.

În opinia reclamantului, așa cum rezultă din acțiunea introductivă, prin primele două afirmații se insinuează comiterea infracțiunii de dare de mită, iar prin ultima afirmație se impută săvârșirea unei infracțiuni de furt.

Concret reclamantul arată că înțelege să acuze afirmațiile concrete, lipsite de echivoc potrivit cărora acesta ar fi săvârșit infracțiuni de dare de mită și furt, afirmații pe care le consideră făcute în scop calomniator, răzbunător, care citite printre rânduri trădează un scop căruia nu îi este străină aproprierea campaniei electorale (fila 4 dosar fond).

În raport de aceste afirmații contestate reclamantul invocă încălcarea dreptului său la demnitate.

Nicicând pe parcursul judecării cauzei, până la momentul închiderii dezbaterilor, reclamantul nu a invocat încălcarea altei laturi a personalității sale, cum ar fi dreptul la viața privată, nu s-au relevat și argumentat ca fiind apreciate calomnioase, injurioase alte afirmații din cuprinsul articolului, nu s-a indicat vreun comentariu care ar fi considerat ca aducând atingere dreptului reclamantului la demnitate.

Or, atunci când într-o cauză se pune problema răspunderii ziaristului pentru afirmațiile considerate contrare eticii și deontologiei sale profesionale, partea lezată este obligată să indice punctual afirmațiile apreciate denigratoare, întrucât în raport de acestea instanța trebuie să stabilească dacă ele constituie judecăți de valoare ori fapte care se pretează probei verității.

În același timp, în funcție de cele imputate, ziaristului i se asigură dreptul de a proba fie fapta imputată, fie buna sa credință.

Prin urmare, dat fiind faptul că prin acțiunea sa reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la demnitate, deoarece în articolul încriminat s-au făcut afirmații la adresa reclamantului privitoare la comiterea de infracțiuni de dare de mită și furt, instanța de fond era obligată să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale din perspectiva dreptului intern și al celui comunitar numai cu referire la afirmațiile considerate că ar insinua, în opinia publică, comiterea de reclamant a infracțiunilor relevate.

Deși instanța de fond reține în considerentele hotărârii că au fost invocate doar câteva afirmații considerate că depășesc doza permisă „de exagerare și de provocare” (fila 105 verso paragraful 8 al paginii 10 din hotărâre), totuși în final reține caracterul insultător al întregului material (f. 106 verso paragraful penultim al paginii 12 din hotărâre).

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, instanța de fond nu a reținut încălcarea dreptului reclamantului la viața de familie (dreptul la viața privată), nu a analizat efectul materialului de presă asupra membrilor familiei reclamantului (soție, mamă, frați) și nici caracterul calomniator sau insultător al comentariilor postate în urma publicării articolului.

Nici reclamantul nu invocă în fața instanței de fond afectarea dreptului său la viața de familie, afectarea membrilor familiei sale și nici nu indică vreun comentariu care în opinia sa ar fi de natură să aducă atingere demnității sale.

Pentru prima dată în apel, în cuprinsul concluziilor scrise, reclamantul invocă încălcarea dreptului său la viața privată, efectul materialului asupra soției, a mamei sale, lezarea demnității sale prin comentariile postate, fără a indica unul anume.

Dreptul la demnitate invocat prin acțiunea introductivă ca fiind încălcat diferă de dreptul la respectarea vieții de familie.

Conform art. 70 din noul Cod civil demnitatea presupune cinste, bună-credință, reputație neatinsă. Dreptul la reputație și onoare al persoanei nu este consacrat expres de art. 8 din Convenția europeană (CEDO, Gunnarsson c. Islandei, 20 octombrie 2005). Viața privată și reputația unei persoane sunt două concepte diferite. Cineva poate încălca viața privată a unei persoane fără a aduce atingere reputației acesteia, după cum același comportament poate aduce atingere ambelor aspecte.

Întrucât nu s-a invocat de reclamant prin acțiunea introductivă încălcarea dreptului său la viața de familie, afectarea membrilor familiei sale, iar instanța de fond nu a realizat o asemenea analiză, invocarea acestor aspecte în apel constituie o cauză nouă, inadmisibilă în calea de atac prin prisma dispozițiilor art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

În ceea ce privește comentariile exprimate în urma apariției articolului, se constată că și în prezent acestea sunt cele existente la momentul depunerii la dosarul de fond a materialului de către reclamant. Astfel, comentariile existente (f. 22 – 25 dosar fond) sunt identice cu cele existente la data judecării apelului (f. 207 – 212 vol. I dosar apel).

Instanța de fond nu a reținut atingerea demnității reclamantului ca urmare a vreunui comentariu postat, reclamantul nu a indicat în acțiunea sa vreun comentariu apreciat ca denigrator la adresa sa, astfel încât în calea de atac a pârâtelor ținând seama de limitele apelului declarat de reclamant, caracterul calomniator, injurios al comentariilor nu poate fi supus analizei.

Întrucât apelul este devolutiv, tribunalul a încuviințat probațiunea solicitată de reclamant și pârâte constând în audierea de martori și luarea de interogatorii, apreciind că justa soluționare a cauzei, principiul aflării adevărului impun acest lucru.

Aceasta întrucât la fondul cauzei, la data de 24 octombrie 2014, instanța a dispus decăderea pârâtelor din dreptul de a prezenta martorii încuviințați, ca urmare a lipsei acestora, a pârâtei A. C. și a reprezentantului acesteia.

Tribunalul apreciază că într-adevăr lipsa pârâtei A. C. la termenul din 24 octombrie 2014 ca urmare a internării soacrei sale cu 2 zile înainte de termenul fixat, starea acesteia de comă, șocul suferit de membrii familiei în urma infarctului miocardic produs, poate constitui un temei obiectiv care să justifice lipsa sa de la judecată.

Însă, lipsa apărătorului ales al pârâtei, poziția acestuia de a nu solicita probe deși prin întâmpinare le propune, urmată apoi de cererea de audiere de martori, nu poate fi considerată nicidecum justificată.

Cu toate acestea, prezentarea martorilor fără citație constituia o obligație personală a pârâtei A. C., care nu putea fi îndeplinită decât de aceasta și nicidecum de apărătorul său.

Este considerentul pentru care, în vederea lămuririi tuturor aspectelor invocate în cauză, tribunalul a procedat la administrarea de probe în apel.

Pornind de la considerentele mai sus relevate, în examinarea încălcării dreptului reclamantului la demnitate tribunalul pornește de la afirmațiile invocate de reclamant ca fiind defăimătoare și de natură a leza dreptul său și anume:

1. „este omul care a încercat să cumpere prin metode similare autorizații de construcții de la Primăria Bistrița, după ce a construit fără acte”;

2. „este omul care vrea să ajungă primar pentru a rade serviciul urbanism tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui și nu i-a dat autorizații de construcții când și cum a vrut el”;

3. „este omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V. pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița”.

În această examinare tribunalul pornește de la faptul că reclamantul este o persoană foarte cunoscută, care a dobândit notorietate prin acțiunile sale filantropice, culturale, religioase, ca întreprinzător privat (conform propriilor susțineri din acțiunea introductivă – fila 4 dosar fond), ca participant frecvent la emisiuni televizate (conform depoziției martorului C. M.-V. – fila 245 vol. I dosar apel).

Totodată, la momentul apariției articolului în cauză reclamantul își exprimase deja public intenția de a candida la Primăria municipiului Bistrița, așa cum rezultă din interviul luat reclamantului de publicația Observatorbn la data de 4 noiembrie 2011 (f. 45 vol. I dosar apel).

În analiza libertății de exprimare și a limitelor acesteia, doctrina și jurisprudența C.E.D.O. au apreciat, în mod constant, că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care se analizează o acuzație de calomnie, principalele elemente care trebuie avute în vedere sunt buna credință a autorului afirmațiilor și scopul acestora, criteriile generale în funcție de care se apreciază prejudiciul moral ce constă în atingerea adusă onoarei, demnității ori reputației fiind: poziția socială a reclamantului (CEDO, Ukrainian Media Group c. Ucrainei, 29 martie 2005), calitatea pârâtului, gravitatea afirmațiilor, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite.

