Pretenţii. Decizia nr. 52/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 52/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 09-04-2015 în dosarul nr. 52/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 52/R/2015
Ședința publică din data de 9 aprilie 2015
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: B. I. S. - judecător
JUDECĂTOR: S. I.,vicepreședinte tribunal
JUDECĂTOR: N. C.
GREFIER: M. D.
S-a luat în examinare recursul civil declarat de reclamantul S. L., împotriva sentinței civile cu nr.2328 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._, având ca obiect pretenții - despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamantul recurent S. L., avocat P. V. cu delegație la dosarul cauzei la fila 6, iar cu împuternicire avocațială pentru pârâții intimați P. D. și P. Oltița, avocat S. M., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Reprezentantul reclamantului recurent, avocat P. V. depune la dosarul cauzei dovada privind achitarea taxei judiciare de timbru de 1103 lei și a timbrului judiciar de 5 lei.
Instanța constată că recursul a fost legal timbrat.
Reprezentanții părților arată că nu au alte cereri de formulat, apreciind recursul în stare de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă faza de cercetare judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamanților recurenți, avocat M. L. D. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, pentru motivele arătate în scris, pe care le reiterează. Cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.
Reprezentantul reclamantului recurent, avocat P. V. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, pentru motivele arătate în scris, pe care le reiterează, cu obligarea pârâților intimați la plata cheltuielilor de judecată atât pentru fondul cauzei cât și pentru recurs.
Reprezentantul pârâților intimați, avocat S. M. solicită respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele arătate în scris prin întâmpinare, cu obligarea reclamanților recurenți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, sens în care depune chitanța nr. 17/02.02.2015.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată că:
Prin sentința civilă nr. 2328 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._, a fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul Stainer L. împotriva pârâților P. D. și P. Oltița, ca neîntemeiată, și a fost obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 2700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin dispoziția nr. 488/12.06.2002 emisă de Primarul Comunei Telciu s-a restituit în proprietate imobilele construcții și teren înscrise în CF 182 Telciu cu nr. top 351/2, 352/2, 353/2 cât și alte imobile, către numitul Stainer Wolf, dispoziție menținută ca fiind legală și temeinică prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție .
Pârâții P. D. și P. Oltița, au cumpărat aceste imobile de la numiții G. V. și E. în anul 1996 printr-un contract autentificat sub nr. 1800/01 noiembrie 1996 de către BNP C. I..
Prin cererea de chemare înregistrată la Judecătoria Năsăud sub nr. 3055/2006, reclamantul Stainer Wolf a solicitat în contradictoriu cu pârâții P. D. și P. Oltița să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilelor de natură grădină în intravilan în suprafață de 200 m.p., grădină și casă de locuit în suprafață de 200 m.p. și grădină și anexe gospodărești în suprafață de 65 m.p, toate înscrise în Cf 5360 Telciu, nr. top 351/2,352/2 și 353/2, să se radieze dreptul de proprietate al pârâților din aceeași carte funciară și să se dispună evacuarea pârâților din aceste imobile, acțiune precizată ulterior în sensul că a solicitat instanței de fond să fie obligați pârâții să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilelor din litigiu să le predea în posesia reclamantului și să se abțină pe viitor de la orice acte de conturbare sau de posedare, cu menținerea în totalitate a celorlalte petite din acțiunea introductivă .
Pe parcursul judecării cauzei înregistrate la Judecătoria Năsăud sub nr. 3055/2006 a decedat reclamantul, iar numitul Stainer L. în calitate de unic fiu al reclamantului decedat și-a exprimat intenția de a continua procesul început de tatăl său.
Pârâții P. D. și P. Oltița au formulat întâmpinare în cauza înregistrată la Judecătoria Năsăud sub nr. 3055/2006, prin care au fost de acord cu admiterea în parte a acțiunii civile formulate de reclamant, respectiv cu petitul de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, iar în ceea ce a privit petitul de evacuare pârâții au solicitat respingerea lui întrucât, în perioada în care au folosit acest imobil, de la data cumpărării lui, au efectuat investiții substanțiale în repararea și consolidarea lui.
