Contestaţie la executare. Decizia nr. 63/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 63/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ nr. 63/2015
Ședința publică din data de 06 mai 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: R.-I. B., judecător
JUDECĂTOR: G. C. F., președinte secție
GREFIER: A. Ș.
S-a luat în examinare apelul civil declarat de contestatoarea Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 8999/2014 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal efectuat în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că la data de 05.05.2015, contestatoarea apelantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, a depus la dosar note scrise, în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român, iar intimatul nu a depus la dosar note scrise.
În temeiul art. 392 Cod procedură civilă, tribunalul deschide dezbaterile asupra fondului apelului și, având în vedere că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept, în baza art. 394 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile asupra fondului și rămâne în pronunțare asupra apelului.
TRIBUNALUL
Deliberând constată,
Prin sentința civilă nr. 8999/2014 pronunțată la data de 11 noiembrie 2014 de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ s-a admis, în parte, contestația la executare formulată de contestatoarea Administrația Județeană A Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud în contradictoriu cu intimatul U. L. și în consecință s-a dispus reducerea cheltuielilor de executare stabilite în dosarul execuțional nr. 135/ex/2014 al executorului judecătoresc J. O. L. de la 700 lei la 300 lei, prin reducerea onorariului de avocat pentru reprezentarea creditorilor în faza de executare silită de la 500 lei la 100 lei. Au fost respinse celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că prin decizia civilă nr. 493/R/18.12.2013, pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect prestație tabulară - validare antecontract de vânzare-cumpărare, Tribunalul Bistrița-Năsăud a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 625/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud, obligând recurentul să plătească intimatului U. L. suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Deoarece debitoarea nu a înțeles să achite datoria stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea menționată, prin cererea înregistrată sub nr. 135/ex/18.06.2014, intimatul a solicitat Biroului executorului judecătoresc J. O. L. inițierea procedurii de executare silită a creanței în cuantum de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
După încuviințarea executării silite de Judecătoria Bistrița dispusă prin încheierea nr. 5598/CC/2014 pronunțată în dosarul nr._, în dosarul execuțional nr. 135/ex/18.06.2014 au fost stabilite cheltuieli de executare în cuantum de 700 lei, din care 500 lei onorariu de avocat pentru reprezentarea creditorilor în faza de executare silită, conform procesului verbal din data de 14.07.2014.
Prin somația emisă în aceeași dată, debitorul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj-N., a fost somat să achite suma de 1.700 lei, din care 1.000 cheltuieli de judecată în recurs și 700 lei cheltuieli de executare silită.
Nu poate fi reținut ca motiv de anulare a actelor de executare invocarea de către contestatoare a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002, potrivit cărora dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Pe de o parte, contestatoarea nu a făcut dovada că nu are fondurile necesare acoperirii creanței, iar, pe de altă parte, nu a probat în vreun fel efectuarea unor demersuri pentru includerea în bugetul instituției a fondurilor necesare îndeplinirii obligației stabilite prin titlul executoriu de care se prevalează intimatul, deși a avut la dispoziție mai bine de o jumătate de an de la pronunțarea hotărârii judecătorești de care se prevalează creditorul.
Mai mult, privite în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice față de o persoană fizică sau juridică obișnuită
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
A da eficiență prevederilor articolului menționat din OG nr. 22/2002 ar echivala cu o încălcarea a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere faptul că debitoarea este o instituție publică și are îndatorirea, ca reprezentantă a statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Mai mult, este cu totul contrar Convenției și discriminatoriu ca termenul de 6 luni, prevăzut de OG nr. 22/2002, să curgă de la data somației de executare trimisă instituției publice de către creditor, iar nu de la data la care hotărârea judecătorească este executorie, întrucât, în mod nejustificat, impune creditorului să formuleze o asemenea somație.
Nu pot fi reținute nici apărările contestatoarei referitoare la nerespectarea de către intimat a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 92/2003, potrivit cărora sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii se restituie debitorului la cerere.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. De asemenea, Curtea a mai precizat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În speță, contestatoarea nu a executat de bunăvoie obligația stabilită prin titlul executoriu, deși a avut la dispoziție un interval mai mult decât rezonabil în acest sens, hotărârea judecătorească fiind pronunțată în data de 18.12.2013, iar intimatul optând pentru executarea silită a creanței abia în data de 18.06.2014.