Începând cu cauza Axel Springer AG c. Germaniei (CEDO, hotărârea din 7 februarie 2012) calitatea de persoană publică își lărgește semnificativ sfera, fiind asimilată acesteia și un actor cunoscut, erou al unui film serial. În această cauză, instanța europeană a considerat că reclamantul (actor de profesie) era o persoană de o notorietate suficientă pentru a fi calificată ca o persoană publică.

Fiind vorba de o persoană cunoscută în societatea bistrițeană prin activitatea sa, care și-a exprimat dorința de a deveni primar al municipiului, ulterior candidând din partea unui partid politic, reclamantul poate fi asimilat unei persoane publice, care trebuie să accepte implicit și expunerea la criticile care se ivesc în legătură cu exercițiul activității sale, cu proiectele sale viitoare ce interesează comunitatea (este vorba de candidatura sa la funcția de primar), care sunt de interes public.

Simplul fapt că la momentul apariției editorialului reclamantul nu era om politic - membru de partid, nu are relevanță atâta timp cât funcția publică vizată în interviul acordat unui organ de presă presupunea activități politice și mijloace politice de atingere a obiectivelor (candidatură, campanie electorală, program politic electoral).

Intenționând să candideze ca primar reclamantul a fost conștient de faptul că se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale (CEDO, Lopes Gomes da S. c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000), desigur fără însă ca aceasta să încalce dreptul la protejarea reputației și demnității sale.

În jurisprudența C.E.D.O., persoanele publice au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenție și de critică față de persoana lor, în schimbul posibilității de a juca un rol proeminent în viața și dirijarea societății, însă, în relațiile interumane, există un feed-back în comunicare, aceeași toleranță și rezervă urmând a fi manifestate și de către emitentul unei afirmații, deoarece nu orice expresie la adresa persoanei trebuie tolerată de plano.

Protecția relatării și dezbaterii libere a chestiunilor de interes public include „nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică" (CEDO, Lingens c. Austria, 8 iulie 1986; Oberschlich c. Austria, 1 iulie 1997; Arslan c. Turcia, 21 noiembrie 2002; D. c. România, 28 septembrie 1999).

C.E.D.O. afirmă că trebuie făcută distincție clară între fapte și judecăți de valoare. Existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul unor judecăți de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia. Sub aspectul exercițiului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a stabilit că aceasta cuprinde dreptul de a avea și de a-și exprima opinia, dar și dreptul la informare.

Libertatea de exprimare nu constituie însă o libertate absolută. Exercițiul acestei libertăți este supus unor restrângeri și limitări. În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituția României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art. 57 din Constituție – cetățenii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile cetățenești.

Pe de altă parte, art. 31 alin. (4) din Constituția României prevede că mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. În același sens, art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale statornicește că libertatea de exprimare, așadar, libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei „comportă îndatoriri sau responsabilități”. În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că, deși presa are datoria de a transmite informații și idei cu privire la chestiunile de interes public, ea nu trebuie să depășească, între alte limite, pe aceea a protecției reputației altora.

În esență, deci, „dreptul la opinie și la liberă exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane”.

Criticile apărute în presă cu privire la o persoană sunt considerate judecăți de valoare atunci când privesc anumite calități profesionale și personale, însă atunci când ele se referă la fapte concrete este necesar să fie coroborate cu elemente pertinente (CEDO, Lesnik c. Slovaciei, hotărârea din 11 martie 2003).

În cauză, afirmațiile criticate de reclamant, mai sus indicate, constituie fapte și nu judecăți de valoare, astfel încât necesită demonstrarea veridicității lor.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că protecția oferită de art. 10 din Convenție ziariștilor în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile, precise și credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Având în vedere aceste considerații este de analizat în ce măsură pârâta A. C. a reușit să facă dovada afirmațiilor sale, a bunei sale credințe.

