Pretenţii. Decizia nr. 21/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD

Decizia nr. 21/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 21/2015

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ Nr. 21/A/2015

Ședința publică din data de 19 februarie 2015

Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: B. I. S., judecător

UDECĂTOR: S. I., vicepreședinte tribunal

GREFIER: N. G.

S-a luat în examinare apelul civil declarat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 1803/2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru pârâta-apelantă, avocat M. L.-L. în substituirea avocatului O. L., cu împuternicire avocațială de substituire la dosar, lipsă fiind reclamantul-intimat C. G..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care:

În temeiul art.466 NCPC tribunalul constată că este competent să soluționeze prezentul apel.

Tribunalul constată că apelul este în termen formulat, motivat și legal timbrat.

Reprezentantul pârâtei-apelante, avocat M. L.-L., depune la dosar împuternicire avocațială de substituire. Arată că susține apelul așa cum a fost formulat în scris. Nu are alte înscrisuri de depus la dosar și nu formulează cereri prealabile dezbaterii apelului.

Instanța, cu privire la cererea de probațiune formulată de intimatul C. G. prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, filele 9-11, apreciază că, raportat la răspunsul la întâmpinare formulat de apelantă precum și la poziția procesuală exprimată în ședința publică de la acest termen de judecată, cererea de probațiune formulată a rămas fără obiect.

Constatând că nu sunt cereri de formulat, excepții de soluționat, în baza art. 492 raportat la art. 392 Cod procedură civilă, tribunalul deschide dezbaterile asupra fondului apelului și dă cuvântul reprezentantului apelantei în susținere.

Reprezentantul pârâtei-apelante,avocat M. L.-L.,solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat în scris; admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat, potrivit notei de cheltuieli depusă.

Constatând lămurite împrejurările de fapt și temeiurile de drept, tribunalul închide dezbaterile și reține cauza în pronunțare.

TRIBUNALUL

Deliberând, constată că:

Prin sentința civilă nr. 1803/2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul C. G., în contradictoriu cu pârâta ., și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 lei, cu titlu daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor distruse; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la plata efectivă a debitului.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 5.000 lei reprezentând daune morale, iar în baza art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta să plătească către reclamant suma de 1067 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

În perioada în care a activat în cadrul Postului de poliție P. ca angajat al M.A.I., reclamantul a deținut în calitate de chiriaș un imobil locuință de serviciu din fondul de locuințe proprietate de stat.

Cu ocazia preluării imobilului de la fostul chiriaș s-a încheiat un proces-verbal (22.09.1992) din care rezultă că acesta a efectuat îmbunătățiri la locuința de serviciu, respectiv construirea unei băi utilate cu obiectele de uz sanitar necesare.

Potrivit înscrisului aflat la dosarul cauzei la fila 23 dosar fond, instalațiile sanitare din locuința de serviciu a Postului de Poliție nu au fost în inventarul Primăriei P., aspect recunoscut și prin înscrisul depus la dosarul de fond de către pârâtă. Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 21 din 30.10.2009 s-a aprobat demolarea acestei construcții și parțial sediul Postului de Poliție P., ocazie cu care au fost distruse bunurile existente în locuința de serviciu, bunuri aflate în proprietatea reclamantului.

Aceste aspecte au fost reținute de instanța de fond din coroborarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, cu declarațiile celor doi martori audiați, care au confirmat susținerile reclamantului. De asemenea instanța de fond a reținut atitudinea procesuală a pârâtei, care nu a contestat suma solicitată de reclamant, a confirmat faptul că acesta a efectuat îmbunătățiri la imobilul locuință de serviciu, bunurile indicate de reclamant nu au figurat în inventarul comunei P..

Instanța de fond a reținut că au fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale privitoare la fapta ilicită săvârșită, de care s-a făcut vinovată pârâta Primăria comunei P., prin care reclamantul C. G. a suferit un prejudiciu.

S-a reținut că principiul care a guvernat răspunderea civilă delictuală a fost cel al reparării integrale a prejudiciului, însă pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză și a nu se solicita sume care nu au avut corespondent în realitate, a trebuit ca susținerile părților să se coroboreze cu alte mijloace de probă. Toate acestea au trebuit raportate și la principiul echității.

De altfel, și în practica sa, atunci când s-a pronunțat asupra cererilor de acordare a daunelor materiale, a rambursării costurilor și cheltuielilor de judecată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceste cheltuieli trebuiau să fi existat în mod real, să fie în mod necesar suportate și să fi avut o suma rezonabilă.

În speță, în privința daunelor materiale instanța a reținut că, valoarea bunurilor solicitate au variat în funcție de vechime și calitate, însă prin raportare la necontestarea acestei sume de către pârâtă, instanța a apreciat că au fost întemeiate.

În ceea ce a privit solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei de 5000 lei reprezentând daune morale instanța de fond a respins-o, întrucât, daunele morale au reprezentat atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu a fost suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuiau dovedite daunele morale suferite, iar în speță nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu moral.

Cu privire la solicitarea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, instanța de fond a apreciat că pentru o deplină reparare a prejudiciului, s-a impus admiterea acestei cereri cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data rămânerii definitive a sentinței, apreciind că de la această dată creanța ar fi urmat a deveni certă lichidă și exigibilă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 998-999 cod civil de la 1864, în vigoare la data săvârșirii faptei, instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamant și a obligat pârâta să plătească către reclamant suma de 10.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor distruse și la plata dobânzii legale aferenta acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a sentinței și până la plata efectivă a debitului.

În baza art. 453 Cod procedură civilă instanța de fond a obligat pârâta să plătească către reclamant suma de 1067 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta . a declarat apel, solicitând, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, admiterea acestuia și schimbarea în parte a hotărârii pronunțate, în sensul de a se respinge cererea formulată fie prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, fie prin respingerea pe fond ca urmare a judecării.

În motivare s-a arătat că în fapt, cu privire la excepția prescripției extinctive, s-a menționat că prescripția extinctivă a sancționat pasivitatea titularului unui drept, adică tocmai neexercitarea dreptului înăuntrul termenului legal. Termenul de prescripție s-a înfățișat astfel ca o limită a exercițiului normal al dreptului la acțiune.

Art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a precizat că prin prescripție se stinge „ dreptul la acțiune având un obiect patrimonial".Așadar, acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civil, a fost prescriptibilă în termenul de prescripție de 3 ani, termen reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 8 alin.1 din același act normativ. Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită a început să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

S-a precizat că, reclamantul a avut cunoștință de momentul săvârșirii faptei ilicite, și anume data de 30.10.2009, când prin Hotărârea Consiliului Local nr. 21 din 30.10.2009 s-a aprobat demolarea construcției despre care s-a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată, ocazie cu care au fost distruse bunurile existente în fosta locuință de serviciu a reclamantului. Așadar, din acest moment a început să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune în repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârșirii unei acțiuni ilicite.

Întrucât data înregistrării cererii de chemare în judecată la Judecătoria Năsăud a fost cea de 21.02.2013, s-a arătat că termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit anterior introducerii acestei cereri, respectiv la data de 30.10.2012, în speță nefiind incident niciun caz legal de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă.

Totodată s-a mai arătat ca, potrivit legii, odată cu stingerea dreptului la acțiune având ca obiect o sumă de bani se stinge și dreptul la acțiune privitor la dobânzi, fiind aplicabil principiul accesorium sequitur principale.

Pentru aceste motive, s-a concluzionat în a arăta că dreptul material la acțiune al reclamantului a fost prescris sub aspect extinctiv, motiv pentru care s-a solicitat admiterea excepției invocate.

Sub aspect procesual, s-a amintit Decizia nr. 1/2014 pronunțata de ÎCCJ, care a arătat faptul că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate au putut invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

Cu privire la fondul cauzei, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile tragerii la răspundere civilă delictuală a apelantei.

Prin hotărârea atacată, prima instanța a admis în parte cererea reclamantului și a dispus obligarea pârâtei apelantă la plata sumei de 10.000 lei plus dobânda legală aferentă, cu titlu de daune materiale, precum și la 1067 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că în ce o privește pe apelantă, au fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale privitoare la fapta ilicită săvârșită, respectiv demolarea construcției cu privire la care reclamantul a avut calitatea de chiriaș la un moment dat și în care se aflau bunuri ale acestuia din urmă.

S-a apreciat că în situația apelantei, prima condiție a angajării răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, nu a fost îndeplinită, întrucât demolarea construcției despre care reclamantul a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată a fost dispusă în urma aprobării acestui demers prin Hotărârea Consiliului Local nr. 21 din 30.10.2009. Atâta timp cât a existat un act legal, prin care s-a dispus a se efectua o anumită activitate (demolarea construcției) și în baza căruia s-a acționat într-o anumită manieră, s-a arătat că nu s-a putut vorbi de o acțiune ilicită care să fi dus la tragerea apelantei la răspundere.

Pentru aceste motive s-a solicitat ca pe fondul cauzei, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 466 Noul Cod de procedură civilă, art. 3 alin. 1 teza I și urm. din Decretul nr. 167/1958.

Reclamantul-intimat C. G. a formulat întâmpinare, solicitând, în temeiul art. 480 alin. 1 din Cod de procedură civilă, păstrarea hotărârii atacate și în consecință respingerea apelului.

În motivare s-a arătat că, în apel pârâta în mod uzual a făcut trimitere la excepția prescripției extinctive raportându-se la prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 că privitor la prescripția extinctivă se stinge „dreptul la acțiune având ca obiect patrimonial", invocând și prevederile art. 3 alin 1 teza I din Decretul nr. 167/1958, privind acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiata pe prevederile art. 998-999 Cod civil a fost prescriptibilă în termenul de prescripție de 3 (trei) ani fără a lua în considerare că acțiunea sa nu s-a încadrat în acest termen de prescripție cunoscute fiind prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 când prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Intimatul precizzează că în cauză nu a avut cunoștință de Hotărârea Consiliului Local al comunei P. nr. 21 din 30.10.2009 prin care s-a aprobat demolarea unei construcții în care se afla și fosta locuință de serviciu în favoarea construirii unui drum de acces la casa parohială a comunei P., acest lucru l-a aflat ocazional în cursul lunii mai 2012. De asemenea, nu a cunoscut data când s-a demolat construcția și nici modul cum s-au distrus sau înstrăinat bunurile proprietate aflate în locuință la data demolării ei întrucât s-a aflat în ., nu mai locuia în . respectivă, acolo locuind cu acordul său un alt coleg de serviciu din cadrul MAI, care și el a aflat ulterior că a plecat în .-Năsăud. Nu a fost înștiințat procedural prin adresă sau notificare de către Primăria Comunei P. despre această hotărâre, despre data ducerii ei la îndeplinire știut fiind faptul că la aceea data avea calitatea de chiriaș în baza unui Contract de închiriere nereziliat, Primăria având calitatea de proprietar, de asemenea în calitate de chiriaș la aceea dată, proprietarul respectiv Primăria comunei P., nu a solicitat predarea locuinței așa cum s-a prevăzut de art. 29 lit. d din Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 Legea locuinței, după Hotărârea Consiliului Local din 30.10.2009, acest fapt considerat de către acesta ca un act deliberat.

Cu privire la fondul cauzei, având în vedere că pe fondul cauzei nu a fost contestată legalitatea Hotărârii Consiliului Local al comunei P. nr. 21 din 30.10.2009, la aceasta totuși nu a fost depus la dosarul cauzei autorizația de desființare eliberată de Primăria comunei P., precum nici Conținutul-Cadru cu Proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de desființare - P.A.D. cu mențiunile prevăzute de Legea nr. 50/1991, republicată, privind autorizarea executărilor de construcții care trebuia să cuprindă:

Piese scrise - lista și semnăturile proiectanților – s-a completat cu numele în clar și calitatea proiectanților, precum și cu partea din proiect pentru care răspund.

Memoriu - date generale - descrierea construcției care urma să fie desființată:

scurt istoric: anul edificării, meșteri cunoscuți, alte date caracteristice; descrierea structurii, a materialelor constituente, a stilului arhitectonic; menționarea și descrierea elementelor patrimoniale sau decorative care urmează a se preleva; fotografii color - format 9x12 cm - ale tuturor fațadelor, iar acolo unde este cazul se vor prezenta desfășurări rezultate din asamblarea mai multor fotografii; descrierea lucrărilor care fac obiectul proiectului pentru autorizarea lucrărilor de desființare. Fișe tehnice cuprinzând elementele de aviz necesare emiterii acordului unic, obținute prin grija emitentului autorizației și cerute prin certificatul de urbanism.

De asemenea, s-a arătat că a fost cunoscut faptul că după ce a aflat de demolarea construcției în luna mai 2012, împreună cu martorul N. F. preot la P. P. au convenit o întâlnire cu fostul primar G. S. pentru a se găsi o formă de despăgubire pentru bunurile distruse înstrăinate cu ocazia demolării construcției, aspecte cu care a fost de acord, dar după alegerile locale din iunie 2012 a decedat și noul primar S. I. nu a mai fost de acord cu solicitările făcute.

Acest fapt l-a determinat ca în data de 15.02.2013 să deschidă acțiune de chemare în judecată pentru pretenții, considerând că dreptul material la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat fiind depusă în termen legal.

S-a apreciat că în situația creată, răspunderea civilă delictuală a revenit pârâtei fiindu-i imputabilă, apreciindu-se temeinică și legală sentința dată de prima instanță.

Pentru aceste motive s-a concluzionat că dreptul material la acțiune în cauză nu a fost prescris sub aspect extinctiv și s-a solicitat respingerea excepției invocate de pârâtă și în consecință respingerea apelului și păstrarea hotărârii așa cum a fost dată.

În drept s-au invocat prevederile art. 480 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă.

Apelul este fondat.

Conform statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 1/2014, prescripția dreptului la acțiune începută anterior datei de 01.10.2011 este supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, chiar dacă termenul de prescripție s-ar împlini ulterior datei de 1.10.2011, astfel încât în aceste procese excepția prescripției dreptului la acțiune poate fi invocată de oricare dintre păți, precum și de instanță din oficiu, indiferent de stadiul procesual.

Apelanta – pârâtă . excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și ținând cont de aspectul că reclamantul ar fi avut cunoștință de momentul săvârșirii faptei ilicite, și anume, data de 30.10.2009, când prin Hotărârea Consiliului Local nr. 21 din 30.10.2009 s-a aprobat demolarea construcției. Reclamantul C. G. a susținut însă prin întâmpinarea depusă în apel că a aflat despre demolare ocazional în cursul lunii mai 2012, nefiind înștiințat procedural prin adresă sau notificare de către Primăria Comunei P. despre această hotărâre.

Analizând excepția invocată, tribunalul reține că potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită a început să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, termenul de prescripție fiind cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din același act normativ.

În stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, tribunalul se raportează însă la conținutul cererii de chemare în judecată, formulată și semnată personal de reclamantul C. G.. Astfel, la pagina 2, ultimul aliniat, reclamantul arată „Nu am primit nici un răspuns, nu am ridicat nici un bun din locuință, mai mult, în cursul anului 2009 am aflat că locuința a fost demolată cu aprobarea Primăriei P. pentru a lărgi un drum către Casa Parohial P., fără să pot ridica bunurile proprietate, acordul pentru folosința în interesul Primăriei P. fiind dat de primarul de la acea dată G. S..”. Această frază citată are caracterul unei mărturisiri judiciare irevocabile, iar precizările ulterioare ale reclamantului – intimat că ar fi aflat de demolare doar în anul 2012 (susțineri nedovedite de altfel), nu pot fi luate în considerare.

Corespunde realității că nu a existat o notificare formală a reclamantului cu privire la adoptarea Hotărârii Consiliului Local P. nr. 21 din 30.10.2009, astfel încât termenul de prescripție nu poate fi apreciat că ar curge de la data de 30.10.2009. Precizările reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată (cu caracter de mărturisire judiciară) permit însă instanței să stabilească că termenul de prescripție a început să curgă din anul 2009, cel mai târziu la data de 31.12.2009, astfel încât termenul de 3 ani s-a împlinit la data de 31.12.2012, or reclamantul a formulat acțiunea abia în 21.02.2013, cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile legale arătate.

Raportat la cele expuse mai sus, tribunalul văzând dispozițiile art. 480 alin.2 NCPC va admite apelul formulat de pârâta ., împotriva sentinței civile nr. 1803/03.09.2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, pe care o va schimba în tot, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de ..

Pe cale de consecință se impune respingerea acțiunii formulată de reclamantul C. G., în contradictoriu cu pârâta ., ca fiind prescrisă în întregime, atât în ceea ce privește daunele materiale, dobânzile aferente, cât și în privința daunelor morale.

Raportat la soluția de respingere în întregime a acțiunii ca fiind prescrisă, pârâta nu poate fi obligată nici la plata cheltuielilor de judecată către reclamant (aferente fondului cauzei).

Față de dispozițiile art. 453 NCPC, tribunalul îl va obliga pe intimatul C. G. la plata către apelanta ., a sumei de 1.599 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel - onorariu avocat (f.30-32) și taxă de timbru (f.14).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul formulat de pârâta ., cu sediul în localitatea P.. ., jud. Bistrița Năsăud, împotriva sentinței civile nr. 1803/03.09.2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, pe care o schimbă în tot, în sensul că:

Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de ..

Respinge acțiunea formulată de reclamantul C. G., domiciliat în ., Jud. Bistrița Năsăud, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în localitatea P., ., jud. Bistrița Năsăud, ca prescrisă.

Obligă pe intimatul C. G. la plata către apelanta ., a sumei de 1.599 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel - onorariu avocat și taxă de timbru.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 19.02.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER

B. I. S. S. I. G. N.

Red/Dact:

BISz/MD

17.04.2015/ 4 ex

Jud. fond: C. M.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 21/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD