Contestaţie la executare. Decizia nr. 770/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 770/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 100/197/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 770/2013
Ședința publică de la 30 Mai 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE L. S.
JUDECĂTOR P. M.
JUDECĂTOR A. B.
Grefier V. D.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului C., prin reprezentant D.G.F.P.B. în contradictoriu cu intimata C. N., împotriva Încheierii de ședință din data de 28.01.2013, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care,
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 22.05.2013, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, în temeiul art. 260 Cod procedură civilă, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL,
Constată că prin încheierea de ședință din data de 28.01.2013 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria B. a luat act de renunțarea la judecată formulată de contestatoarea C. N. în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrarea Fiscală; a obligat intimata să plătească contestatoarei suma de 1054,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei hotărâri prima instanță a reținut următoarele considerente:
Judecătoria a luat act de renunțarea la judecată, făcând aplicarea prevederilor art. 246 alin.1 C.pr.civ.
Cu privire la cererea reclamantei având ca obiect obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, instanța a apreciat că, deși intimatul nu a căzut în pretenții în sensul art. 274 C.pr.civ., acesta a fost cel din a cărui culpă procesuală au fost ocazionate cheltuielile de judecată avansate de contestatoare. Instanța a reținut că, în sarcina intimatei, se reține culpa civilă procesuală, având natura culpei delictuale. Cu alte cuvinte, cel ce atrage pe altul într-un proces în mod injust este dator a suporta cheltuielile efectuate de cel neculpabil, raționamentul fiind acela al necesității reparării prejudiciului cauzat prin fapta proprie, fapta comisă cu intenție sau prin neglijență sau prin imprudență. În consecință, reținând întrunirea cerințelor intervenției culpei delictuale, instanța a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat calea de atac a recursului intimata Administrația Finanțelor Publice C., reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice B., care a solicitat modificarea încheierii, în sensul neobligării AFP C. la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar reducerea cuantumului acestora spre minim.
În motivarea căii de atac exercitate recurenta arată că a avut calitatea de intimată Administrația Finanțelor Publice C. și nu Agenția Națională de Administrare Fiscală, cum în mod eronat s-a menționat în încheierea de ședință recurată. Ca urmare, se solicită instanței să constate că denumirea corectă a intimatei este Administrația Finanțelor Publice C..
Recurenta precizează că toate măsurile care se impuneau a fi luate ca urmare a anulării deciziei de impunere și ulterior a formelor de executare au fost deja luate până la primul termen de judecată. Instanța ar fi trebuit să rețină buna credință a intimatei și nu culpa acesteia, având în vedere că declanșarea executării silite a fost pornită din culpa Casei de Asigurări de Sănătate B.. Buna credință a organului de executare nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere demersurile efectuate de către acesta în vederea lămuririi situației debitoarei și promptitudinea cu care a acționat în vederea ridicării măsurilor de executare silită.
Recurenta apreciază că motivarea instanței de judecată este eronată, având în vedere faptul că prevederile legale în materie sunt clare, în sensul că pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Decizia de ridicare a măsurilor de executare silită a fost emisă chiar înainte de primul termen de judecată, astfel încât nu poate fi pusă la îndoială buna credință și nici nu se poate reține culpa în sarcina recurentei.
În subsidiar, recurenta precizează că instanța de recurs ar trebui să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin.3 C.pr.civ., fiind evident că suma de 1054,3 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este nejustificat de mare în raport de gradul de complexitate al pricinii, munca depusă de avocat, fiind vorba de un singur termen de judecată, precum și în raport de poziția procesuală a intimatei.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Intimata C. N. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând hotărârea atacată în raport de motivele de recurs invocate, de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, instanța constată următoarele:
Recurenta invocă eroarea strecurată în dispozitivul încheierii recurente, în sensul că în cauză calitatea de intimată revine acesteia și nu Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Această critică nu poate fi primită, de vreme ce recurenta are la dispoziție instituția îndreptării erorii materiale strecurate în hotărârea judecătorească atacată, reglementată de prevederile art. 281 C.pr.civ. Instanța mai reține că actele de executare contestate au fost emise de Ministerul Finanțelor Publice – Administrația Națională de Administrare Fiscală – Administrația Finanțelor Publice a municipiului C., în titulatura acestei instituții fiind inclusă și Agenția Națională de Administrare Fiscală, astfel încât acest motiv nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate și nu poate fi remediat pe calea căii de atac extraordinare a recursului.
