Revendicare imobiliară. Decizia nr. 801/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 801/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 06-06-2013 în dosarul nr. 14431/197/2010
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 801/R/2013
Ședința publică de la 06 Iunie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE L. S.
JUDECĂTOR A. B.
JUDECĂTOR P. M.
Grefier V. D.
Pe rol fiind judecarea recursului civil declarat de recurentul pârât S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B., prin reprezentant legal, și de recurenta pârâtă Agenția D. Statului, prin reprezentant, în contradictoriu cu intimații reclamanți F. G., T. E. F., M. A., R. A., S. M. F., și cu intimatele pârâte ., Primăria comunei F., prin primar, C. L. F., prin reprezentant legal, C. Județean B., prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile numărul 9768/04.07.2012, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul civil nr._ având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare se constată lipsa părților.
S-a făcut referatul cauzei după care,
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 22.05.2013, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, în temeiul art. 260 Cod procedură civilă, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de, 30.05.2013 și apoi pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL,
Constată că prin sentința civilă nr. 9768/11.07.2012 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria B. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. JUDEȚEAN B.;
A admis în parte, astfel cum a fost precizată și completată, acțiunea formulată de reclamanții F. G., Ț. E.-F., MOTOAȘCĂ A., R. A., S. M. F. în contradictoriu cu pârâții S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE P prin DGFP B., ., PRIMĂRIA comunei F., C. L. F., C. JUDEȚEAN B., AGENȚIA D. STATULUI și în consecință:
A obligat pârâții S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP B., ., AGENȚIA D. STATULUI să lase în proprietate și posesie reclamantului F. G. suprafața de 225 mp din imobilul înscris în cf_ F. nr. top.204, 205, iar pârâților Ț. E.-F., R. A., S. M. F. suprafața de 256 mp din imobilul înscris în cf_ F. nr. top.202, 203.
A obligat pârâtele de a ridica construcția edificată pe cele două terenuri, în caz contrar urmează ca reclamanții să o desființeze pe cheltuiala pârâților;
A respins acțiunea față de pârâta C. JUDEȚEAN B.;
A obligat pârâții S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP B., AGENȚIA D. STATULUI să plătească reclamanților suma de 3709 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Prin cererea înregistrata la Judecătoria B. sub nr._, reclamanții F. G., Ț. E.-F., MOTOAȘCĂ A., R. A., S. M. F. au chemat în judecată pe pârâții S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE P prin DGFP B., ., PRIMĂRIA comunei F., solicitând să le lase în proprietate și posesie reclamantului F. G. suprafața de 225 mp din imobilul înscris în cf_ F. nr. top.204, 205, iar pârâților Ț. E.-F., MOTOAȘCĂ A. R. A., S. M. F. suprafața de 256 mp din imobilul înscris în cf_ F. nr. top.202, 203, obligarea de a ridica construcția edificată pe cele două terenuri, în caz contrar urmează ca reclamanții să o desființeze pe cheltuiala pârâților, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanții și-au precizat și completat acțiunea solicitând introducerea în cauză și a pârâtelor C. L. F., C. JUDEȚEAN B., AGENȚIA D. STATULUI.
În motivare se arata că, în anul 1975, statul a construit, fără acordul reclamanților, abuziv, un dispensar pe terenul lor care, în prezent, este abandonat.
În probațiune la dosar s-au depus: extrase cf, raport de expertiză, alte înscrisuri.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 480, 489, 494 C.civ.
Acțiunea este legal timbrata.
Examinând materialul probator instanța a constatat următoarele:
Reclamanții sunt proprietari ai terenurilor înscrise în cele două cărți funciare mai sus menționate, iar ei afirmă că, în anul 1975, statul a construit, fără acordul lor, abuziv, un dispensar care, în prezent, este abandonat.
În acest sens, s-a efectuat un raport de expertiză topografică care a concluzionat, fără echivoc, că, pe suprafața de 225 mp din imobilul înscris în cf_ F. nr. top.204, 205, respectiv, pe suprafața de 256 mp din imobilul înscris în cf_ F. nr. top.202, 203 se află edificat un dispensar.