În cauza Ș. împotriva României, Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar art. 6 par. 1 din Convenție a fost încălcat.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că, în calitatea sa de instituție publică, Administrația județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate (art. 117 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 92/2003 și art. 1 și 2 din OG nr. 22/2002) pentru a întârzia executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului având prioritate de aplicare și incidență directă în speță, instanța a respins, ca nefondată, contestația la executare în ceea ce privește actele de executare efectuate în dosarul execuțional nr. 135/ex/2014 al executorului judecătoresc J. O. L..
Referitor la cheltuielile de executare, instanța a reținut că onorariul de avocat de 500 lei, inclus de executorul judecătoresc în cuantumul acestora, conform încheierii din data de 14.07.2014 este disproporționat în raport de valoarea creanței de 1.000 lei supuse executării silite, de caracterul formal al cererii, implicând un efort minim din partea avocatului.
De vreme ce executarea reprezintă parte integrantă a procesului, dispozițiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ. își găsesc deplină aplicabilitate și în această fază a procesului, astfel încât instanța a dispus reducerea cheltuielilor de executare stabilite în dosarul execuțional nr. 135/ex/2014 al executorului judecătoresc J. O. L. de la 700 lei la 300 lei, prin reducerea onorariului de avocat pentru reprezentarea creditorilor în faza de executare silită de la 500 lei la 100 lei.
În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ., art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Împotriva aceste sentințe, în termen legal, a declarat apel intimata în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, reprezentant al debitorului Statul Român, solicitând admiterea apelului astfel cum este formulat, modificarea hotărârii apelate în sensul admiterii contestației la executare, în totalitate, cu consecința anulării actelor din dosarul execuțional nr. 109/ex/2014 al Biroului executorului judecătoresc J. O. L..
În motivare s-a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Ministerul Finanțelor Publice a achitat deja suma înscrisă în titlul executoriu - decizia civilă nr. 4931/R/18.12.2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._, conform ordinului de plată anexat.
Creditorul nu a respectat prevederile legale în ceea ce privește restituirea sumelor cu titlu de cheltuieli de judecată, în sensul că nu formulat o cerere către instituție pentru punerea în executare voluntară a sumei de 1000 lei.
În momentul în care instituția a luat la cunoștință despre titlul executoriu, odată cu . din partea executorului judecătoresc J. O. L., s-a formulat cererea către Ministerul Finanțelor Publice însoțită de documentația necesară, în vederea efectuării plății voluntare a sumei de 1000 lei.
Ministerul Finanțelor Publice a efectuat plata sumei din titlul executoriu, așa cum reiese din ordinul de plată anexat.
În opinia apelantei, aceasta nu poate fi obligată nici la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de executare odată ce obligația de plată stabilită prin titlul executoriu a fost efectuată în mod voluntar.
Prin decizia civilă nr. 4931/R/18.12.2013 a fost respins recursul declarat de recurentul Statul Român și acesta a fost obligat la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Biroului executorului judecătoresc J. O. L., în numele creditorului, a comunicat somația emisă la 14.07.2014, încheierea civilă nr. 5598/CC/2014 a Judecătoriei Bistrița, încheierea întocmită la data de 14.07.2014 din dosarul execuțional nr. 135/ex/2014 prin care s-au stabilit cheltuielile de executare împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu, somând debitorul să achite în favoarea creditorului suma totală de 1700,00 lei, din care 1000 lei cheltuieli de judecată și 700 lei cheltuieli de executare silită.
Executarea silită a fost începută împotriva debitorului fără să se constate refuzul executării de bunăvoie a obligației stabilite prin titlul executoriu. În baza principiului executării voluntare "se restituie, la cererea debitorului următoarele sume.."
Procedura de restituire a sumelor este reglementată de Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2033/2013 pentru aprobarea Procedurii operaționale PO-29-16 "privind plata obligațiilor pecuniare stabilite prin hotărâri judecătorești și arbitrare pronunțate de instanțele judecătorești și arbitrare..."
Raportat la aceste dispoziții se constată că în speță creditorul nu a urmat procedura prevăzută de lege pentru restituirea sumei dispuse prin hotărârea instanței, ci s-a adresat direct executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită, conform art. 663 din codul de procedură civilă (solicitând si sume exagerate cu titlu de cheltuieli de executare), considerând că debitorul nu a executat de bunăvoie obligația stabilită prin titlul executoriu.
Executarea silită declanșată la cererea creditorului nu este legală și temeinică, întrucât creditorul trebuia să constate refuzul nejustificat privind executarea de bunăvoie a obligației stabilite prin hotărârea judecătorească și apoi să se adreseze unui executor judecătoresc.
Din modul în care creditorul înțelege să-și exercite drepturile rezultă intenția acestuia de a obține un beneficiu nemeritat, motiv pentru care debitorul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de executare în cuantum de 700,00 lei.
Un alt motiv de nelegalitate se referă la dispozițiile legale cuprinse în O.G. nr. 22/2002, dispoziții ce nu au fost respectate în speță.
Prin derogare de la regimul juridic de drept comun, în materia executării obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina instituțiilor publice, a fost reglementată o procedură specială. Astfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, la art. 1 alin. 2 se arată: "creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale pentru care au fost înființate".
Actul normativ menționat acordă debitoarelor instituții publice un termen de "grație" de 6 luni, termen în care acestea au obligația să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Termenul curge de la data la care debitorul a primit somația de plată (art. 2 din O.G. nr. 22/2002).
În situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul de "grație" de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Raportat la faptul că somația de plată a fost comunicată debitorului la data de 12.06.2014, se constată că termenul legal de grație de 6 luni de la primirea somației a fost nerespectat, somația fiind întocmită cu încălcarea dispozițiilor legale speciale mai sus invocate.
În vederea punerii în aplicare a dispozițiilor cuprinse în O.G. nr. 22/2002, prin Ordinul nr. 2336/2011 emis de ministrul finanțelor publice, s-a aprobat Procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei statului.
La art. 3 alin. 2 din C.proc.civ. se arată că sumele care fac obiectul indisponibilizării vor fi stabilite de instituțiile și autoritățile publice ținând cont de prevederile art. 1 alin. 1 din OG nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și de categoriile de sume care nu sunt supuse executării silite prevăzute la art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002 și la art. 452, alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 466 si următoarele C.proc.civ.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din OUG nr. 80/2013.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de intimat la data de 11 martie 2015 (f. 18), în termenul legal prevăzut de art. 201 C.proc.civ. s-a solicitat respingerea apelului, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivare s-a arătat că principiul executării voluntare invocat nu poate fi reținut, deoarece nici în prezent debitorul nu a achitat voluntar în întregime debitul care cuprinde și cheltuielile de executare silită.
Ordinul nr. 2033/2013 nu reglementează o procedură prealabilă executării silite, așa cum eronat susține contestatoarea. Executarea voluntară este reglementată ca o alternativă la executarea silită, lăsată la aprecierea debitorului. Dacă s-ar impune o procedură prealabilă celei prevăzute de Codul de procedură civilă ar însemna că printr-un ordin se modifică reglementările din Codul de procedură civilă, ceea ce nu ar fi posibil.
Chiar prevederile din Ordinul nr. 2033/2013 arată că este o procedură alternativă. Astfel, la punctul 5.2. din Ordin se menționează că executarea silită este declanșată prin somația comunicată…; declanșarea procedurii executării silite în cursul procedurii de executare voluntară conduce la încetarea procedurii de executare voluntară....
Așadar, nu numai că nu este o procedură prealabilă, dar chiar dacă a fost declanșată, creditorul poate trece oricând la executarea silită, iar cea voluntara încetează.
Referitor la cheltuielile de executare în sumă de 300 lei s-a subliniat că potrivit prevederilor art. 669 alin. 2 C.proc.civ. cheltuielile de executare cad în sarcina debitorului. Conform alin. 3 al aceluiași articol printre cheltuielile de executare se numără și onorariul de avocat din faza de executare (chiar dacă a fost redus), onorariul executorului și altele.
Potrivit alin. 4 aceste cheltuieli de executare se stabilesc de executor prin încheiere, iar conform alin. 6, încheierea constituie titlu executoriu.
Așadar pentru cei 300 lei încheierea executorului este titlu executoriu și trebuie achitată de debitor.
În ceea ce privește somația s-a arătat că acest act de executare silită a fost întocmit în mod legal, cu respectarea prevederilor legale în materie și se circumscrie și prevederilor invocate de apelantă, respectiv art. 2 din OG nr. 22/2002. Conform art. 2 din OG nr. 22/2002, termenul de grație despre care vorbește apelanta curge de la comunicarea somației. Rezultă că pentru a începe să curgă acest termen este necesar ca mai întâi să fie comunicată somația de către executor. Dacă nu se comunică somația, termenul de 6 luni nu începe să curgă.
Se poate observa că în cuprinsul somației executorul menționează acest aspect, aducând la cunoștința debitorului că de la primirea ei are un termen de 6 luni pentru a face plata în mod benevol.