Pârâții au formulat și acțiune reconvențională prin care au solicitat instanței de fond pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligat reclamantul pârât la plata sumei de 78.300 lei reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de pârâții - reclamanți la imobilele din litigiu și să se instituie un drept de retenție în favoarea pârâților – reclamanți asupra imobilelor din litigiu până când reclamantul – pârât va achita suma solicitată invocând principiul îmbogățirii fără justă cauză .
Prin sentința civilă nr. 1216/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, în baza art. 246 Cod procedură civilă s-a luat act de renunțarea pârâților reclamanți P. D. și P. Oltița la judecarea cererii de chemare în garanție formulată împotriva pârâților G. V. și G. E., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul Stainer L., în calitate de moștenitor legal al numitului Stainer Wolf împotriva pârâților P. D. și P. Oltița, a fost admisă în parte acțiunea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți P. D. și P. Oltița împotriva reclamantului pârât Stainer L., în calitate de moștenitor legal al numitului Stainer Wolf și în consecință au fost obligați pârâții - reclamanți P. D. și P. Oltița să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului – pârât Stainer L. asupra imobilelor construcții și teren înscrise în CF 4360 Telciu, nr. top 351/2, 352/2 și 353/2 și în Cf 182 Telciu, nr. top 350 și 354, a fost obligat reclamantul – pârât Stainer L. să plătească pârâților - reclamanți P. D. și P. Oltița suma de 50.844 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de către pârâții - reclamanți la imobilele construcții și teren înscrise în CF 4360 Telciu, nr. top 351/2, 352/2 și 353/2, și s-a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâților – reclamanți P. D. și P. Oltița asupra imobilelor construcții și teren înscrise în CF 4360 Telciu, nr. top 351/2, 352/2 și 353/2, până la momentul achitării de către reclamantul – pârât Stainer L. a sumei de 50.844 lei și s-a dispus evacuarea pârâților - reclamanți P. D. și P. Oltița din imobilele construcții și teren înscrise în CF 4360 Telciu, nr. top 351/2, 352/2 și 353/2 la momentul achitării de către reclamantul – pârât Stainer L. a sumei de 50.844 lei.
Sentința civilă nr. 1216/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._ a rămas irevocabilă la data de 04.12.2013 prin respingerea recursului declarat de S. L. ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 466/R/2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud.
S-a reținut că, reclamantul a solicitat prin acțiunea civilă astfel cum a fost precizată, să se dispună obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în sumă de 200 Euro pe lună (echivalentul în lei) reprezentând lipsa de folosință a imobilului înscris în CF nr. 182 Telciu, începând cu data de 24.02.2009 și până la data predării efective a acestuia, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate cu titlu de folos de tras, de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Instanța de fond a mai reținut că, în esență, problema de drept ce s-a impus a fi dezlegată a fost dacă în condițiile existenței unui drept de retenție în favoarea pârâților, (rezultat din sentința civilă nr. 1216/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._ rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 466/R/2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud) s-a putut angaja răspunderea civilă delictuală și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului.
Dreptul de retenție a fost definit ca fiind acel drept real de garanție, în virtutea căruia cel care deține un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie sa îl restituie, are dreptul să rețină bunul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le datorează in legătură cu acest bun.
Efectul principal al dreptului de retenție a fost facultatea pe care o dobândește creditorul aflat în posesia bunului, în speță pârâții P. D. și P. Oltița, de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate. Deci, dreptul de retenție a reprezentat, un mijloc pasiv de respingere a pretențiilor altor persoane, printre care s-a aflat și proprietarul. Refuzul restituirii lucrului, a apărut ca o modalitate de constrângere a debitorului proprietar să își achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul.
Având în vedere aceste considerații teoretice, instanța de fond a reținut că păstrarea bunului imobil înscris în CF 182 Telciu, în mâinile pârâților P. D. și P. Oltița a avut un temei de drept juridic, ceea ce a conferit acestei rețineri un caracter licit și nu unul ilicit. Mai mult decât atât, acordarea dreptului de retenție pe cale judecătorească a avut la bază, în afara unei conexiuni juridice sau materiale cu bunul, și raporturi juridice licite preexistente în temeiul căruia bunul s-a aflat în posesia actualului detentor (contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1800/01 noiembrie 1996 de către BNP C. I.).
Nefiind vorba despre o deținere ilicită a bunului, nu s-a putut pune în discuție nici acordarea unor despăgubiri calculate la valoarea chiriei lunare care s-ar fi practicat pentru imobilele în discuție. Această în condițiile în care dreptul de retenție al bunului a împiedicat pe adevăratul proprietar, debitor în cauză, să folosească bunul până la plata creanței. Ceea ce a condus la concluzia că nu s-a putut vorbi despre existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților proprietari debitori. Nefiind îndeplinite aceste două condiții ale răspunderii civile delictuale, nu a mai prezentat importanță analiza celorlalte de vreme ce condițiile s-au cerut întrunite în mod cumulativ.
Pentru aceste argumente instanța de fond a apreciat că acțiunea formulată și precizată de reclamant a fost neîntemeiată.
Pe cale de consecință instanța de fond a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată, reținând că a aparținut reclamantului culpa procesuală prin promovarea unei acțiuni neîntemeiate și provocarea unor cheltuieli din partea pârâților, cu plata onorariului de avocat, potrivit dovezilor depuse la dosarul de fond, având în vedere atât cheltuielile efectuate de către pârâți la judecata cauzei în fond în primul ciclu procesual cât și cele ocazionate de soluționarea recursului precum și cele efectuate în rejudecarea cauzei, a admis cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată și în baza dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, a obligat reclamantul la plata sumei de 2700 lei către pârâți cu titlu de cheltuieli de judecată, conform chitanțelor justificative aflate la dosarul de fond.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul S. L. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia în baza dispozițiilor art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii precizate, urmând să se dispună obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în sumă de 167,41 euro pe lună (echivalentul în lei), reprezentând lipsa de folosință a imobilului înscris în c.f. vechi 182 Telciu (actual c.f._ Telciu), începând cu data de 24.02.2009 și până la data predării efective a acestuia - 21.02.2014, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate cu titlu de folos detras, de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, onorar expert și onorar avocat în instanța de fond și recurs.
În motivare s-a arătat că în fapt, prin sentința atacată instanța de fond a respins acțiunea introductivă motivat de faptul că existența unui drept de retenție în favoarea pârâților instituit prin sentința nr. 1216/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._ rămasă irevocabilă, a constituit „un mijloc pasiv de respingere a pretențiilor altor persoane printre care se află și proprietarul".
S-a considerat că sentința a fost netemeinică și nelegală prin prisma celor ce urmează.
Dreptul de retenție nu era reglementat expres în vechiul Cod civil, aplicabil în cauză, ci marcate unele aplicații ale sale, din care literatura de specialitate și practica judecătorească au dedus existența cu aplicație generală a principiului respectiv ori de câte ori exista o datorie legată de acel lucru față de persoana ce îl deținea.
Așadar dreptul de retenție i s-a prezentat ca un adevărat drept real de garanție imperfect, în virtutea căruia cel care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuia să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.
Fiind un drept real imperfect, dreptul de retenție a apărut ca o garanție pur pasivă, în sensul că nu a conferit prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane.
Reținerea lucrului a constituit însă un important mijloc de constrângere a celui ce trebuia să restituie cheltuielile, ca acesta să-și execute obligația.
Însă fiind doar un mijloc de constrângere pentru executarea obligației dreptul de retenție a conferit o simplă detenție precară, deci nu o posesie. Așa fiind, detentorul nu a avut dreptul la fructe și nici nu a putut invoca deținerea sa pentru dobândirea, prin uzucapiune, a proprietății bunului.
În acest sens s-a pronunțat în mod constant instanța supremă și s-a invocat Decizia Tribunalului Suprem nr. 1072/12 mai 1972, publicată în CD. 1972, pag. 88 și Decizia Tribunalului Suprem nr. 528/15.03.1988, publicată în Revista Română de D. nr. 2/1989, pag. 67, unde s-a arătat că: „Dreptul de retenție, ca mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până la plata datoriei legată de acel bun, nu conferă creditorului retentor dreptul de a folosi lucrul reținut.”
Ca atare, un asemenea drept nu a justificat în sine respingerea capătului de cerere privind evacuarea și plata chiriei.
Așa fiind, folosirea imobilului de către pârâții creditori a apărut ca fiind fără nici un titlu, aceștia putând doar refuza punerea la dispoziție a locuinței până la achitarea creanței.
În consecință, a fost admisibilă cererea privind evacuarea. Desigur, dacă între timp s-a achitat debitul integral, evacuarea va putea fi dispusă.
În acest context, a fost de reținut că pârâții, neavând și dreptul de a folosi imobilul în calitatea lor de creditori retentori, de principiu au urmat a fi obligați la echivalentul dreptului de folosință, calculat corespunzător chiriei.
Prin urmare, pârâții fiind simpli detentori precari ai imobilului în discuție ei trebuiau să fie obligați la plata contravalorii dreptului de folosință pentru ultimii 3 ani înainte de introducerea acțiunii (așa cum a fost precizată) și cum a fost calculată prin raportul de expertiză dispus în cauză.
Față de cele mai sus arătate s-a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii precizate a reclamantului, cu obligarea pârâților și la plata cheltuielilor de judecată la instanța de fond și recurs reprezentând taxa de timbru, onorar de expert și avocat.
Pârâții intimați P. D. și P. Oltița, au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că în fapt, prin sentința pronunțată de Judecătoria Năsăud a fost respinsă acțiunea reclamantului S. L. ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat recurs prin care a solicitat admiterea acțiunii sale. Numai că, prin recursul formulat intimații au constatat că reclamantul a invocat alte pretenții de cât cele susținute la fond.
Conform precizării de acțiune pe care reclamantul, prin avocat C. I. M., a depus-o la instanța de fond pentru termenul din 19.06.2013, a solicitat plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului ca urmare a reținerii acestuia de către intimați fără nici un drept invocându-se temeiul legal prevederile art. 998 și 1088 din vechiul Cod civil. Aceasta a fost acțiunea reclamantului.
În recurs, intimații au constatat că s-a solicitat altceva, cel puțin așa cum a rezultat din motivarea recursului. Astfel, deși la pagina 1 din recurs s-a solicitat în continuare plata unei despăgubiri, în motivare s-a pretins restituirea fructelor imobilelor revendicate, asupra cărora intimații au avut un drept de retenție. Intimații au constatat o modificare a pretențiilor reclamantului, formulată pentru prima dată în recurs și au înțeles să invoce inadmisibilitatea acesteia.
Între pretențiile privind plata unei despăgubiri întemeiată în fapt și în drept (art. 998 vechiul Cod civil) pe răspunderea civilă delictuală și pretenția restituirii fructelor a fost o mare diferență. Reclamantul putea promova de la început o acțiune de restituire a unor fructe pretins culese de intimați, având la dispoziție prevederile art. 483 din vechiul Cod civil, însă a înțeles să promoveze o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 998 plus dobândă (art. 1088).
Având în vedere principiul disponibilități, reclamantul a fost cel care a stabilit cadrul procesual, însă nu l-a putut modifica în recurs.
Recurentul a invocat cele două decizii ale fostului Tribunal Suprem care au privit obligația titularului dreptului de retenție de a restitui fructele produse de bunul deținut. Numai că reclamantul nu a promovat o acțiune în restituirea fructelor și una în răspundere civilă delictuală.
Oricum și o acțiune în restituirea fructelor ar fi fost respinsă deoarece intimații nu au cules nici un fruct de la imobilele în litigiu și ca urmare, nu erau datori să predea reclamantului ceva ce ei nu au cules. Nu s-a făcut nici o dovada la dosar că intimații, spre exemplu, ar fi închiriat imobilul și ar fi încasat chirie (fructe civile), iar această chirie să fie apoi obligați să o restituie proprietarului, pentru că ea nu s-a cuvenit detentorului. Nu s-a dovedit așa ceva în primul rând pentru că nu s-a cerut de către reclamant și în al doilea rând pentru că intimații nu au cules nici un fruct (nu au închiriat) al imobilelor. De altfel, intimații s-au mutat în anul 2011 pe . au mai locuit în acele imobile.
Surprinzătoare a fost si cererea reclamantului de a primi despăgubiri până în anul 2014, luna februarie, deși el vânduse imobilele în luna martie 2013 numitului P. L. D., fiul mandatarei din recurs, numita R. Rodovica. Din extrasul de c.f. pe care l-au depus la dosar, la instanța de fond, a rezultat vânzarea intervenită în anul 2013, 29 martie, dată de la care reclamantul nu a mai fost proprietarul imobilelor.
În concluzie o acțiune în restituirea fructelor ar fi fost tot neîntemeiată.
În ceea ce a privit acțiunea reclamantului, cu care a fost învestită instanța de fond, acțiune în răspundere civilă delictuală, ea a fost neîntemeiată și nu a putut fi admisă.
În drept acțiunea reclamantului, așa cum s-a menționat în scris cât și oral la ultima ședință de judecată s-a întemeiat pe prevederile art. 998, 999 din vechiul Cod civil, respectiv o acțiune de despăgubiri întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.
Pentru a opera răspunderea civilă delictuală a fost necesara îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții: existența unei fapte ilicite, săvârșită de pârât; existenta unui prejudiciu; culpa pârâtului și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Dacă cel puțin una dintre aceste condiții nu a fost îndeplinită, răspunderea civila delictuală nu putea opera.
Aceasta a fost situația și în cazul în speță, pentru motivele arătate în continuare.
Prima condiție a fost ca intimații să fi săvârșit vreo fapta ilicită. Numai că nici reclamantul nu a fost în măsură să indice care au fost prevederile legale pe care ei le-au încălcat și care au demonstrat existența unei fapte ilicite (adică acea fapta prin care ei au încălcat vreo prevedere legală).
Singura referire pe care a făcut-o reclamantul la o prevedere legală în precizarea din 19.06.2013 a vizat art. 25 din Legea nr. 10/2001 și HG nr. 250/2007 care a conferit dispoziției primarului de restituire a imobilului "forța probantă a unui act autentic și constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară".
Intimații nu au înțeles care a fost fapta prin care au încălcat o prevedere legală și dacă dispoziția primarului a constituit titlu executoriu de ce nu s-a apelat la executarea silită.
Cu toate acestea, reclamantul a promovat (tatăl acestuia S. Wolf) o acțiune în revendicare care a format obiectul dosarului nr._ .
Intimații au arătat că s-au aflat în posesia imobilului pe care l-au cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare autentic și s-au întabulat în cartea funciară. Ca urmare s-au aflat în posesia legitimă a imobilului.
În 2006 s-a promovat o acțiune în revendicare de către S. Wolf deoarece imobilul i-a fost restituit la Legea nr. 10/2001 prin dispoziția primarului.
Încă de la început în dosarul nr._ prin întâmpinarea depusă la dosar pentru termenul din 15.01.2007 (filele 18-19) s-au declarat de acord cu admiterea în parte a acțiunii deoarece nu erau de acord cu predarea pur și simplu a imobilelor către reclamant. La pagina 1 alin. ultim din întâmpinare au arătat că au înțeles să condiționeze predarea imobilelor către reclamant de plata investițiilor pe care ei le-au făcut la construcțiile în litigiu și instituirea unui drept de retenție în favoarea intimaților până la plata despăgubirilor.
Reclamantul nu a fost de acord cu aceste pretenții, ca urmare nici intimații nu au putut fi de acord cu predarea pur și simplu a imobilelor. Astfel, au formulat acțiune reconvențională și au solicitat plata sumei de (în final) 50.844 lei și instituirea dreptului de retenție.
Prin sentința civilă nr. 1216/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud, s-a admis acțiunea reconvențională și a fost obligat reclamantul să achite intimaților suma de 50.844 și a instituit un drept de retenție a imobilelor până la plata despăgubirii. Așadar, instanța de fond a confirmat dreptul intimaților de a păstra posesia imobilelor și le-a recunoscut acel drept de retenție. Soluția instanței de fond a fost menținută și în recurs.
Lipsa de posesie a reclamantului s-a datorat exclusiv culpei sale deoarece intimații din anul 2007 s-au arătat dispuși să predea posesia imobilelor în situația în care au fost despăgubiți. Deoarece a refuzat despăgubirea lor, a fost lipsit de posesia imobilelor. Așadar intimaților le-a fost recunoscut acest drept de a reține imobilele până la plata despăgubirilor.
Au depus la dosar procesul-verbal de executare silită a sentinței civile nr. 1216/2013 din care a rezultat că în momentul în care li s-a achitat despăgubirea, intimații au predat posesia imobilelor.
În cauză li s-a solicitat despăgubiri pentru perioada 2009 până la predare, ori prin sentința civilă nr. 1216/2013 li s-a recunoscut pentru această perioadă legitimitatea de a păstra posesia imobilelor întrucât au fost la rândul lor creditorii reclamantului (prin investițiile făcute la imobile).
În concluzie, fapta ilicită nu a existat, ei păstrând imobilele în mod licit.
Cu privire la prejudiciu, s-a arătat că atunci când se solicită recunoașterea unui prejudiciu patrimonial, acesta trebuie să fie cert și nereparat. Așadar reclamantul a pretins o despăgubire pentru lipsa de folosință care a cuantificat-o în echivalentul unei chirii lunare (în primul rând cuantumul apreciat de expert a fost pentru spații comerciale, iar în al doilea rând a fost mult prea mare pentru Telciu - așa cum au arătat cu răspunsul Primăriei Telciu, chiria pentru spatiile din localitate a fost cu mult sub cea arătată de expert). Așa cum au arătat deja prejudiciul trebuia să fie cert. În cazul în speță prejudiciul a fost incert.
Reclamantul a pretins contravaloarea chiriei unui spațiu comercial, numai că imobilele în cauza au avut destinația de locuință, nefiind amenajate ca spații comerciale.
Incertitudinea prejudiciului a rezultat în două situații ipotetice: în primul rând reclamantul trebuia să facă investiții pentru a amenaja imobilele ca spații comerciale; nu a fost dovedit că avea disponibilități financiare pentru a face amenajarea; apoi aceste investiții trebuiau scăzute din venitul realizat din chirie pentru a estima prejudiciul real suferit; nu s-a făcut nici o dovada în acest sens de către reclamant; în plus, din chiria încasată reclamantul ar fi plătit impozit, iar prejudiciul nu se putea ridica la întregul cuantum al chiriei. A doua situație ipotetică, nu a fost cert că dacă ar fi amenajat acest spațiu pentru comerț ar fi avut la cine să-l închirieze; așadar prejudiciul nu a fost cert ci a fost improbabil, ar fi putut rămâne ani de zile neînchiriat, perioada 2009-2014 fiind o perioadă de criză economică.
În concluzie, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu patrimonial cert. A rezultat cu certitudine că nu au putut vorbi de un prejudiciu cert pentru ca acțiunea reclamantului să poată fi admisă.
Două dintre condițiile cerute nu au fost întrunite în cauză, fiind suficient pentru a se respinge acțiunea reclamantului. Intimații au arătat că nu a existat nici o culpă în ceea ce i-a privit, lipsind atât elementul intelectiv cât și cel volitiv, așa cum a arătat doctrina de specialitate.
Așadar, intimații nu au urmărit niciodată sau acceptat un prejudiciu al reclamantului. Ei încă din 2007 s-au declarat de acord cu predarea imobilului cu condiția ca reclamantul să le achite contravaloarea investițiilor. Reclamantul nu a fost de acord, ba chiar s-a opus vehement, a făcut și recurs încercând să obțină respingerea pretențiilor intimaților în dosarul nr._, dar nu a reușit. Ca urmare lipsa de posesie a imobilelor sale i-a fost imputabilă în întregime. S-a precizat că, întrucât nu a existat fapta ilicită și nici prejudiciul patrimonial invocat, nu a putut exista raport de cauzalitate.
De fapt, dacă ar fi existat un prejudiciu acesta s-ar fi datorat doar conduitei reclamantului care a refuzat în mod neîntemeiat (așa cum s-a dovedit urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1216/2013) să achite intimaților despăgubirile.
Așadar, dacă s-a vorbit de un raport de cauzalitate acesta ar fi putut fi doar între fapta reclamantului și un eventual prejudiciu, pretinsa pagubă datorându-se exclusiv conduitei acestuia.
În concluzie, s-a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul, examinând în baza prev. art. 304 și 3041 Cod procedură civilă hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, constată că aceasta este temeinică și legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Tribunalul apreciază că instanța de fond a stabilit starea de fapt prin interpretarea corectă a mijloacelor de probă administrate în cauză, motiv pentru care nu vor mai fi reluate aceste statuări, ci se va proceda la analizarea hotărârii atacate din prisma criticilor formulate în cererea de recurs.
Prin cererea de recurs s-a invocat faptul că dreptul de retenție a reprezentat doar un mijloc de constrângere pentru executarea obligației, conferind o simplă detenție precară, iar în calitate de detentori, pârâții nu au avut dreptul la fructe și se impune a fi obligați la echivalentul dreptului de folosință, calculat corespunzător chiriei.
S-au invocat în susținerea acestor aspecte: Decizia Tribunalului Suprem nr. 1072/12 mai 1972, publicată în CD. 1972, pag. 88 și Decizia Tribunalului Suprem nr. 528/15.03.1988, publicată în Revista Română de D. nr. 2/1989, pag. 67, unde s-a arătat că: „Dreptul de retenție, ca mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până la plata datoriei legată de acel bun, nu conferă creditorului retentor dreptul de a folosi lucrul reținut.”
Tribunalul observă că această justificare pentru pretențiile formulate, că ele reprezintă contravaloarea folosinței, a apărut doar în cuprinsul cererii de recurs, în primul ciclu procesual și chiar în rejudecare în fața instanței de fond, reclamantul nu a indicat la nici un moment dat ca și temei juridic contravaloarea folosinței.
În cuprinsul acțiunii (f. 2 dosar inițial) s-a indicat ca și temei al pretențiilor reclamantului dispozițiile art. 992 Cod civil, care prevăd ipoteza plății nedatorate, „cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”.
În cursul rejudecării, prin înscrisul intitulat „precizare de acțiune” (f. 17-18), depus termenul de judecată din 19.06.2013, reclamantul prin avocatul de la acel moment, C. I. M., a arătat că a solicitat plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului ca urmare a reținerii acestuia de către intimați fără nici un drept, invocându-se temeiul legal prevederile art. 998 și 1.088 din vechiul Cod civil.
Pretențiile reclamantului au fost analizate în mod corect de instanța de fond raportat la aceste dispoziții indicate, tribunalul împărtășind susținerile intimaților cu privire la aspectul că în cadrul cererii de recurs s-a încercat o modificare a cauzei juridice a pretențiilor reclamantului, or, o astfel de fundamentare a pretențiilor formulată pentru prima dată în recurs, nu poate fi primită conform art. 316 rap. la art. 294 Cod procedură civilă.
Analizând acțiunea civilă, așa cum a fost precizată în fața instanței de fond, tribunalul apreciază că în mod justificat s-a concluzionat prin sentința civilă atacată, că nu sunt întrunite condițiile pentru răspunderea civilă delictuală, întrucât pârâții P. nu au săvârșit nicio faptă ilicită, ei deținând imobilul în baza hotărârilor judecătorești care le-au recunoscut dreptul de retenție. Refuzul de restituire a bunului nu putea fi asimilat vreunei fapte ilicite, întrucât reprezenta elementul de bază a dreptului de retenție recunoscut în favoarea pârâților. Raportat la inexistența unei fapte ilicite în sarcina pârâților, tribunalul apreciază că nu se mai impune analizarea și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale.
Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul în baza art.312 alin.1 teza II din codul de procedură civilă va respinge recursul declarat de reclamantul S. L., împotriva sentinței civile nr. 2328/05.11.2014 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Năsăud, ca neîntemeiat.
Față de prevederile art. 274 alin.1 Cod proc.civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, tribunalul îl va obliga pe recurent să plătească intimaților P. D. și P. Oltița suma de 1.500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, onorariu avocat conform chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantul S. L., cu domiciliul procesual ales în comuna Telciu, ., jud. Bistrița – Năsăud la mandatara R. Rodovica, împotriva sentinței civile nr. 2328/05.11.2014 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Năsăud, ca neîntemeiat.
Obligă recurentul să plătească intimaților P. D. și P. OLTIȚA, cu domiciliul în comuna Telciu, ., jud. Bistrița – Năsăud,suma de 1.500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 09.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
B. I. S. S. I. N. C.
GREFIER
M. D.
Red/Dact:
BISz/MD
22.05.2015/ 2 ex
Jud. fond: C. M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 51/2015. Tribunalul BISTRIŢA... | Acţiune în declararea simulatiei. Decizia nr. 214/2015.... → |
|---|