Cum în acest fel este împiedicată exercitarea liberă a atributelor dreptului de proprietate al reclamanților, instanța a obligat pârâții S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP B., ., AGENȚIA D. STATULUI să lase în proprietate și posesie aceste suprafețe de teren, potrivit art. 480 C.civ., iar în baza art. 489, 494 C.civ. a obligat pe aceștia din urmă de a ridica construcția-dispensar edificată pe cele două terenuri, în caz contrar urmează ca reclamanții să o desființeze pe cheltuiala pârâților.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. Județean B., instanța a admis-o pentru că, conform art. 1 din OUG nr.89/2004, construcția-dispensar este proprietatea Agenției D. Statului.
De menționat că, pe plan local, autoritățile părți în prezenta cauză, nu s-au opus acțiunii ceea ce îi scutește și de plata cheltuielilor de judecată.
În baza art.274 C.pr.civilă instanța, reținând culpa procesuală a pârâților S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP B., Agenția D. Statului, instanța i-a obligat pe aceștia și la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanți în prezenta cauză.
Prin încheierea din data de 12.12.2012 Judecătoria B. a admis cererea de lămurire a sentinței civile nr.9168/2012 a Judecătoriei B. formulată de petentul C. JUDEȚEAN B. în contradictoriu cu intimații S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE P prin DGFP B., ., PRIMĂRIA comunei F., C. L. F., AGENȚIA D. STATULUI, F. G., Ț. E.-F., MOTOAȘCĂ A., R. A., S. M. F. și în consecință:
A dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr.9168/2012 a Judecătoriei B. în sensul că alin.2 va avea următorul conținut: „Admite în parte, astfel cum a fost precizată și completată, acțiunea formulată de reclamantii F. G., Ț. E.-F., MOTOAȘCĂ A., R. A., S. M. F. în contradictoriu cu pârâtii S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE P prin DGFP B., ., PRIMĂRIA comunei F., C. L. F., AGENȚIA D. STATULUI și în consecință: “
A îndreaptat eroarea materială strecurată în expozitivul sentinței civile nr.9168/2012 a Judecătoriei B. în dosarul civil nr._ al Judecătoriei B. în sensul că, data pronunțării este data de 11.07.2012, iar nu data de 04.07.2012.
La adoptarea acestei hotărâri judecătoria a reținut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată la această instanța în dosarul nr._, petentul C. JUDEȚEAN B. a chemat în judecata pe intimații S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP B., ., PRIMĂRIA comunei F., C. L. F., AGENȚIA D. STATULUI, F. G., Ț. E.-F., MOTOAȘCĂ A., R. A., S. M. F. solicitând lămurirea dispozitivului sentinței civile nr.9168/2012 a Judecătoriei B. și îndreptarea erorii materiale strecurată în expozitivul sentinței civile nr.9168/2012 a Judecătoriei B. în dosarul civil nr._ al Judecătoriei B. în sensul că, data pronunțării este data de 11.07.2012, iar nu data de 04.07.2012.
În motivare se arata că, hotărârea conține dispoziții potrivnice referitoare la petentă, iar data pronunțării este greșită.
În probațiune la dosar s-au depus: dosar nr._/2010 al Judecatoriei B..
În drept s-au invocat dispozițiile art.281 C.pr.civ.
Examinând materialul probator instanța a constatat următoarele:
Prin sentința civilă nr.9168/2012 a Judecătoriei B. s-a admis, între altele, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. Județean B..
Deși la alin. 1 din dispozitiv s-a trecut că acțiunea reclamanților a fost admisă și față ea, totuși, la alin.5 se menționează că, se respinge acțiunea față de pârâta C. Județean B..
Este însă evident că, din moment ce s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive față de această pârâtă pentru motivele arătate în sentință, acțiunea nu mai poate fi admisă față de ea în același timp, astfel că, nu va mai fi trecută în alin.2.
De asemenea, s-a menționat greșit în expozitiv data pronunțării ca fiind data de 04.07.2012, în loc de 11.07.2012.
Împotriva sentinței civile nr. 9168/2012 au declarat calea de atac a recursului pârâții S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B., și Agenția D. Statului.
Recurentul pârât S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B., a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerea acțiunii în contradictoriu cu acesta.
În motivarea căii de atac exercitate recurentul pârât arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe baza cărora a fost adoptată, instanța nu a soluționat toate excepțiile invocate in cauza si a dispus obligații in sarcina pârtilor care nu pot fi duse la îndeplinire.
Instanța de fond in soluționarea cauzei nu s-a raportat la toate probele administrate in cauza si la apărările formulate de părți. Se poate observa faptul ca hotărârea se raportează numai la concluziile raportului de expertiza, fără să fie luate in considerare excepțiile invocate, răspunsurile la interogatoriu si înscrisurile depuse la dosar.
Recurentul pârât reiterează în fata instanței de recurs excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, motivata pe următoarele considerente: Instanța de fond nu a soluționat aceasta excepție de ordine publica invocata in cauza de fata si care a avut la baza prevederile art.25 si art.37 din Decretul Lege nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice, aflat in vigoare la data promovării acțiunii.
Imobilul ce face obiectul prezentului litigiu se afla pe teritoriul administrativ al C. F., impozitele aferente imobilului se fac venit la bugetul local, iar in atare situație recurentul consideră ca acest parat are calitate procesuala pasivă și poate preciza care este natura juridică a acestuia.
Recurentul pârât solicită a se avea în vedere prevederile art. 36 alin.1 din Legea fondului funciar nr.18/1991, potrivit cărora terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor.
Recurentul invocă și Ordonanța nr. 53/2002 art. 5 alin.1, conform căreia comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public. Ele au patrimoniu propriu și capacitate juridica deplina. Textele de lege aplicabile in speța dau legitimitate procesuala unității administrativ teritoriale in ceea ce privește imobilele aflate pe teritoriul administrativ al acesteia.
Recurentul mai arată că are calitatea de tert față de raporturile juridice existente intre reclamanți si ceilalți parați cu privire la situația juridică a imobilului in cauza. Astfel, instanța de fond ar fi trebuit sa se raporteze la poziția procesuală a ADS, așa cum aceasta reiese atât din întâmpinarea formulata si din răspunsul la interogatoriu.
Instanța de fond trebuia sa observe faptul ca imobilul in cauza nu a aparținut Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, al cărui drept de proprietate nu a fost înscris in cartea funciara. Important de reținut este faptul ca pe terenul revendicat se află amplasată o construcție care nu a fost edificata de către statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice, aspect care scoate in evidenta calitatea de terț a acestuia fata de natura juridica a acestuia. In susținerea excepției se invocă dispozițiile Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia, care stabilește foarte clar faptul ca Ministerul Finanțelor Publice reprezintă S. R. doar in ce privește bunurile aflate in proprietatea publica a acestuia. Asupra bunurilor imobile aflate in proprietatea privata sau publica a unității administrativ teritoriale, respectiv a C. F. prin Primar in speța, poate dispune aceasta instituție in mod direct sau prin intermediul unităților specializate in acest sens.
Reclamanții nu au făcut dovada faptului ca imobilul in cauza se afla in proprietatea publica a Statului R. care sa fie reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Solicitările reclamanților nu se pot răsfrânge asupra recurentului, întrucât acesta nu își exercită asupra imobilului reclamant niciunul dintre atributele dreptului de proprietate.
S. Român, prin MFP, nu a edificat construcția pentru a putea fi obligat în mod direct la a o ridica. Astfel cum reiese din înscrisurile existente la dosar construcția a fost edificată pe baza autorizației pentru executare de lucrări nr. 107/13.03.1976 și 394/29.06.1976 eliberate de unitatea administrativ teritorială.
Faptul ca parata . nu a formulat apărări nu scoate in evidenta achiesarea la acțiunea reclamanților, instanța de fond având posibilitatea in baza rolului activ să solicite acestei parate exprimarea unui punct de vedere cu privire la situația juridica a terenurilor precum si comunicarea de înscrisuri (potrivit art.172 Cod proc.civ.) pe care aceasta le deține cu privire la imobilul in discuție.
Pe cale de consecința, aceasta dispoziție nu poate fi pusa in executare de către pârâtul S. R. prin MFP, dat fiind faptul ca parata ADS administrează in mod direct acest imobil. Nu se poate ignora faptul ca in prezent se afla in derulare si un contract de concesiune nr.245/01.09.1999, modificat prin actul adițional nr.1/05.01.2003, având ca obiect imobilul în discuție si care își produce efectele in continuare.
Un alt aspect important in cauza il reprezintă faptul ca imobilul in cauza este cuprins în anexa la OUG nr.115/2005 pentru modificarea OUG nr.89/2004, acte normative invocate de recurentul pârât in răspunsul la interogatoriu.