Recurenta susține că nu se poate reține culpa sa, ci doar culpa organului emitent al deciziei de impunere, care a transmis această decizie în vederea punerii în executare. Or, culpa procesuală nu poate fi stabilită în sarcina unei alte persoane care nu a participat la judecarea procesului, ci numai în sarcina celui care a căzut în pretenții, potrivit regulilor instituite de art. 274 C.pr.civ.
Recurenta mai arată că a adus la cunoștința instanței de judecată prin întâmpinarea pe care a formulat-o în cauză că acțiunea a rămas fără obiect, fiind aplicabile în acest context prevederile art. 275 C.pr.civ. Or, încetarea executării silite, prin decizia nr. 538/25.01.2013, a fost dispusă după formularea cererii de chemare în judecată (4.01.2013) și primirea citației pentru primul termen de judecată, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 13 din dosar. Intimata contestatoare a adus la cunoștința recurentei înainte de promovarea cererii de chemare în judecată faptul că în decizia de impunere este eronat indicată suma ce reprezintă baza de calcul, potrivit înscrisului de la fila 9 din dosarul primei instanțe, datat 31.07.2012 și comunicat recurentei cu confirmare de primire la 7.08.2012, cât și conform actului intitulat ,,Revenire”, depus la fila 15 a dosarului de recurs.
Instanța reține că în speța dedusă judecății culpa procesuală aparține recurentei chiar dacă și-a executat obligațiile pe parcursul procesului. În acest caz contestatoarea este îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată. Acest comportament culpabil al recurentei a cauzat intimatei un prejudiciu, reprezentat de cheltuielile de judecată pe care aceasta a fost nevoită să le suporte, prejudiciu care, în temeiul art. 998, 999 C.civ. trebuie reparat. O soluție similară a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță. Astfel, în dosarul nr._, Înalta Curte, prin decizia nr. 8638/27.10.2006, a casat decizia și sentința supuse controlului și a respins acțiunea ca rămasă fără obiect, statuând că, în baza art. 274 C.pr.civ., intimatul va fi obligat la cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți, la toate instanțele, deoarece restituirea terenului s-a produs după introducerea cererii de chemare în judecată.
Recurenta a invocat și prevederile art. 275 C.pr.civ. care are următorul enunț: „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”. Intimata a făcut referire la aceste prevederi legale prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, prin care a solicitat respingerea cererii ca fiind rămasă fără obiect. Or, aceasta nu echivalează cu o recunoaștere fără echivoc a pretențiilor contestatoarei, în condițiile în care, anterior promovării cererii de chemare în judecată, autoarea acesteia a adus în mod repetat la cunoștința recurentei solicitările sale în legătură cu executarea silită declanșată.
Criticile formulate cu privire la acordarea de către prima instanță a onorariului avocațial în cuantumul dovedit de contestatoare prin chitanța atașată la dosarul primei instanțe sunt nefondate.
Alineatul 3 al art. 274 C.pr.civ. stipulează că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Raportat la valoarea pricinii, instanța constată că prin acțiunea introductivă de instanță contestatoarea a solicitat anularea titlului executoriu prin care se instituie obligația de plată a sumei de 533 lei, neputându-se aprecia că litigiul are o valoare redusă, care să presupună și reducerea onorariului avocatului pârâților.
Munca îndeplinită de avocat trebuie analizată doar prin prisma culpei procesuale a părții care a căzut în pretenții, culpă care a fost corect reținută de către prima instanță și despre care s-a făcut referire mai sus.
În consecință, nu se impune reducerea onorariului avocațial, acesta apărând ca fiind corespunzător valorii pricinii și muncii îndeplinite de apărătorul ales.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ., instanța urmează să respingă cererea de recurs, menținând hotărârea pronunțată de prima instanță ca fiind legală și temeinică.
În temeiul art. 274 coroborat cu art. 316 C.pr.civ., ținând cont de culpa procesuală a recurentei, instanța urmează să o oblige să plătească intimatei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariu avocațial, conform chitanței de la fila 17 din dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de recurs formulată de recurenta Administrația Finanțelor Publice C., reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice B., în contradictoriu cu intimata C. N., reprezentată de av.M. G., împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 28.01.2013 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. S. P. M. A. B.
Grefier,
V. D.
Redactat/A.B./6.06.2013
Tehnoredactat/V.D./7.06.2013
2 ex
Jud.fond A. S.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 53/2013. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 927/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
