Contestaţie la executare. Decizia nr. 359/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 359/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 03-04-2014 în dosarul nr. 359/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 359/R
Ședința publică din data de 03 aprilie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: P. M. - judecător
JUDECĂTOR: A. B.
JUDECĂTOR: L. S.
Grefier C. N.-D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării cererii de recurs formulată de recurenta contestatoare F. B., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu intimata P. F. S., împotriva sentinței civile nr._/18.06.2013, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 26.03.2014 când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, pentru a da posibilitatea recurentei contestatoare să depună la dosar concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 146 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 03.04.2014, când a decis următoarele:
TRIBUNALUL,
Constată că prin sentința civilă nr._/18.06.2013 pronunțată dosarul nr._ Judecătoria B. a respins, astfel cum a fost precizată, contestația formulată de contestatoarea F. B. în contradictoriu cu intimata P. F.; a obligat contestatoarea să plătească intimatei suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente:
P. cererea înregistrata judecătorie sub nr._, contestatoarea F. BRAȘ0V a chemat în judecată pe intimata P. F., solicitând anularea executării silite în dosar execuțional nr. 34/ 2013 al B. D. & Coșarte, precum și a procesului verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, acesta și-a precizat acțiunea solicitând anularea somației și a procesului verbal de stabilire a cheltuielilor de executare din data de 12.02.2013 din același dosar execuțional.
În motivare se arata că executarea silită începută este nelegală și netemeinică deoarece, în esență, executarea silită este suspendată de drept, iar obligația de plată a a asigurărilor sociale nu este clar identificată.
În probațiune la dosar s-au depus: dosar execuțional nr. 34/ 2013 al B. D. & Coșarte, alte înscrisuri.
În drept s-au invocat dispozițiile art.399, 381 C.pr.civ., OUG 22/2002, OUG nr.71/2009, OUG 92/2012.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
In ceea ce privește actele de executare contestate, instanța a retinut ca debitoarea-contestatoare contesta întreaga executare silita, susținând, in esența, că aceasta este suspendata de drept, urmare a edictarii OUG nr. 71/2009, ca lege speciala de stricta si imediata aplicabilitate.
Cu privire la calitatea de debitor, prima instanță a retinut ca contestatoarea are calitate de debitor, calitate conferita de titlul executoriu sentința civilă nr.424/2012 a Tribunalului B. și decizia civilă nr.1633 a Curții de Apel B. (filele 23-30).
Cu privire la legea aplicabila in materia executării silite a titlurilor executorii care vizează plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar:
In esența, instanța a retinut ca se găsește în fața unei executări silite pornite si desfășurate pe temeiul dreptului comun in materie de executare silita, context în care sunt de observat următoarele acte normative:
Dreptul comun in materie de executare silita este reprezentat de Codul de procedura civila.
Dreptul special in materia executării silite a titlurilor executorii, care vizează plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, este reprezentat de OUG nr. 71/2009 si de OUG nr. 92/ 2012.
In speța, vazand ca se pune problema concursului dintre doua acte normative deopotrivă aflate in vigoare, instanța a retinut ca regula impune eficientizarea normei speciale, ca fiind derogatorie de la dreptul comun, principiul fiind cunoscut ca: specialia genera libus derogant.
Pe de alta parte, judecătoria a apreciat ca este obligata a efectua o analiză cu privire la conformitatea actelor normative speciale cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Din acest ultim punct de vedere, instanța a retinut ca fiind fondate susținerile intimatei si vizând încălcarea de către Statul roman, prin instituțiile sale, incluzând aici si pe contestatoare, a următoarelor texte:
1) art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, privind dreptul la respectarea bunurilor oricărei persoane, respectiv protecția proprietății.
si a
2) art. 6 par. 1 din Convenție, privind dreptul la un proces judecat ., fiind evident ca executarea silita este parte a procesului civil.
Astfel:
1)in sensul art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenție, creanța pe care creditoarea
o deține asupra contestatoarei, reprezintă un „bun", parte a dreptului de proprietate, asa cum este definit de acest act normativ - parte a dreptului roman.
si
2)in sensul art. 6 par. 1 din Convenție, executarea silita este parte a procesului civil
pe care creditoarea 1-a promovat în contra contestatoarei.
Ca urmare:
1)îngrădirea dreptului de proprietate, respectiv lipsirea de „bun", lipsirea de posibilitatea de a incasa creanța . încalcă în mod evident art. 1 al Protocolului 1
Adițional la Convenție.
si
2)Suspendarea „de drept" a executării silite, respectiv suspendarea sine die a dreptului
creditoarei de a-si incasa creanța, de a se bucura de bunul sau, încalcă în mod evident art. 6
par. 1 din Convenție.
Vazand considerentele de mai sus, instanța a reținut că este datoare a face aplicarea actelor normative mai favorabile creditoarei-intimate, obligație impusa judecătorului de următoarele acte normative:
Raportul dintre norma internaționala și cea interna: Potrivit art. 11 din Constituția României:
(1)Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună - credință obligațiile
ce - i revin din tratatele la care este parte.
(2)Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Tratatele internaționale privind drepturile omului: Potrivit art 20 din Constituția României:
(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Cu aplicare în speță:
Instanța a reținut ca art. 1 al Protocolului 1 Adițional si art. 6 par. 1 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale sunt norme de drept intern, devenite astfel prin ratificare in anul 1994, context in care instanța trebuie sa analizeze speța prin prisma acestui act normativ.
Instanța arată ca textul Convenției apare drept prioritar si mai favorabil creditoarei, in situația de fapt descrisa in concret.
În treacăt fie spus, puterea executiva si cea legislativa din România si-au făcut un obicei din a edicta acte normative cu ignorarea cvasi-totala a art. 1 al Protocolului 1 Adițional si a art. 6 par. 1 la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, acte normative ce apar drept abuzive fata de proprii contribuabili.
Așa cum în mod justificat arata intimata, prevederile OUG nr. 71/2009 au caracter pur potestativ prin aceea ca, fără acordul creditoarei si din voința exclusiva a debitoarei, a fost amânata executarea titlurilor executorii.
P. Decizia Curții Constituționale nr. 188/02.03.2010, aceasta a constatat ca prevederile OUG nr. 71/2009 sunt constituționale, împrejurare cu care instanța a retinut următoarele:
Instanța a găsit drept fondate susținerile intimatei vizând ierarhizarea actelor normative in statul de drept roman, . unui întreg sistem judiciar, incoerent și confuz.
Astfel, C.E.D.O. încurajează țara noastră să adopte remedii prin care să se soluționeze actualele dificultăți in materia respectării dreptului de proprietate si al dreptului la un proces judecat .. In motivarea hotărârii din cauza Burdov vs. Rusia, C.E.D.O. interpretează articolul 13 al Convenției în sensul că acesta este expresia directă a obligației statului, prevăzută în articolul 1 al Convenției, de a proteja drepturile omului, în primul rând în propriul sistem de drept. De aceea, acest articol impune ca statele să implementeze remedii interne efective. Unul dintre acestea vizează un sistem de justiție coerent, eficient și adaptat cerințelor europene si aceasta determina necesitatea de a gasi soluții efective.
Teoreticienii dreptului au identificat astfel de soluții, dintre care instanța a găsit ca fiind fondata soluția arătata de intimata-creditoare si care vizează recunoașterea și însușirea de către judecătorul roman a obligației României de a respecta și de a acorda prioritate deciziilor C.E.D.O. care se bucura de putere de lucru interpretat - noțiune teoretica noua pentru practica judiciara romana:
Astfel, ca o consecință a semnării și ratificării Convenției, deciziile C.E.D.O. sunt obligatorii și executorii pentru statul român, la fel cum sunt și prevederile Convenției, care, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României, fac parte din dreptul intern. Totodată, conform art. 20 alin. (2) din Constituție, textul Convenției și deciziile C.E.D.O. se bucură de aplicabilitate prioritară în dreptul român, chiar cu consecința înlăturării legislației interne speciale, în ipoteza în care aceasta este contrară lor.
Din motivarea C.E.D.O. din cauza Burdov vs. Rusia, reiese, fară echivoc, existenta raportului de "subordonare" juridică a țărilor Convenției fată de hotărârile C.E.D.O., Curtea specificând în acest sens că este obligată să verifice dacă modul în care legea internă este interpretată și aplicată produce consecințe conforme principiilor Convenției, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții.
Este de subliniat ca prevederile Convenției Europene au forța juridica superioara oricărui act normativ de drept special intern, incluzând aici si hotărârile Curții Constituționale.
Mai mult, instanța a reținut că, așa cum Curtea Europeană s-a pronunțat deja in trei cauze similare, respectiv Cauza S. c/a R., Cauza Sacaleanu c/a R., Cauza T. c/a R., in care a constatat incalcarea de către Statul roman a art. 6 par. 1 din Convenție, tot astfel, admiterea unei contestații ca cea dedusa judecații este de natura a atrage o noua condamnare a Statului roman in fata Curții.
Cunoscând practica Curții si reiterând faptul ca aceasta se bucura de «autoritate de lucru interpretat», instanța a subliniat ca ar fi inadmisibil ca, in anul 2010, la 16 ani de la ratificarea Tratatului de aderare la CEDO, sa se ignore cu desăvârșire dispozițiile obligatorii din deciziile CEDO și să încalce in mod conștient obligațiile ce revin judecătorului - ca organ al Statului R., si care izvorăsc din calitatea României de înalta Parte Contractanta la Convenție.
In concluzie, desi OUG nr. 71/2009 are caracter de norma speciala, aceasta incalca art. 1 al Protocolului 1 Adițional si a art. 6 par. 1 la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, ceea ce face ca sa devină obligatorie judecarea in temeiul acestor din urma dispoziții.
Reținând ca executarea silita demarata de către creditoare este in perfecta concordanta cu prevederile art. 1 al Protocolului 1 Adițional si a art. 6 par. 1 la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale si ca, in sens contrar, OUG nr. 71/2009 incalca exact aceste doua texte de lege, instanța a respins contestația la executare ca fiind neîntemeiata.
Instanța a reținut că, deși în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, contestatoarea ce se găsește in culpa procesuala pentru ocazionarea cheltuielilor de judecata ar fi datoare a le plăti creditoarei-intimate, acestea au rămas nedovedite, sens in care aceasta cerere a fost respinsa ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat calea de atac contestatoarea F. B., care a solicitat casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, admiterea contestației la executare formulată, cu consecința anulării tuturor actelor de executare silită întocmite în dosarul execuțional nr. 34/2013 al SCPEJ D. și Corșate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea căii de atac exercitate recurenta invocă prevederile OUG nr. 71/17.06.2009, OUG nr.17/2012 și ale OUG nr. 92/2012. Recurenta arată că nu întreaga sumă este exigibilă, ci numai o primă tranșă de 5% di cuantumul creanței reprezentând drepturi salariale câștigate pe cale judecătorească (plată efectuată conform legii și nu sub presiunea executării silite, în cursul anului 2013, conform alocațiilor bugetare de care a dispus instituția, diferența rămasă fiind afectată de termene, independent de voința debitoarei, ce urmează să se împlinească în următorii patru ani. În baza actelor normative enunțate orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Referitor la suma de 577 lei reprezentând contribuția datorată pentru asigurările sociale de sănătate, recurenta contestatoare arată că, deși nu este un drept salarial propriu-zis, această contribuție se stabilește și se achită de către angajator lunar, în raport de salariul cuvenit angajatului, conform art. 258 din Legea nr.95/2006 și a celorlalte reglementări în vigoare. P. urmare, și plata contribuțiilor la asigurările sociale de sănătate se va eșalona proporțional cu drepturile salariale ce vor fi plătite în tranșele stabilite prin OUG nr. 71/2009.
Recurenta mai arată că și onorariul prevăzut pentru executarea silită trebuie raportat la valoarea exigibilă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 188/2000 actualizat și ale Ordinului nr. 2550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, el putând atinge un maxim de 10% din valoarea debitului cert, lichid și exigibil, la care se adaugă TVA, iar suma de 1364 lei depășește plafonul maxim prevăzut, la fel și onorariul de peste 10 ori mai mare, aplicat pentru obligația de a face decât suma prevăzută în titlul executoriu ca sumă datorată de angajator la fondul CNAS. Se mai arată că executorul nu a justificat modul în care a stabilit valoarea onorariului, cu atât mai mult cu cât, activitatea executorului în cazul executării silite a obligației de a face nu se rezumă decât la obținerea încuviințării executării silite, obținerea somației și comunicarea acesteia, restul procedurii neimplicând participarea sa.
În ce privește reținerile primei instanțe referitoare la conflictul dintre normele de drept comun în baza cărora a fost inițiată procedura de executare silită și norma specială în baza căreia a fost formulată contestația la executare, recurenta arată că asupra acestei problematici Curtea Europeană a Drepturilor Omului deja și-a afirmat un punct de vedere în cauza D. și alții împotriva României, în care a amintit că măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice pot fi considerate că urmăresc un scop de utilitate publică, iar pentru a determina dacă respectivele măsuri erau proporționale scopului urmări, Curtea a apreciat că trebuie verificat dacă în speță felul în care au fost tratați reclamanții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză. În acest sens, Curtea a susținut că, deși mecanismul eșalonării stabilit inițial a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești și ținând cont că o parte semnificativă a creanțelor datorate reclamanților deja le-a fost plătită acestora, Curtea nu a putut considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată.
Raportat la aceste dispoziții ca norme de principiu, nu se poate afirma că prin norma specială internă care eșalonează plata drepturilor salariale câștigate pe cale judecătorească s-a adus atingere însăși substanței dreptului de creanță al intimatei creditoare, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau art. 6 par. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu atât mai mult cu cât, în speța dedusă judecății, F. B., a calculat și plătit 5% din valoarea titlurilor executorii datorată pentru anul 2013 conform prevederilor legale enunțate și a actualizat suma de plată cu indicele prețurilor de consum, iar intimata a fost de îndată înștiințată de plata acestor sume și de disponibilitatea calculării și plății viitoarelor sume datorate conform mecanismului de eșalonare stabilit de dispozițiile interne specifice domeniului bugetar.
Recurenta critică și dispozițiile primei instanțe cu privire la cheltuielile de judecată, întrucât cuprinde dispoziții contradictorii. Cu toate că în cuprinsul considerentelor se reține că, deși legal solicitate, acestea au rămas nedovedite, cererea privind cheltuielile de judecată urmând a fi respinsă pentru acest considerent, totuși în dispozitivul sentinței se dispune obligarea contestatoarei la plata către intimată a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Cererea de recurs este scutită de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar conform art. 15 lit.a din Legea nr. 146/1997.
Intimata P. F. S. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs deduse judecății.
În motivarea acestei poziții procesuale intimata susține că în cauza D. ș.a. c/a României starea de fapt este distinctă de cea din prezentul dosar, distincție dată de izvorul drepturilor puse în executare și de calitatea distinctă a creditorilor urmăritori, întrucât contestatoarea este pensionară.
În recurs instanța nu a admis administrarea probei cu înscrisuri propusă de intimată.
Analizând sentința atacată în raport de motivele de recurs invocate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente în cauză, instanța constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 424/M/27.03.2012 pronunțată în dosarul nr._/62/2010 Tribunalul B. a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții P. F. S. și Constantinide V., reprezentați de av. B. M., în contradictoriu cu pârâta F. B., și în consecință:
A obligat pârâta să achite reclamanților sporul de fidelitate de 15% din salariul de bază pentru perioada de 23.11.2007 – 2.01.2009, în cuantum brut de câte 3060 lei fiecare, și sporul de suprasolicitare neuropsihică de 5% din salariul de bază pentru aceiași perioadă, în cuantum brut de câte 6651 lei, respectiv în cuantum total net și actualizat cu rata inflației de 8187,82 lei fiecare;
A obligat pe pârâtă să vireze contribuția pentru asigurările sociale de sănătate la zi aferente sumelor reprezentând sporul de fidelitate și sporul de suprasolicitarea neuropsihică în cuantum de 577 lei;
A respins restul pretențiilor;
A obligat pârâta F. B. să plătească reclamanților suma de câte 950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
P. decizia nr. 1633/M/26.09.212 a Curții de Apel B., recursul declarat de recurenta pârâtă F. B. împotriva sentinței de mai sus a fost admis, hotărârea fiind modificată în parte, în sensul obligării pârâtei să achite reclamanților sporul de suprasolicitare neuropsihică de 5% din salariul de bază pentru perioada 23.11.2007 – 2.01.2009, în cuantum total net și actualizat cu rata inflației de 6979,82 lei fiecare. Instanța de control judiciar a înlăturat dispoziția de plată a sporului de suprasolicitare neuropsihică de 5% din salariul de bază pentru aceeași perioadă, în cuantum brut de câte 6651 lei, respectiv în cuantum total net și actualizat cu rata inflației de 8187,82 lei fiecare. A menținut restul dispozițiilor sentinței.
Intimata s-a adresat executorului pentru a proceda la executarea silită a dispozițiilor hotărârilor judecătorești arătate mai sus, în speță fiind vorba de plata unor drepturi bănești de natură salarială.
Potrivit dispozițiilor art. 1 OUG nr. 71/2009, în forma de la data publicării, 18.06.2009, „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu”.
P. alineatul 2 al art. 1 s-a stabilit că „în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.
P. OUG nr. 45/19.05.2010 s-a modificat art. 1 din OUG nr. 71/2009, prevăzându-se că „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care se va desfășura astfel: a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu”. Dispozițiile OG 45/2010 au fost insa respinse prin Legea nr. 229 din 5 decembrie 2011.
P. Legea nr. 230/05.12.2011 s-a aprobat OUG nr. 71/2009 cu modificări, astfel ca art.1 prevede ca „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Din textele legale precitate reiese că plata drepturilor salariale stabilite prin sentințe judecătorești a fost suspendată începând cu anul 2009 până în anul 2012, urmând ca plata efectivă să se efectueze eșalonat până în anul 2016.
Analizând prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, tribunalul constată că instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile alin. 2 al acestui text.
Astfel, alin. 1 prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
A.. 2 al textului prevede că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Din expunerea de motive a O.U.G. nr. 71/2009 rezultă că acest act normativ a fost adoptat pentru următoarele considerente:
„Luând în considerare dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,
având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență,
având în atenție necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar,
ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,
în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată…”
Astfel fiind, rezultă că actul normativ a fost adoptat din necesități de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol adițional, respectiv din considerente de interes general, arătate mai sus.
Tribunalul apreciază totodată că interpretarea primei instanțe este de natură de a nu da eficiență efectelor juridice ale unui act normativ aflat în vigoare și pe care contestatorul l-a invocat drept temei al contestației formulate.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, în cursul termenelor prevăzute la alin. 1 și 1 ind. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
În aceste condiții, este incidentă suspendarea de drept a procedurii execuționale, care vizează inexistența (cu limitarea temporală de rigoare) a dreptului creditorului de a cere executare silită.
Așa fiind, orice acte de executare silită efectuate în perioada de timp în care executarea silită este suspendată de drept sunt nule, pentru motivul arătat mai sus.
Sumele datorate de stat în baza titlurilor executorii este mare și vizează un număr considerabil de persoane salariate în sistemul bugetar, ceea ce duce la concluzia că eșalonarea plății este o măsură cu caracter rezonabil.
Mai mult, această măsură nu poate fi considerată a fi de natură să nege existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești ce au dobândit caracterul de titluri executorii, și nici nu se constituie într-o atingere adusă dreptului intimatei la respectarea bunurilor, iar în cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului nu există dispoziții care să interzică executarea eșalonată a unor titluri executorii.
În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că dreptul la executarea unei hotărâri irevocabile, componentă a dreptului de acces la justiție, nu este absolut, ci poate comporta limitări, întrucât reclamă prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului. Limitările, admisibile și inerente oricărei reglementări, trebuie să urmărească însă un scop legitim și, totodată, să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (L. c. România).
Aceste limitări au fost determinate, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională a României în Decizia nr. 188/02.03.2010, în urma constatării existenței unei stări de fapt obiective, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a Statului Român, măsură necesară în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată. Or, o atare finalitate economică implică, în mod necesar și neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară și energică.
Astfel, incidența prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 au fost apreciate constituționale prin Decizia nr. 188/2010 a Curții Constituționale care este general obligatorie de la data publicării ei, în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.
Mai mult, în decizia cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. si alții împotriva României publicată în M.O. nr. 709/20.10.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că in perioada 2008-2011 Statul Român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate in favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești si prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor transe anuale.
În cauza menționată, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internaționala pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata sa admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –,Curtea considera că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru intre interesele aflate in joc.
Curtea a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile in temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate in perioada februarie-aprilie 2008 și că deși, mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovada de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. Astfel, in conformitate cu legislația in vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o prima tranșă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua transa ar fi trebuit plătita în 2012.
Curtea a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natura patrimonială. CEDO a apreciat ca eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății. Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totala acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, pana in 2016. Nu exista nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plaților. Ținând seama de faptul ca o parte importanta din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu a putut considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților. În orice caz, având în vedere ca toate elementele de mai sus si contextul special al prezentei cauze, Curtea a considerat ca plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă. P. urmare, Curtea a considerat ca aceasta cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din Convenție.
Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Conform alin. 2, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Această dispoziție cuprinsă în legea fundamentală consacră principiul aplicării cu prioritate a convențiilor și tratatelor internaționale la care România este parte, iar legat de acest aspect se reține că examinarea convenționalității legislației interne este atributul judecătorului național, care este ținut a examina concordanța dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu doar prin prisma textului cuprins în Convenție, ci și prin aceea a jurisprudenței Curții în materie.
Astfel, instanța reține că, potrivit hotărârii pronunțate în cauza evocată mai sus, s-a stabilit că legislația internă, respectiv O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, este în concordanță cu exigențele art. 6 alin. 1 din Convenție, sub aspectul termenului rezonabil de executare a hotărârii judecătorești, în contextul crizei economice și financiare, și se încadrează în marja de apreciere a Statului în ceea ce privește utilitatea publică a măsurilor restrictive luate de Stat.
În raport cu cele ce preced, este întemeiat motivul de recurs referitor la incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, în ceea ce privește plata eșalonată a sumelor datorate, instanța reținând totodată că, potrivit art. 1 alin. 2 din actul normativ evocat, executarea silită pornită împotriva contestatoarei este suspendată de drept.
În consecință, actele de executare realizate în cadrul dosarului execuțional nr. 34/2013 al Biroului Executorilor Judecătorești D. & Corșate sunt nule, fiind emise în condițiile incidenței textului de lege care prevede suspendarea de drept a executării silite.
În aceste condiții, este inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurenta contestatoare, referitoare la plata contribuției datorate pentru asigurările sociale de sănătate, care au un caracter subsecvent plății drepturilor salariale cuprinse în hotărârea judecătorească invocată de intimată, ca și cele care privesc modul în care executorul judecătoresc a înțeles să stabilească cuantumul onorariului său.
Apărările intimatei referitoare la faptul că are calitatea de pensionară și că sănătatea sa este afectată nu pot fi luate în considerare, de vreme ce, prin titlul executoriu pe care îl exhibă, sumele la care recurenta a fost obligată constituie diferență de drepturi bănești cuvenite pentru perioada în care a avut calitatea de angajată, dobândirea ulterioară a calității de pensionară și înrăutățirea stării sale de sănătate neavând relevanță, legea invocată de contestator fiind pe deplin aplicabilă și neconținând norme derogatorii în acest sens.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1, 2 și 3 C.pr.civ., instanța urmează a admite cererea de recurs formulată și a modifica în tot sentința atacată, în sensul admiterii contestației la executare astfel cum a fost formulată și completată și anulării tuturor actelor și formelor de executare din dosarul execuțional nr. 34/2013 întocmite de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D.&Corșate.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, ținând cont de culpa procesuală a intimatei, instanța o va obliga să plătească contestatoarei suma de 199 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, respectiv taxă judiciară de timbru de 194 lei și timbru judiciar de 5 lei, plătite conform documentelor fiscale de la fila 15 din dosarul judecătoriei pentru judecata în primă instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererea de recurs formulată de recurenta contestatoare F. B., reprezentantă legal prin director M. L., în contradictoriu cu intimata P. F. S., reprezentantă de av. B. P. M., împotriva sentinței civile nr._/18.06.2013 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, pe care o modifică în tot, în sensul că:
Admite contestația la executare formulată și completată de contestatoarea F. B. în contradictoriu cu intimata P. F. S. și, în consecință:
Dispune anularea tuturor actelor și formelor de executare din dosarul execuțional nr. 34/2013 întocmite de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D. & Corșate.
Obligă pe intimată să plătească contestatoarei suma de 199 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
pentru P. M. aflată A. B. L. S.
în concediu semnează
vicepreședintele instanței
S. L. E.
Grefier,
pentru C. N.-D. aflată în concediu
semnează înlocuitor grefier șef secție
D. A.
Red. AB /10.07.2014
Tehnored. V.P./10.07.2014
Ex. 2
Jud fond – L. M.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 141/2014.... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 198/2014.... → |
|---|