Deși somația s-a comunicat în 2014, iar termenul de 6 luni s-a împlinit, debitorul nu a făcut plata integrală de bunăvoie nici până în prezent, dovedindu-și reaua credință. Plata integrală înseamnă și achitarea cheltuielilor de executare silită în cuantum de 300 lei.
Prin somația comunicată executorul a acordat acel termen de grație de 6 luni prevăzut de art. 2 din OG nr. 22/2002, termen care curge de la comunicarea somației.
Este surprinzătoare afirmația apelantei în sensul că nu s-a respectat acest termen, deoarece nici măcar aceasta nu invocă vreun alt act de executare care să se fi efectuat în termenul de grație de 6 luni.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 471 alin. 5 C.proc.civ.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate tribunalul reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, neexistând niciun motiv care să ducă la anularea sau schimbarea acestea, pentru considerentele care urmează a fi relevate.
Prin decizia civilă nr. 493/R/2013 în sarcina Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit obligația plății sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă datorată intimatului.
Decizia a rămas irevocabilă la data pronunțării, 18 decembrie 2013, astfel că de la acest moment debitorul putea efectua plata voluntară.
Plata voluntară nu trebuie solicitată de creditor, ci este un act ce provine de la debitor, de bunăvoie, în lipsa oricărei solicitări.
Obligația de plată incumbă Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și nu Administrației Județene a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, care a fost doar reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, în baza mandatului expres acordat.
În calitate de debitor Statul Român avea obligația de a achita suma de 1000 lei imediat după data rămânerii irevocabile a hotărârii. Plata trebuia făcută din proprie inițiativă, în lipsa unei solicitări a creditorului.
Având în vedere neîndeplinirea obligației de plată, la data de 18 iunie 2014, adică după 6 luni de la data la care plata trebuia efectuată, creditorul s-a adresat executorului judecătoresc pentru a obține plata pe calea executării silite.
La data de 14 iulie 2014 executorul judecătoresc a emis somația de plată, în cuprinsul căreia s-a prevăzut că se va proceda la executarea silită în ipoteza neplății sumei datorate în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din OG nr. 22/2002, calculat de la data primirii somației (f. 16 dosar fond).
Cheltuielile de executare au fost stabilite prin încheierea din 14 iulie 2014, acestea ridicându-se la suma de 700 lei, constând în taxă de timbru aferentă cererii de încuviințare a executării silite, onorariu de avocat în faza de executare silită, cheltuieli de deplasare, cu trimiterile poștale, de papetărie și onorariu de executor (f. 17 dosar fond).
Executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii este reglementată printr-un act normativ special, OG nr. 22/2002, derogatoriu de la principiul general conform căruia în cazul neexecutării de bunăvoie obligația se execută imediat prin procedura executării silite în una din modalitățile de executare reglementate de Codul de procedură civilă.
Prevederile ordonanței au fost analizate sub aspectul constituționalității, reținându-se de Curtea Constituțională, în cadrul mai multor decizii (decizia nr. 444 din 20 noiembrie 2003; decizia nr. 529 din 11 octombrie 2005; decizia nr. 552 din 6 iulie 2006), că ordonanța „are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a derulării în condiții optime a activității acestora și, prin aceasta, a îndeplinirii atribuțiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului".
Prin decizia nr. 127 din 19 februarie 2008, instanța constituțională a analizat actul normativ și prin prisma prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reținând că aceste dispoziții nu sunt încălcate.
Astfel, s-a reținut că deși este adevărat că prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituția debitoare este obligată să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri) se prelungește durata procedurii de executare a titlului, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din coroborarea prevederilor art. 2, art. 3 și art. 6 din OG nr. 22/2002 rezultă că, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, în situația lipsei de fonduri necesare plății de către instituțiile publice a datoriilor către creditori, în favoarea debitorului este reglementat ex lege un termen de 6 luni, calculat din momentul primirii somației de plată comunicată de organul de executare, în interiorul căruia se recunoaște dreptul debitorului de a face demersuri în vederea obținerii de fonduri pentru îndeplinirea obligației de plată.
Ca atare, pe acest interval maxim de timp, atunci când între debitor și creditor nu a intervenit o înțelegere în privința altui termen sau altor condiții de îndeplinire a obligației, obligația de plată a datoriei către creditor este suspendată în baza legii.
Prevederile OG nr. 22/2002 vizează autoritățile și instituțiile publice care nu dispun de fonduri pentru plată.
În niciun caz nu se poate reține că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, nu ar avea suma de 1000 lei datorată creditorului.
Suma de plătește din bugetul de stat, așa cum atestă apelanta prin cererea de chemare în judecată.
Or, Ministerul Finanțelor Publice administrează veniturile statului, conform art. 2 alin. 2 lit. f din HG nr. 34/2009, în realizarea funcțiilor sale acest minister aprobând, în condițiile legii, repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare, precum și deschiderea de credite bugetare, conform art. 3 alin. 1 pct. 11 și 12 din HG nr. 34/2009.
Prin urmare, OG nr. 22/2002 nu are în vedere ipoteza în care debitor este Statul Român, când plata se face de Ministerul Finanțelor Publice, ci doar situațiile în care debitorii sunt instituțiile și autoritățile publice care primesc bani de la bugetul de stat, altefel decât Ministerul Finanțelor Publice administrator al veniturilor statului.
OG nr. 22/2002 are în vedere ordonatorii principali de credite cărora le revine obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, Ministerul Finanțelor Publice având rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete.
Întrucât Ministerul Finanțelor Publice, căruia îi incumbă plata, nu intră în categoria instituțiilor lipsite de fonduri, acesta netrebuind să solicite suma de la o altă entitate, ci el însuși decide în privința veniturilor statului, prevederile OG nr. 22/2002 nu pot fi aplicate în privința sa.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a probat o eventuală lipsă de fonduri, condiție a incidenței actului normativ.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza (teoretică) a unei aplicabilități a normei, întrucât termenul de 6 luni pentru efectuarea plății curge de la data comunicării somației, este evident că în condițiile unei neplăți de bunăvoie, creditorul are obligația de a se adresa executorului judecătoresc în vederea comunicării somației de plată, pentru a face să curgă termenul de 6 luni.
Evident, odată ce creditorul se adresează executorului judecătoresc acesta efectuează cheltuieli de executare, care în final cel puțin parțial (pentru cererea de executare silită, pentru emiterea somației) vor fi suportate de debitor.
În condițiile în care plata benevolă nu a avut loc, în mod corect creditorul a apelat la executorul judecătoresc, aspect ce a determinat efectuarea unor cheltuieli de executare.
Având în vedere că plata benevolă nu s-a efectuat din culpa exclusivă a debitorului, care a rămas în pasivitate, cheltuielile de executare se impun a fi suportate de acesta, aspect corect reținut de instanța de fond.
La dosarul cauzei nu s-a depus niciun ordin de plată care să ateste îndeplinirea obligației, data plății, deși în apel se invocă efectuarea plății sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată.
Oricum, chiar și în ipoteza în care s-ar fi plătit deja suma, exonerarea totală a Statului Român de plata cheltuielilor de judecată reduse de instanța de fond la suma de 300 lei nu poate avea loc, deoarece plata nu a fost efectuată anterior declanșării executării silite.
Prevederile art. 117 alin. 1 lit. f din OG nr. 92/2003, republicată, invocate la fondul cauzei, nu sunt incidente, dispozițiile referindu-se la sume de bani în privința cărora prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că nu sunt datorate. Or, în speță este vorba de cheltuieli de judecată acordate în temeiul culpei procesuale.
În baza considerentelor relevate și a textelor legale reținute, tribunalul făcând aplicarea prevederilor art. 480 C.proc.civ. va respinge ca nefondat apelul declarat.
În temeiul art. 453 C.proc.civ., având în vedere că apelanta a pierdut procesul, tribunalul o va obliga să plătească intimatului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, justificat cu chitanța nr. 49/11.03.2015 depusă în original la dosar (f. 14).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de contestatoarea Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, cod fiscal_, cont bancar IBAN RO53TREZ1015067XXX003469 deschis la Trezoreria municipiului Bistrița, cu sediul în Bistrița, .. 6-8, județul Bistrița-Năsăud, în numele Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 8999/2014 pronunțată la data de 11 noiembrie 2014 de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, pe care o menține ca fiind legală și temeinică.
Obligă apelanta să plătească intimatului U. L., domiciliat în comuna Rodna, ., județul Bistrița-Năsăud, suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 6 mai 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
R. – I. B. G.-C. F. A. Ș.
red. F.G.C./dact. F.G.C./4 exemplare
12 mai 2015
judec. fond C. R. R.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 64/2015. Tribunalul... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 33/2015. Tribunalul... → |
|---|
