Contestaţie la executare. Decizia nr. 938/2015. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 938/2015 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 03-09-2015 în dosarul nr. 938/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 938/. publică din data de 03 septembrie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - I. L.
JUDECĂTOR - D. O. P.
Grefier - C. N.-D.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de către apelanta C. Națională de Autostrăzi și D. Naționale din România, prin Direcția Regională de D. și Poduri B., în contradictoriu cu intimata contestatoare C. M., împotriva sentinței civile nr. 1358/11.02.2015, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat S. M. C. R., pentru intimata contestatoare, lipsă fiind apelanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se constată depusă la dosarul cauzei, prin serviciul de registratură al instanței, din partea intimatei contestatoare, o cerere de lăsare a cauzei după ora 11,30, întrucât apărătorul său ales vine din București.
Instanța constată că această cerere a rămas fără obiect, având în vedere prezența în instanță a d-nei avocat S. M. C. R., pentru partea intimată, la strigarea cauzei.
D. analiza cererii de apel rezultă că apelanta nu a solicitat probei noi în calea de atac, însă a depus la dosarul cauzei procesele verbale de contravenție.
Instanța acordă cuvântul părții intimate, prin reprezentanta sa convențională, cu privire la înscrisurile depuse de apelantă.
Reprezentanta convențională a contestatoarei arată că nu se opune încuviințării acestor înscrisuri în probațiune. Pentru partea pe care o reprezintă solicită admiterea probei cu înscrisurile atașate întâmpinării și cu cele depuse la dosarul de fond.
Instanța constată că atașat întâmpinării a fost depus contractul de asistență judiciară nr._/25.05.2015.
În urma deliberării, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. 1 coroborat cu art. 479 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 255 alin. 1 și art. 258 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța încuviințează apelantei proba cu înscrisurile atașate cererii de apel, în măsura nedepunerii lor la dosarul de fond, apreciind că aceasta este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.
În ceea ce privește proba cu înscrisul solicitat de către intimata contestatoare, prin reprezentant, tribunalul apreciază faptul că proba cu contractul de asistență juridică nu este pertinentă și concludentă soluționării cauzei, întrucât mandatul dat de intimată avocatului ales se dovedește prin intermediul delegației avocațiale. În ceea ce privește proba cu înscrisurile depuse la dosarul fond, instanța constată că aceasta a fost deja administrată în fața primei instanțe, iar partea anterior menționată nu a solicitat refacerea sau completarea probatoriului în calea de atac. Prin urmare, se constată că nu s-au solicitat probe noi în apel.
Instanța, conform art. 482 coroborat cu art. 244 Cod procedură civilă, declară terminată cercetarea procesului și, potrivit dispozițiilor art. 482, coroborate cu cele ale art. 392 și art. 396 Cod procedură civilă, deschide dezbaterile și acordă cuvântul intimatei contestatoare, prin reprezentanta sa convențională, asupra cererii de apel ce formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta convențională a intimatei contestatoare solicită respingerea apelului, menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată. Arată că procesele verbale de contravenție sunt lovite de nulitate absolută, întrucât lipsește semnătura olografă a agentului constatator. D. probele administrate în cauză raportat la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 10/_, rezultă că actul administrativ contestat nu a fost comunicat intimatei cu respectarea dispozițiilor legale.
Instanța reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului civil de față constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1358/11.02.2015, pronunțată de Judecătoria B., a fost admisă cererea de chemare în judecată având ca obiect „contestație la executare” formulată de către contestatorul C. M., în contradictoriu cu intimatul C.N.A.D.N.R. S.A., prin D.R.D.P. B., prin reprezentant legal. A anulat actele de executare întocmite în dosar execuțional nr. 238/2014 aflat pe rolul B.E.J. Dendrino N..
Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria B. reținut următoarele:
Prin procesele verbale de contraventie emise de intimat, contestatoarea a fost amendată contravențional, în temeiul art. 8 alin. 2 din O.G. nr. 15/2002. Deopotriva, s-a stabilit in sarcina sa obligatia de achita suma de 700 de euro reprezentând contravaloarea tarifului de despagubire potrivit art. 8 alin. 3 din O.G. nr. 15/2002. Procesele verbale au fost comunicate contestatorului prin afișare, conform proceselor verbale de afișare aflate la dosar.