Curtea europeană a afirmat că este necesar a se acorda atenție contextului în care articolul în cauză a fost publicat (CEDO, N.-Dellakeza c. României, 23 martie 2013), că trebuie acordată importanță interesului public pentru tema supusă dezbaterii și calității de persoană publică a persoanei criticate, elemente de natură să conducă la o interpretare mai largă a libertății de exprimare (CEDO, B. c. României, 12 februarie 2013; T. c. României, 31 ianuarie 2012).

În speță, materialul a fost publicat după ce cu o zi înainte reclamantul s-a întâlnit în mașina personală cu un reporter al ziarului, numita A. Leder, scopul rezultat din înregistrarea convorbirii purtate (înregistrare aflată în dosarul penal atașat – f. 28 – 29) fiind acela de a oferi ziarului o sumă de bani pentru a nu mai apărea articole negative la adresa reclamantului.

Editorialul conține un răspuns public al autorului față de atitudinea reclamantului de a oferi bani publicației. Din analiza acestuia reiese că ziaristul spune public reclamantului că acesta nu poate cumpăra tăcerea ziarului, îi dezavuează public metodele, dezvăluie public faptul că discuția avută cu redactorul a fost înregistrată, subliniază că nu are nimic personal cu reclamantul, dar că îi spune în față ce crede despre el. În contextul declarației reclamantului de a candida ca primar al municipiului ziaristul informează publicul în legătură cu acțiunea reclamantului de a oferi bani, evocând și alte aspecte ale conduitei sale anterioare.

Scopul publicării materialului, acela de informare a publicului larg în legătură cu atitudinea reclamantului, ca viitor candidat la funcția de primar, rezultă din fraza finală a articolului, unde ziaristul afirmă că nu totul se cumpără cu bani, că „în lumea asta vei mai întâlni ziariști, polițiști, procurori, judecători funcționari, primari care nu sunt de vânzare!".

Referitor la prima afirmație considerată de reclamant ca aducând atingere demnității sale „este omul care a încercat să cumpere prin metode similare autorizații de construcții de la Primăria Bistrița, după ce a construit fără acte” tribunalul reține că această afirmație s-a făcut în contextul în care cu o zi anterior reclamantul a încercat să obțină o întâlnire cu pârâta A. C. pentru a oferi bani ziarului în scopul de a nu se mai scrie negativ la adresa sa, în condițiile în care anterior în presă apăruseră materiale cu privire la construirea de către reclamant de imobile fără autorizație (a se vedea articolul din ziarul Mesagerul depus la dosar – f. 41 vol. I), iar pe portalul instanțelor existau informații publice privitoare la sancțiuni aplicate reclamantului pentru construirea fără autorizație (a se vedea depoziția martorei L. A.-R. – f. 239, 240 vol. I), aplicarea unei sancțiuni fiind recunoscută și de reclamant în răspunsul la interogatoriu (pct. 19 – f. 232 vol. I).

Cea de a doua afirmație apreciată ca denigratoare „este omul care vrea să ajungă primar pentru a rade serviciul urbanism tocmai pentru că nu a acceptat șpăgile lui și nu i-a dat autorizații de construcții când și cum a vrut el” s-a făcut pornind de la o declarație a reclamantului din Bistritanews apărută în anul 2010 în care acesta afirma că primarul și arhitecta șefă l-au „ușurat” de 700 m.p. de teren în valoare de 175.000 euro pentru a-i elibera o notă de constatare (a se vedea materialul depus în probațiune la f. 42 vol. I).

Din cuprinsul materialului rezultă fără îndoială că prin sintagma „ușurat” folosită de reclamant acesta a avut în vedere faptul că a fost obligat să cedeze o suprafață de teren în schimbul obținerii notei de constatare dorite și că nu a cedat terenul de bunăvoie. Aceeași percepție a exprimat-o și martorul C. M.-V., căruia îi aparține ziarul Bistritanews (f. 246 vol. I).

Este adevărat că în cuprinsul materialului se folosește substantivul „șpagă” însă raportat la materialul publicat de Bistritanews reprezentând poziția reclamantului față de primarul municipiului tribunalul apreciază că ziarista a dorit să prezinte o informație credibilă și nicidecum să îl discrediteze pe reclamant, termenul utilizat încadrându-se în doza de exagerare a limbajului artistic, nedepășind astfel limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenția europeană.