In privința cheltuielilor de judecata solicitate, recurentul învederează instanței de judecata faptul ca in cauza instanța de fond in mod eronat a obligat si paratul S. R. prin MFP la plata cheltuielilor de judecata, atâta timp cat acesta nu se afla . evidenta fata de reclamanți potrivit art.274 Cod proc.civ.
Recurenta pârâtă Agenția D. Statului a solicitat în principal, casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți.
În motivarea căii de atac exercitate recurenta arată că a fost înființată prin Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce au în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea ADS. În temeiul acestei legi recurenta, pe bază de protocol de predare-primire a preluat de la Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor contractele de concesionare a unor activități sanitar veterinare publice de interes național și a unor bunuri imobile proprietatea statului, concesionarea activităților sanitar veterinare publice de interes național și a unor bunuri imobile proprietatea publică a statului, cuprinse în anexele 1 și 2 din HG nr. 446/1999, bunurile imobile din domeniul public al statului care fac obiectul concesiunii din patrimoniul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor în patrimoniul ADS, la valoarea de inventar stabilită de Comisia desemnată în anexa nr.1 la Ordinul MAAP nr. 17/2002.
Recurenta face referire la atribuțiile sale cuprinse în art. 4 din Legea nr. 268/2001.
În anexa 2 din HG nr. 446/3.03.1999, la poz. 2 a județului B. este cuprinsă CSV F., cu suprafața desfășurată de 61 mp și teren exclusiv suprafață ocupată de clădire de 335 mp, având număr de inventar 103. În baza HG nr. 446/1999 Ministerul Agriculturii și Alimentației a procedat la concesionarea bunurilor imobile ce reprezintă sedii de Circumscripții Sanitare Veterinare la nivel național, printre care s-a numărat și circumscripția sanitară veterinară F., fiind încheiat contractul de concesiune nr. 245/1.09.1999, între ministerul menționat și medicul veterinar A. E., contract care se află în derulare.
Prin Protocolul de predare-preluare nr. 800/12.02.2002 și nr._/13.02.2002, încheiat în baza Ordinului nr. 17/2002 al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor, a contractelor de concesionare și a concesionarii unor activități sanitare veterinare și de interes național și a unor bunuri proprietate publică a statului, precum și trecerea unor bunuri imobile care fac obiectul concesiunii din patrimoniul Ministerului Agriculturii, Alimentatiei și Pădurilor în patrimoniul Agenției D. Statului, contractul de concesiune nr. 245/01.09.1999, încheiat între Ministerul Agriculturii și Alimentației și medicul veterinar concesionar dr. A. E. privind CSV F. jud. B., a fost predat recurentei.
D. urmare, aceasta a procedat la încheierea actului adițional nr. 1/05.01.2003 la contractul de concesiune nr. 245/01.09.1999 cu PF A. E..
În motivarea sentinței atacate, instanța de fond, neținând cont de prevederile legale și de actele invocate de către pârâtă prin întâmpinare, reține, bazându-se exclusiv pe afirmațiile reclamanților, că statul a construit în mod abuziv un dispensar pe terenul reclamanților, care dispensar la această dată este abandonat.
Acest dispensar a fost edificat în baza Autorizației pentru executarea de lucrări nr. 107/13.03.1076 și nr. 394/29.06.1976 din care nu rezultă ca terenul aferent dispensarului ar fi fost proprietatea reclamanților. Reprezentantul ADS în județul B. confirmă faptul că terenurile revendicate de reclamanți se află în prelungirea proprietății lor, astfel că nu se poate reține că proprietățile reclamanților se suprapun cu suprafața de teren aferentă CSV F., proprietate privată a Statului Român, în administrarea recurentei.
Necesitatea construirii acestui dispensar, a avut la baza rațiuni de siguranța naționala, scopul acestuia fiind deservirea populației din localitatea F. cu activitate sanitar veterinară publică de interes național. Astfel, suma acordată cu titlu chirie de către medical concesionar este una simbolică, motivat tocmai de utilitatea publică a serviciului prestat de medicii veterinari.
Față de cele reținute de instanța de fond cu privire la faptul că această clădire este abandonată, recurenta arată că la această dată clădirea CSV F. jud. B. este concesionată de către medicul veterinar dr. A. E. potrivit contractului de concesiune nr. 245/01.09.1999, contract aflat în derulare, astfel că starea de abandon, reținută de către judecătorie, nu este reala.
Potrivit dispozitivului sentinței criticate, instanța de fond obligă pârâții să lase în deplină proprietate și posesie terenul, fără a ține cont de apărările pârâtei, în care a criticat atât actele în baza cărora reclamanții își întemeiază cererea cât și concluziile raportului de expertiză, care sunt de fapt opinii neargumentate ale expertului care creează o falsă legătură intre suprafețele lipsă din cărțile funciare ale reclamanților și suprafața de teren aferentă clădirii CSV. Recurenta consideră că instanța potrivit rolului activ, raportat și la perioada relativ recentă a edificării clădirii era necesar să facă cercetări mai amănunțite, fiind necesară administrarea unui ansamblu probatori adecvat lămuririi acestui aspect.
Recurenta criticăm de asemenea dispoziția instanței ce face referire la obligarea ADS în solidar cu ceilalți pârâți să ridice construcția edificată iar dacă nu vor ridica construcția edificată, autorizează reclamanții să o demoleze pe cheltuiala pârâților. Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că recurenta a preluat contractul de concesiune si clădirile aferente circumscripțiilor sanitar veterinare, în baza unor acte normative care împuternicesc ADS să exercite în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra acestora. Reglementarea activității care urmează a se desfășura în aceste imobile este făcută în baza acelorași acte normative, fiind una de utilitate publică .
Astfel contractul de concesiune a fost încheiat pentru o prestație modică tocmai în vederea facilitării accesului populației din localitatea F. la serviciile sanitar veterinare.
Recurenta mai arată că actele normative prezentate mai sus arată clar legătura dintre serviciul prestat de concesionari și locația unde își desfășoară această activitate, mai mult decât atât, demonstrează și dreptul de proprietate al Statului Român, iar considerentele Instanței de fond că imobilul și terenul aferent CSV F. ar fi trecut in proprietatea statului în mod abuziv sunt greșite și fără suport legal.
Recurenta pârâtă apreciază că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală pe de o parte că este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, iar pe de altă parte, este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 cod procedură civilă, întrucât, în opinia sa nu este motivată.
Singurele considerente ale instanței se raportează la concluziile raportului de expertiză, fără să arate argumentat motivele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtei și dispozițiile legale invocate.
De asemenea, susține recurenta, hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât, în considerente se reține că excepția lipsei calității procesuale pasive a C.J. B. va fi admisă, iar prin dispozitiv instanța respinge această excepție.
Cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Intimații reclamanți au depus la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea ambelor cereri de recurs ca nefondate.
Analizând sentința atacată în raport de motivele de recurs invocate, de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, instanța constată următoarele:
Instanța de control judiciar reține, în mod prioritar, că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost soluționată de judecătorie prin încheierea de ședință din data de 22.06.2011. La adoptarea acestei soluții, instanța a reținut că imobilul în litigiu, reprezentat de dispensarul veterinar edificat pe terenul proprietatea reclamanților se încadrează în categoriile de bunuri aparținând domeniului public al Statului enumerate la pct. 1 din lista anexă a Legii nr. 213/1998. Astfel, arată prima instanță, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, dacă nu au intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Judecătoria face trimitere și la prevederile art. 12 alin.4 din Legea nr. 213/1998 și la reprezentarea Statului în litigiile despre care se face vorbire în textul de lege menționat.
În consecință, critica formulată de recurentul pârât S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B., în sensul că excepția invocată nu ar fi fost soluționată de prima instanță nu poate fi primită.
Recurentul pârât nu au formulat calea de atac și împotriva încheierii din data de 22.06.2011, pe care trebuia să o indice în mod expres pentru a se putea aprecia că înțelege să atace și dispozițiile acestei încheieri. Astfel, alineatul 3 al art. 282 C.pr.civ., potrivit căruia ,,apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”, a fost abrogat, ceea ce însemnă că legiuitorul a apreciat că se impune declararea apelului în mod expres împotriva încheierilor premergătoare. Conform art.316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul intitulat judecarea recursului și efectele casării.
Trecând peste această chestiune procedurală, instanța apreciază că și pe fond motivele invocate de recurentul pârât cu privire la modul de soluționare a excepției sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Legitimitatea procesuală pasivă este una dintre cerințele instituite de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil, iar ea presupune existența unei identități între cel chemat în judecată și titularul obligației în raportul juridic dedus judecății. Astfel, reclamanții au sesizat instanța de judecată cu o cerere de revendicare formulată în contradictoriu și cu acest pârât, susținând că pe terenul proprietatea acestora autoritățile statului ar fi construit în mod abuziv un dispensar veterinar în anul 1975. Or, față de motivele invocate în susținerea cererii introductive de instanță, stabilirea calității pârâtului de posesor neproprietar reprezintă o chestiune de fond.
Apartenența terenului revendicat la patrimoniul unității administrativ teritoriale este contrazisă de susținerile recurentei pârâte Administrația D. Statului, care a prezentat în cuprinsul cererii de recurs pe care a promovat-o modalitatea în care dispensarul veterinar a intrat în administrarea sa, din domeniul statului.
Potrivit Legii administrației publice locale nr.215/2001, unitățile administrativ teritoriale sunt persoane juridice distincte de S. Român, cu patrimoniu și buget propriu, cu organe proprii de conducere și cu statut juridic distinct față de S. Român, astfel încât tribunalul nu poate primi criticile care vizează calitatea exclusivă a C. F. de pârâtă în cauza dedusă judecății, în locul Statului Român.
În consecință, motivele de recurs care vizează lipsa calității procesuale pasive a Statului Român sunt nefondate.
Ambii recurenți au invocat nemotivarea soluției pronunțate de prima instanță, astfel că aceste motive de recurs se impun a fi analizate împreună și anterior celorlalte critici.
Tribunalul constată că motivarea sentinței recurate nu a fost realizată într-o formă elaborată, iar considerentele sunt sumare, însă din cuprinsul acestora se poate determina raționamentul juridic pe care judecătorul fondului a fundamentat soluția pe care a pronunțat-o, raționament juridic care se circumscrie considerării ca întemeiată a cererii de chemare în judecată față de situația existentă în evidențele de publicitate imobiliară cu privire la bunul imobil din litigiu. Judecătoria a constatat că reclamanții sunt proprietari ai terenurilor înscrise în cele două cărți funciare, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză pe o parte din terenurile respective se află edificat un dispensar. Întrucât în acest fel este împiedicată exercitarea liberă a atributelor dreptului de proprietate al reclamanților, instanța a apreciat că acțiunea în revendicare și de ridicare a construcției dispensar este fondată.
Tribunalul observă că acest raționament juridic este greșit, el fiind rezultatul stabilirii în mod eronat a situației de fapt și a prevederilor legale ce sunt incidente în speță, conform celor ce succed:
Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au formulat cererea de revendicare a unui imobil care, potrivit propriilor susțineri, a fost preluat în fapt de către S. Român, prin construirea în anul 1975, în mod abuziv a unui dispensar veterinar. Reclamanții au arătat că S. Român nu a fost înscris niciodată în cartea funciară ca proprietar și că au încercat o . demersuri pentru a redeveni proprietari în fapt a imobilelor respective. Reclamanții nu au făcut referire în motivarea acțiunii despre formularea unei notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, ci numai despre o promovarea unei alte cereri în revendicare, soluționată prin respingerea ca neîntemeiată, potrivit dispozițiilor sentinței civiel nr. 7351/29.06.2009 a Judecătoriei B.. Reclamanții au arătat că au declarat recurs, iar Tribunalul B., prin decizia nr. 985/R/2009 a admis calea de atac exercitată, trimițând cauza spre rejudecare pentru ca Judecătoria B. să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a DSVSA B. și, mai apoi, în funcție de soluția dată pe excepție, să verifice dacă există neconcordanțe între legislația internă și Convenția europeană a drepturilor omului și să procedeze la compararea titlurilor.
Expertul desemnat a realiza lucrarea de specialitate în cauză, Z. B. F., a concluzionat în sensul că, în urma confruntării planului de situație cu schița de carte funciară și luând în considerare diferențele de suprafață pentru cele două imobile proprietatea reclamanților, rezultă că terenul pe care este amplasată clădirea dispensarului face parte din cele două imobile cu nr. top. 202, 203, 204 și 205.
În speță, a fost deci revendicat un imobil teren care a trecut fără titlu în proprietatea statului și pe care a fost edificat un dispensar veterinar.
În ce privește admisibilitatea cererii în revendicare, instanța reține că la data de 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care, în art. 1 alin (1) și (2), stipulează că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât și fără titlu valabil, în perioada de timp mai sus-arătată, instituind în acest sens o procedură specială. Procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 cuprinde două etape distincte, și anume, procedura prealabilă, care are caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a Legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate direct la instanțele judecătorești sunt inadmisibile și procedura judiciară, care este ulterioară, facultativă și subsidiară, persoanele nemulțumite de soluționarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv putând ataca în justiție, în termenele și în modalitățile prevăzute de lege, deciziile sau dispozițiile emise de persoanele juridice notificate.
În ceea ce privește susținerile făcute de reclamanți în sensul că pot promova direct în instanță o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil, tribunalul apreciază că acestea sunt nefondate, astfel că le va înlătura, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat, ori aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil.
Rezultă așadar că, odată cu . Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecință, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480-481 Cod civil; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, în condițiile în care, reclamanții nu a recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.
Sub aspectul analizat, tribunalul reține că, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri și a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de Lege, pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiție de persoanele interesate, așa cum am arătat.
De altfel, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat astfel că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile Constituției, motiv pentru care, pentru situațiile deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât, liberul acces la justiție să nu fie afectat.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implicit permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul efectiv al său.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil.
De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudența sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.
În consecință, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni direct în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.
Aceste statuări au fost făcute și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/9 iunie 2008, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii.
Astfel, instanța supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui proprietarilor inițiali sau succesorilor în drepturi ai acestora, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, Înalta Curte de Casației și Justiție a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestor, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin.(2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în ceastă situație.
Prin decizia menționată, instanța supremă a statuat că, în cazul în care reclamantul apreciază că între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanțe, el poate să le invoce în cadrul unei acțiuni în revendicare, fiind însă necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În cauza dedusă judecății, se constată că, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, întrucât, așa cum s-a arătat, procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, de altfel, sub acest aspect, este de menționat că, reclamanții nu au fundamentat cererea pe care a promovat-o pe un astfel de considerent. Acest aspect a fost menționat de reclamanți, astfel cum s-a arătat mai sus, doar cu privire la prima cerere de revendicare pe care au promovat-o, soluționată într-un prim ciclu procesual prin sentința civilă nr. 7351/29.06.2009, casată cu trimitere inclusiv pentru analizarea neconcordanței dintre legislația internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Apărări cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare au fost formulate de reclamanți inclusiv prin întâmpinarea depusă la prezentul dosar, apărări care însă nu pot complini neinvocarea acestora prin cererea introductivă de instanță.
În consecință, în mod greșit prima instanță a apreciat că acțiunea este admisibilă, criticile formulate de recurenți pe fondul cauzei fiind astfel fondate.
Instanța nu poate primi critica formulată de recurenta pârâtă Agenția D. Statului cu privire la modul de soluționare a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul C. Județean B., întrucât nu justifică niciun interes în invocarea acestor motive de recurs. Pârâtul C. Județean B. a solicitat lămurirea sentinței pronunțate cu privire la soluția pronunțată în contradictoriu cu acesta și nu a înțeles să promoveze calea de atac instituită de lege nici împotriva sentinței civile nr. 9768/11.07.2012 și nici împotriva încheierii din data de 12.12.2012.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1, 2 și 3 coroborat cu art. 304 pct. 9 și 304 indice 1 C.pr.civ., instanța urmează să admită cererile de recurs și să modifice în parte sentința, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Instanța va menține dispozițiile privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. Județean B. și respingerea acțiunii față de acest pârât și va înlătura restul dispozițiilor contrare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererile de recurs formulate de recurenții pârâți S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B., și Agenția D. Statului împotriva sentinței civile nr. 9768/11.07.2012, pe care o modifică în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și completată de reclamanții F. Ghorghe, Ț. E.-F., Motoașcă A., Râșnovean A. și S. M. – F. în contradictoriu cu pârâții S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B., . primar, Primăria . F. și Agenția D. Statului.
Menține dispozițiile privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. Județean B. și respingerea acțiunii față de acest pârât.
Înlătură restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 6.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. S. A. B. P. M.
Grefier,
V. D.
Redactat/A.B./30.07.2013
Tehnoredactat/V.D./30.07.2013; 2 ex
Jud fond L. M.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 684/2013. Tribunalul... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 28/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