La data de 19.09.2014, prin încheierea pronunțată de Judecătoria Brasov in dosar nr._/197/2014 (f. 64), s-a admis cererea de încuviințare a executării silite formulata de creditor, ulterior fiind emise actele de executare contestate in cauza.
Cu titlu preliminar, instanța a retinut că anularea proceselor verbale de contraventie nu poate fi primită în acest cadru procesual din perspectiva dispozițiilor art. 712 alin. 2 teza finală C.proc.civ, care condiționează posibilitatea invocării în fața instanței de executare a unor apărări de fond împotriva titlului executoriu - care nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, (cum este în speță procesul verbal de contravenție neatacat) - de inexistența unei căi speciale de atac în acest scop. Or, plângerea reglementată de art. 31 din O.G. nr. 2/2001 constituie tocmai calea special edictată de legiuitor în scopul cenzurării legalității și temeiniciei procesului verbal de contravenție.
Prin promovarea prezentei contestații la executare, debitorul urmărește desființarea formelor de executare efectuate în cadrul dosarului, invocând nelegalitatea executării.
Instanța a constatat că pretențiile contestatorului sunt justificate.
Astfel, din examinarea înscrisurilor aflate la dosar, rezultă că procedura execuțională este afectată de nulitate, întrucât nu au fost respectate dispozițiile art. 14 raportat la art. 25-27 din O.G. nr. 2/2001 si dispozitiile imperative consacrate de art. 15 alin. 2 din Constitutia Romaniei, potrivit carora „legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 711 alin. 1 din C.proc.civ.,, Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.”
Instanța a analizat legalitatea formelor de executare emise in cauza, executare care debutează cu momentul încuviințării executării silite, singurele motive pentru care a astfel de cerere s-ar putea respinge fiind expres și limitativ prevăzute în art. 665 alin. 5 din C.proc.civ.
Instanța a constatat incidența art. 665 alin.5 pct. 7 din C.proc.civ. (“instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai daca există alte impedimente prevăzute de lege”) raportat la art.12 alin.1 din O.G. nr. 2/2001 (“dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenție, ea nu se mai sancționează, chiar dacă a fost săvârșită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”), astfel cum a fost analizat prin Decizia Curții Constituționale nr. 228/2007, potrivit căreia aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care prin sintagma "nu se mai sancționează" prevăzută în text se înțelege doar aplicarea sancțiunii contravenționale, nu și executarea acesteia.
În esență, raționamentul Curții a fost în sensul că „efectele legii noi se aplică tuturor sancțiunilor contravenționale aplicate și neexecutate până la data intrării sale în vigoare. A reduce aplicarea legii noi, care nu mai prevede și nu mai sancționează fapta, doar la situația neaplicării sancțiunii echivalează cu deturnarea intenției legiuitorului asupra efectelor pe care legea dezincriminatoare le are asupra sancțiunilor aplicate și neexecutate până la data intrării în vigoare a noului act normativ, în sensul că acestea nu se mai execută. O sancțiune aplicată în baza unei legi pentru o faptă dezincriminată printr-un nou act normativ urmează să nu mai fie executată, chiar dacă procedura de executare a acesteia a început.” Or, in speta de fata, tariful de despăgubire este, în esență, o sancțiune complementara amenzii contravenționale aplicate.
În acest context, instanța a apreciat că abrogarea la data de 24.07.2012, prin Legea nr. 144/2012, a dispozițiilor care au reglementat plata tarifului de despăgubire (art. 8 alin. 3 și alin.3 ind.1 din Legea nr. 15/2002), pe fondul caracterului obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale mai sus indicate echivalează cu un astfel de impediment legal la executare, toate actele de executare efectuate în cauză fiind nule de drept, potrivit art. 703 din C.proc.civ.
Astfel, raportat la dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României, abrogarea tarifului lipsește de suport juridic partea de sancțiune neexecutata la momentul intrării în vigoare a normei de dezincriminare.
Deopotrivă, procesul verbal de contravenție ce reprezintă suportul declanșării executării silite, nu a fost comunicat contestatorului în acord cu prevederile art. 27 din O.G. nr. 2/2001 (aspect confirmat de procesul verbal aflat la f. 48).
În acest sens, instanța a reținut că, potrivit art. 27 din O.G. nr. 2/2001, „comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată de face prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operațiunea de afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor”.
Modalitatea de comunicare a procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului este subsidiară celei de comunicare prin poștă, cu aviz de primire.
S-a reținut că este adevărat că din interpretarea gramaticală a normei, utilizarea conjuncției "sau" ar putea conduce la concluzia că legiuitorul nu a instituit o ordine de preferință, astfel încât s-ar putea recurge la oricare dintre cele două modalități, iar procedura de comunicare să fie considerată valabilă.
Interpretarea gramaticală nu este însă suficientă, pentru că nu asigură respectarea dreptului la apărare și a garanțiilor instituite de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu privire la acuzațiile în materie penală.
În dreptul românesc, deși contravenția a fost scoasă de sub incidența legii penale, întreaga procedură de sancționare și, ulterior, de contestare a procesului-verbal de contravenție trebuie să respecte garanțiile art. 6 paragraful 1 sus-menționat.
În Cauza A. împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 octombrie 2007, s-a remarcat faptul că dreptul românesc nu califică drept "faptă penală" contravenția pentru care reclamantul a fost sancționat cu amendă, legiuitorul român alegând să scoată în afara legii penale unele fapte care, deși aduc atingere ordinii publice, au fost săvârșite în împrejurări care conduc la concluzia că acestea nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Curtea a considerat că, în ciuda naturii pecuniare a sancțiunii aplicate efectiv reclamantului și a naturii civile a legii care sancționează contravenția, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale, deoarece dispoziția a cărei încălcare a fost imputată reclamantului avea un caracter general și nu se adresa unui anumit grup de persoane, ci tuturor cetățenilor.
Prima instanță a reținut că din acest motiv, interpretarea și aplicarea dispozițiilor analizate urmează să se realizeze printr-o altă metodă, cea mai adecvată fiind interpretarea logică și sistematică, întrucât permite a se evidenția natura și importanța drepturilor ocrotite.
Numai în ipoteza în care se consideră că îndeplinirea procedurii de comunicare prin afișarea actului se află într-un raport de subsidiaritate față de comunicarea prin poștă, cu aviz de primire, se poate afirma că sunt respectate garanțiile procedurale.
Contravenientului trebuie să i se dea posibilitatea să cunoască efectiv actul încheiat, precum și data comunicării acestuia, pentru a-și formula apărările (plângerea contravențională, excepția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale).
S-a reținut că decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011 a Curții Constituționale confirmă ipoteza susținută, statuând că rațiunea comunicării prin poștă, cu aviz de primire, "constă în aducerea la cunoștința persoanei care a săvârșit o contravenție a documentelor menționate [...]. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoștințarea efectivă a contravenientului în privința faptei săvârșite și a sancțiunilor contravenționale aplicate".
Astfel, procedura afișării procesului-verbal de contravenție la domiciliul/sediul contravenientului va fi utilizată numai în situația în care nu s-a reușit, din diverse motive, comunicarea prin poștă, cu aviz de primire (potrivit Deciziei nr. 10/2013 pronunțată de I.C.C.J. privind judecarea recursului in interesul legii).
Judecătoria a reținut că din probele administrate în cauză (procesele verbale de afișare aflate la f. 72, 74, 76, 78, 80, 82, 84, 86, 88, 90, 92, 94, 96, 98, 100, 102, 104, 106, 108, 110, 112, 114, 116, 118, 120), raportat la Decizia nr. 10/2013 pronunțată de I.C.C.J., rezultă că actul administrativ contestat nu a fost comunicat petentului cu respectarea dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 2/2001 (aspect necontestat de către intimat). Astfel, intimatul a procedat la afișarea procesului-verbal de contravenție la domiciliul contravenientului, fără a face dovada ca nu s-a reușit, din diverse motive, comunicarea prin poștă, cu aviz de primire.
S-a reținut că necomunicarea legală a actului administrativ emis în cauză atrage incidența art. 14 din O.G. nr. 2/2001, potrivit căruia executarea sancțiunilor contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.
Astfel, instanța a reținut că procesele verbale nu au fost comunicate cu respectarea dispozițiilor prevăzute de lege în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii, operând prescripția executării sancțiunilor contravenționale.
Termenul în discuție este unul care, în caz de depășire, atrage caducitatea titlului executoriu, procesul verbal de constatare a contravenției fiind un act administrativ emis sub condiție necomunicării lui contestatorului in termenul de o luna.
Într-un atare context, instanța a admis contestația la executare formulată în cauză, cu consecința anulării tuturor actelor de executare întocmite in dosar execuțional nr. 238/2014 aflat pe rolul B.E.J. Dendrino N..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata C. Națională de Autostrăzi și D. Naționale D. România prin Direcția Regională de D. și Poduri B., care a solicitat modificarea sa în sensul respingerii contestației la executare, pentru următoarele motive:
A comunicat procesele verbale de contravenție prin afișare la domiciliul debitorului, în prezența unui martor, aplicând dispozițiile art.27 din O.G. nr.2/2001, astfel încât nu operează instituția prescripției, nefiind aplicabil art.14 din actul normativ menționat. A precizat apelanta că legea lasă creditorului dreptul de opțiune și de a uzita de metoda de comunicare pe care o consideră mai eficientă, comunicarea prin afișare nefiind subsidiară celei prin poștă cu aviz de primire. Legea nu face referire la aplicarea primordială a vreuneia dintre cele două modalități de comunicare reglementate.
A depus toate diligențele necesare aducerii la cunoștința debitorului a actului sancționator, notificându-l în vederea stingerii creanței pe cale amiabilă.
O opinie contrară ar aduce atingere justului echilibru necesar a fi asigurat între interesele contrare din cadrul procedurii contravenționale.
Prin urmare, instanța a apreciat injust că aplicarea sancțiunii procesului verbal de constatare a contravenției ca fiind prescrisă, în condițiile în care la momentul 2011-2012, nu era stabilită expres afișarea ca procedeu subsidiar de comunicare.
Art.II din Legea nr.144/2012 face referire la anularea proceselor verbale aplicate și contestate în instanță până la data intrării în vigoare a legii respective. Faptul că intimata nu a contestat în instanță procesele verbale de constatare a contravenției în termen legal de 15 zile atrage dispozițiile O.G. nr.15/2002, contravenienta fiind decăzută din drept la momentul actual.
Aduce în discuție principiul neretroactivității, art.15 alin.2 din Constituția României care prevede că ,,legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”, asigurând totodată stabilirea drepturilor legal câștigate. În speță, contravenția săvârșită de către intimată nu intră în sfera penalului, astfel încât nu poate fi adus în discuție acest principiu, cu atât mai mult cu cât reglementările legii noi sunt exprese.
În drept, apelanta intimată a invocat prevederile art.466 și art.665 alin.6 C.proc.civ.
În apărare, intimata contestatoare C. M. a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea proceselor-verbale pentru lipsa semnăturii olografe a agentului constatator, conform Deciziei 6/16.02.2015 pronunțată în cadrul RIL de ÎCCJ..
Totodată, față de decizia RIL nr. 10/2013 a ÎCCJ, a menționat că procesele-verbale de contravenție nu i-au fost comunicate în mod legal, aspect de natură a atrage incidența dispoz. art. 14 din OG 2/2001, respectiv prescripția executării sancțiunii contravenționale.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 204 și urm. C.p.civ., 714, 711, 713, 716 și 719 N.C.p.civ. și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației.
În apel, nu s-a solicitat administrarea unor probe noi.
Verificând, în conformitate cu prevederile art.479 alin.1 C.proc.civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, văzând că nu există motive de apel de ordine publică, tribunalul reține că apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit Deciziei nr.10/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul RIL, s-a stabilit că ,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) și art. 31 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că:
Modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire.
Cerința comunicării procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcționarul poștal”.
Raportat la aceste statuări ale instanței supreme, obligatorii pentru toate instanțele, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în mod evident, comunicarea proceselor verbale de contravenție a căror executare silită este contestată în speță nu a fost îndeplinită în mod legal, deoarece apelanta nu a încercat, cu prioritate față de afișarea sa la sediul contravenientei, comunicarea prin poștă, cu aviz de primire.
Ca urmare, nu se pune problema refuzului intimatei de primire a corespondenței prin poștă, procesele verbale de contravenție fiind comunicate în mod direct prin afișare la sediu de către agenții proprii ai apelantei. Astfel, nu s-a respectat raportul de subsidiaritate care există între cele două modalități de comunicare reglementate de O.G. nr.2/2001 potrivit interpretării ICCJ.
Procedând în atare mod, apelanta a aplicat greșit prevederile art.27 din O.G. nr.2/2001, procesele verbale de contravenție nefiind legal comunicate. Ca o consecință a acestei situații, executarea sancțiunilor dispuse s-a prescris în conformitate cu dispozițiile art.14 din O.G. nr.2/2001.
În ceea ce privește principiul neretroactivității legii civile, se remarcă faptul că apelanta a citat și interpretat trunchiat prevederile art.15 alin.2 din Constituția României, omițând norma potrivit căreia fac excepție de la regula aplicării numai pentru viitor a legii civile și reglementările din materie contravențională, ce interesează în speță, nu doar cele din materie penală. În acest sens, se reține că textul constituțional complet are următorul conținut:
,,Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
În lumina acestor prevederi constituționale și a interpretării date dispozițiilor art.12 alin.1 din O.G. nr.2/2001 prin Decizia Curții Constituționale nr.228/2007, tribunalul constată că intimata beneficiază de prevederile Legii nr.144/2012, nemaiexistând temei legal pentru executarea tarifului de despăgubire stabilit în sarcina sa prin procesul verbal de contravenție anterior menționat.
Mai mult decât atât, se reține că, la data de 25.03.2015, în Monitorul Oficial al Românei, partea I, nr. 199, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 6 din 16.02.2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, prin care s-a statuat că: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 17 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările, raportate la dispozițiile art. 4 pct. 1-4 și art. 7 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată, procesele-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările și completările ulterioare, încheiate potrivit art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) și alin. (3) din acest act normativ, transmise persoanelor sancționate contravențional pe suport de hârtie, sunt lovite de nulitate absolută în lipsa semnăturii olografe a agentului constatator”.
Întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu efect obligatoriu pentru instanțele de judecată că procesele verbale de tipul celor pentru care apelanta a început executarea silită sunt lovite de nulitate absolută, rezultă că, indiferent dacă există sau nu certificat emis de furnizorul de servicii de certificare acreditat potrivit legii, acest înscris nu întrunește condițiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, lipsind semnătura agentului constatator.
Nu se poate susține că decizia în interesul legii menționată s-ar aplica doar proceselor verbale încheiate ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial, conform principiului neretroactivității legii civile.
În acest sens, se reține, în primul rând, că acest principiu vizează aplicarea în timp a legii, iar nu a unor hotărâri judecătorești. O decizie a unei instanțe de judecată, fie și a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, nu reprezintă un act normativ, nu se circumscrie noțiunii de ,,lege”, nici în sens restrâns și nici în sens larg. Prin intermediul său, nu se legiferează, nu se reglementează raporturi de drept civil, nu se dau dispoziții general valabile, ci doar se interpretează acte normative preexistente. Prin urmare, aplicarea sa nu este supusă principiilor de aplicare a legii în timp. Acestea nu pot viza decât normele de drept interpretate de instanța supremă or, erau în vigoare la data emiterii procesului-verbal în discuție.
În al doilea rând, potrivit art. 514 C.pr.civ., finalitatea acestei instituții este asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de către instanțele judecătorești, recursul în interesul legii neputând avea ca obiect elemente de fapt ale cauzei. Data publicării este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la momentul arătat, la soluționarea cauzelor în care se ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele sunt legate de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aceste circumstanțe, respectând modul de dezlegare a problemei de drept ce vizează valabilitatea proceselor-verbale de natura celor pentru care s-a pornit executarea silită, Tribunalul reține că acestea nu pot constitui titlu executoriu. Pe cale de consecință, în mod evident este lipsit de relevanță faptul că data emiterii acestora este situată anterior publicării în Monitorul oficial a deciziei în interesul legii menționată.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.480 alin.1 C.proc.civ. tribunalul va respinge apelul declarat de către apelanta C. NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI D. NAȚIONALE D. ROMÂNIA prin DIRECȚIA REGIONALĂ DE D. ȘI PODURI B. împotriva sentinței civile. nr.1358/11.02.2015 a Judecătoriei B., pe care o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată cererea de apel formulată de apelanta C. Națională de Autostrăzi și D. Naționale din România, prin Direcția Regională de D. și Poduri B., cu sediul în Municipiul B., .. 13, ., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J40/552/15.01.2004, reprezentată legal de director, împotriva sentinței civile nr. 1358 pronunțată de Judecătoria B. la data de 11.02.2015, pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 03.09.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
I. L. D. O. P.
GREFIER,
C. N.-D.
Red. IL/Tehnored. CND/10.09.2015-4ex
Jud fond – A. N.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 932/2015. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 706/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