Substantivul „șpăgi” folosit nu poate fi considerat de tribunal ca afirmație în mod deliberat calomnioasă, denigratoare, ci reprezintă echivalentul unei libertăți jurnalistice ce include și eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (CEDO, D. c. României, 28 septembrie 1999; Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei, 27 mai 2004).

Cea de a treia afirmație considerată denigratoare „este omul care a luat din ajutoarele sinistraților din V. pentru a-și face campanie de imagine la Bistrița” are la bază o campanie umanitară din vara anului 2008 organizată de pârâta A. C. și o parte a presei bistrițene, cu participarea și sprijinul reclamantului, de ajutorare a unor persoane sinistrate din V..

Așa cum rezultă din depozițiile martorilor audiați L. A.-R., C. M.-V. (f. 240, 245 vol. I) donațiile făcute de cetățeni, depozitate în containerul amenajat în incinta magazinului Kaufland, au fost preluate și duse la un apartament ce aparținea reclamantului, unde produsele au fost sortate și pregătite în vederea transportului.

După plecarea transportului spre V. în containerele amenajate cetățenii au mai depus bunuri, care au fost ridicate și duse în același apartament al reclamantului, fără a ajunge la V. cu un alt transport și fără a se mai cunoaște soarta acestora, cert fiind că se cunoștea faptul că bunurile au fost duse la același apartament al reclamantului.

Titlul articolului „U. B. vrea să ne cumpere tăcerea” pornește tocmai de la încercarea reclamantului de a oferi o sumă de bani redacției ziarului.

Grafia cuvântului B. este cu literă de tipar, ceea ce duce la concluzia că este vorba de un substantiv nume propriu, nu un substantiv comun.

U. B. este numele unui proiect audio, prezentat sub formă de scenete haioase pe diverse teme: sociale, economice, politice, sportive, în funcție de actualitatea lor, din anul 2006 „U. B.” apărând dimineața la radio K. FM (f. 214 vol. I). Ca atare, titlul nu conține termeni ofensatori.

Faptul că reclamantul a interpretat materialul de presă ca unul din care rezultă că reclamantul este „hoț, spăgar, bulangiu, dă mită” nu poate fi reținut ca element care să antreneze răspunderea civilă delictuală a ziaristei, fiind vorba de o interpretare subiectivă dată de reclamant.

Prin urmare, ținând seama de mobilul, de contextul care a determinat publicarea articolului (încercarea reclamantului de a oferi bani pentru a avea liniște), de probele administrate tribunalul reține că afirmațiile pârâtei au avut o bază factuală rezonabilă constând în situații și împrejurări reale de la care a pornit atunci când și-a întemeiat criticile aduse, astfel că aceste afirmații apreciate de reclamant ca denigratoare nu au depășit doza de exagerare și provocare admisă de art. 10 din Convenția europeană.

Nu trebuie confundate sentimentele negative resimțite de reclamant la citirea unui articol care îi este nefavorabil cu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Asemenea afirmații nu sunt neobișnuite în contextul în care reclamantul și-a anunțat intenția de a candida ca primar, iar eventualele păreri critice nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete.

Din probatoriul administrat nu a reieșit, așa cum pretinde reclamantul, că ziarista a demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanșatoare interese de altă natură sau scopul de a denigra reputația reclamantului.

Libertatea de expresie consacrată de art. 10 al Convenției europene constituie unul din elementele fundamentale ale unei societăți democratice, una din condițiile care asigură progresul acesteia. Libertatea presei, ca o componentă esențială a libertății de exprimare, dă posibilitatea opiniei publice să cunoască și să judece ideile și atitudinile oamenilor cu activitate publică.

Libertate de exprimare constituie unul din fundamentele esențialele ale unei societăți democratice, iar protecția care trebuie acordată presei este deosebit de importantă. Deși presa nu trebuie să depășească limita impusă, inter alia, în vederea ""protecției reputației sau a drepturilor altora", este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligației presei de a răspândi astfel de informații și idei i se adaugă dreptul publicului de a le primi. Dacă ar fi altfel, presa nu ar fi în stare să joace rolul vital de "câine de pază" (CEDO, Observer și Guardian c. Regatului Unit, 26 noiembrie 1991).

Dreptul la libertatea de exprimare protejează nu numai "informațiile" sau "ideile" primite favorabil sau cu indiferență ori care sunt considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează statul ori un anumit segment al populației. În plus, libertatea jurnalistică acoperă și o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare (CEDO, De Haes și Gijsels c. Belgiei, 24 februarie 1997).

Prin aparițiile televizate, actele caritabile și interviurile acordate presei de reclamant, acesta a devenit o persoană publică în raport de care critica acceptată este mai mare decât în cazul unei persoane necunoscute.

Spre deosebire de omul obișnuit, omul politic, persoana publică se expune inevitabil și în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale, atât de către ziariști, cât și de către cetățeni și, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță (CEDO, Lingens c. Austriei, 8 iulie 1986).

Art. 10 permite și publicare unor texte ce pot aduce atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu bună credință (CEDO, Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austria, 2 noiembrie 2006).

Protecția acordată jurnaliștilor de articolul 10 în vederea comunicării chestiunilor de interes general este supusă condiției ca aceștia acționează cu bună credință în vederea prezentării unei informații veridice și concrete potrivit eticii ziaristice (CEDO, Goodween c. Regatului Unit, 27 martie 1996; Fressoz și Roire c. Franței, 21 ianuarie 1999).

Tribunalul apreciază că atitudinea pârâtei A. C. analizată global raportat la declarația reclamatului de a candida ca primar al municipiului demonstrează că aceasta a acționat cu bună-credință și că afirmațiile sale se înscriu în doza de exagerare și de provocare acceptabilă (CEDO, Prager și Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995; B. c. României, 7 octombrie 2008) prin raportare la chestiunile de interes public pe care aceasta a dorit să le supună dezbaterii prin intervenția sa scrisă (cumpărarea liniștii de către o persoană care își anunță public candidatura pentru o funcție publică reprezentativă; cumpărarea tăcerii unui ziar).

Prin activitatea sa mediatică pârâta A. C. nu a depășit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică.

Materialul este unul de interes public, întrucât opinia publică are dreptul de a fi informată cu privire la viitorii candidați la funcția de primar atât timp cât primarul este ales de cetățeni.

În baza acestor considerente, făcând aplicarea dispozițiilor art. 297 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant; va admite apelurile declarate de pârâte, va schimba în tot hotărârea atacată în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtelor.

În temeiul art. 274 C.proc.civ., reținând culpa procesuală a apelantului reclamant, tribunalul îl va obliga să plătească apelantei A. C. suma de 912,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat, justificate la filele 36, 114, 202 vol. I și apelantei S.C. Agenția 215 SRL Bistrița suma de 1812,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat, justificate la filele 2, 35, 204 vol. I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul U. L.-A., domiciliat în Bistrița, .. 5, județul Bistrița-Năsăud.

Admite apelurile declarate de pârâtele A. C., citată la locul de muncă în Bistrița, . camera 1, județul Bistrița-Năsăud și S.C. Agenția 215 SRL Bistrița, cu sediul în Bistrița, .. 13 camera 1, județul Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 8853/2014 pronunțată la data de 7 noiembrie 2014 de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, schimbă în tot hotărârea atacată în sensul că,

Respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul U. L.-A. împotriva pârâtelor A. C. și S.C. Agenția 215 SRL Bistrița.

Obligă pe apelantul U. L.-A. să plătească apelantei A. C. suma de 912,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.

Obligă pe apelantul U. L.-A. să plătească apelantei S.C. Agenția 215 SRL Bistrița suma de 1812,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din data de 1 aprilie 2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

G. C. F. R.-I. B. M.-M. E.

red. F.G.C./dact. F.G.C./5 exemplare

22.04.2015

judec. fond V. V.

← Succesiune. Decizia nr. 21/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD		Partaj judiciar. Decizia nr. 45/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj judiciar. Decizia nr. 45/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD Partaj judiciar. Decizia nr. 26/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD Cerere de ajutor public judiciar. Decizia nr. 25/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD Obligaţie de a face. Decizia nr. 28/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD