Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1034/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1034/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 17-12-2014 în dosarul nr. 1034/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 1034/R/2014
Ședința publică de la 17 Decembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE A. B.
Judecător L. S.
Judecător P. M.
Grefier V. D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenta reclamantă . legal, și recurenții pârâți B. Z. și B. I., împotriva sentinței civile nr.5428/30.04.2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care,
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 10.12.2014, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, în temeiul art. 260 Cod procedură civilă, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cererilor de recurs de față, constată că, prin sentința civilă nr. 5428/30.04.2014, Judecătoria B. a hotărât următoarele:
Admite excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Bagotay I. și respinge acțiunea față de această pârâtă.
Admite în parte acțiunea formulată de partea reclamantă . pârâții B. I. și B. Z. și în consecință:
Obligă pârâții să lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în ., suprafață de teren identificată potrivit raportului de specialitate întocmit de A. M., lucrare ce face parte integrantă din prezenta sentință, după cum urmează:
- între punctele 31-14-42-81 suprafața de 40 mp din imobilul cu număr top (658/2,659,660,661,662) / 2 și între punctele10-12-14-31 suprafața de 54 mp. .
Obligă pârâții să plătească către partea reclamantă suma de 4200 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Respinge restul pretențiilor.
La adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că reclamanta susține în acțiunea in revendicare că este proprietara drumului sătesc nr. 866 și pretinde ca acesta este un public, acțiunea fiind imprescriptibilă. Reclamanta a arătat că prin HCL Hălchiu nr. 98/22-11-2010 s-a aprobat dezafectarea construcției ilegale care închide drumul de acces DS 866, drum ce este cuprins în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Hălchiu din anexa nr. 25 din HG 697bis, poziția nr. 45. Niciuna din aceste hotărâri nu au fost anulate de instanța de contencios la data pronunțării prezentei sentințe.
Pârâții, în întâmpinarea depusă la dosar, invocă dispozițiile din sentința civila nr.7438/2011 pronunțată de Judecătoria B. prin care s-a rectificat suprafața de carte funciară într-un proces în care reclamanta nu a fost parte. Pârâții recunosc că nu dețin titlu pentru suprafața de 54 mp pe care au ocupat- o fără drept .
În drept, acțiunea in revendicare este acea acțiune reala, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
În cadrul acestei acțiuni instanța de judecată va compara titlurile de proprietate ale părților și va da preferință celui care caracterizează mai bine dreptul reclamantei de proprietate.
Potrivit art. 135 al. 4 din Constituție și art. 3 alin. 4 din Legea 213/1998 căile de comunicație fac obiectul exclusiv al domeniului public, iar DS 866 este o cale de comunicații în sensul art. 2 și 8 din OUG 43/1997 .
Titlul de proprietate al Comunei Hălchiu este HCL nr. 26/15.09.1999, în care DS 866 a fost declarat ca bun aflat în domeniul public al Comunei Hălchiu, fiind respectate dispozițiile art. 3 alin. 4 din Legea 213/1998.
Apoi, în baza art. 21 al. 3 din Legea 213/1998 (în redactarea de la nivelul anului 2002, data publicării Anexei nr. 25 în Monitorul Oficial 697 bis), Guvernul României a emis hotărâre prin care a atestat apartenența la domeniul public a drumului în litigiu.
Acest drum aflat în domeniul public al Comunei Hălchiu, în baza art. 134 din Constituția de la 1991 și în baza art. 3 alin. 4 din Legea 213/1998, se bucură de calitatea de a fi inalienabil.
Apărarea pârâților potrivit căreia chiar daca bunul revendicat ar aparține domeniului public, reclamanta nu face dovada dreptului de proprietate pentru ca potrivit art. 3 alin 1 din legea nr. 213/1998 orice bun de uz sau de interes public trebuie sa fie dobândit de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege, nu poate fi avută în vedere de instanță cât timp atât hotărârea de guvern, cât și hotărârea consiliului local nu au fost anulate și produc efecte juridice și nu există o cerere reconvețională în care să se solicite anularea actelor ce atestă dreptul de proprietate al reclamantei.
Pârâții nu și-au modificat apărarea și nu au invocat în cursul procesului Ordinul Prefectului în justificarea titlului lor, ci au indicat sentința civila nr. 7438/2011 pronunțată de Judecătoria B., care a constituit dreptul de proprietate al pârâților asupra drumului în litigiu. Apărările părților din cadrul concluziilor scrise nu pot face obiectul analizei instanței cât timp acestea nu au fost invocate printr-o cerere anterior închiderii dezbaterilor și nu se supun principiului contradictorialității și nu au fost avute în vedere la efectuarea lucrării de specialitate_/19-09-2013 întocmită de expert A. M.. Expertului nu i-a fost pusă la dispoziție documentația ce a stat la baza emiterii ordinului prefectului și nu a făcut nicio identificare sau referire la acestea, ci a avut în vedere doar dispozițiile sentinței civile nr. 7438/2011 pronunțată de Judecătoria B..
P. expertiza efectuată in cauza_/19-09-2013 întocmită de expert A. M. expertul arată că drumul public nu este intabulat in cartea funciara si ca practic a realizat lucrarea de expertiză pe baza planului cadrastral, iar nu a situației de carte funciară. Deși instanța a pus în discuția părțior necesitatea completării probatoriului, părțile au arătat în mod expres că nu înțeleg să administreze probe suplimentare, iar instanța nu poate înfrânge principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, astfel că a rămas în pronunțare, urmând a se pronunța în baza probelor administrate până la acest moment în cauză.
În cauză, pârâții nu au dovedit cu acte de proprietate opozabile reclamantei dreptul lor de proprietate și astfel ocupațiunea exercitată de pârâți nu este justificată de vreun titlu pentru suprafața de 54 mp și este justificată de un titlu ce nu este opozabil reclamantei pentru diferența de teren de 40 mp.
Acțiunea în rectificare de carte funciară nu are efect constitutiv de drepturi și nu poate fi opusă părții care nu a stat în litigiu. În această situație titlul reclamantei este mai bine caracterizat, ceea ce impune soluția admiterii acțiunii și obligarea pârâților să lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în ., suprafață de teren identificată potrivit raportului de specialitate întocmit de A. M., lucrare ce face parte integrantă din prezenta sentință, după cum urmează: între punctele 31-14-42-81 suprafața de 40 mp din imobilul cu număr top .( 658/2,659,660,661,662) / 2 și între punctele10-12-14-31 suprafața de 54 mp.
Celălate petite ale acțiunii reclamantei au fost respinse ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:
În privința acțiunii în rectificare de carte funciară, aceasta este fondată pe dispozițiile art. 34 pct. 4 din Legea 7/1996 (în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate al pârâților în CF și aplicabil conform art. 76 din legea de aplicare a Codului civil), respectiv pe ideea că înscrierea de carte funciară nu este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului.
Chiar dacă sunt întemeiate susținerile rclamantei potrivit cărora imobilul din CF_ Hălchiu nr. top. (658/2, 659, 660, 662)2 nu poate include și DS 866, aflat în proprietatea publică a Comunei Hălchiu potrivit lucrării expertului nu a fost făcută o dezmembrare a suprafeței de teren ocupată de pârâți și astfel nu poate fi dispusă rectificarea de CF în baza probelor administrate în cauză. Nu se poate susține că niciun text legal nu impune chemarea în judecată a tuturor vecinilor în acțiuneile de rectificare de carte funciară, întrucât nu se discută o rectificare de suprafață care ar fi în realitate alta decât cea înscrisă în CF, cât timp pentru a face o modificare a suprafeței înscrise în cartea funciară expertul are obligația de a verfica suprafața terenului ce face obiectul cauzei, dar și a celor învecinate pentru a putea identifica dacă suprafața de teren nu se regăsește în parcele vecine și totodată care este conturul fiecarei parcele pentru a fi comparat cu planul de CF și planul cadastral .
În ceea ce privește solcitarea reclamantei de a modifica întinderea dreptului de proprietate al pârâtelor în sensul diminuării acestuia cu suprafața de 40 m.p., cât timp acestă rectificare a făcut obiectul analizei sentinței civila nr. 7438/2011 pronunțată de Judecătoria B. instanța nu poate dispune asupra dreptului de proprietate al pârâților, ci doar poate să constate că dreptul de proprietate al reclamantei este mai caracterizat.
Cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă sunt în sarcina pârâților, ca părți căzute în pretenții, context în care, în raport de dispoziția art.274 C.p.c., instanța va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 4200 lei, reprezentând onorariul apărătorului ales, instanța apreciind că doar pentru acestea s-a făcut dovada că sunt cheltuieli necesare, reale și rezonabile efectuate în această cauză.
Împotriva sentinței civile nr. 5428/30.04.2014 pronunțată de Judecătoria B. au exercitat calea de atac a recursului reclamanta . de primar, reprezentată convențional de avocat D. I., și pârâții B. Z. și B. I., prin reprezentant convențional avocat D. C. I..
P. cererea de exercitare a căii de atac, recurenta - reclamantă a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii privind rectificarea cărții funciare nr._ Hălchiu, nr. top. ( 658/2,659,660,661,662)/2, în sensul diminuării suprafeței înscrise la 561 mp.
În motivarea acestei cereri, autorul ei a arătat că, contrar celor reținute de prima instanță, pentru rectificarea suprafeței de carte funciară nu este nevoie de o dezmembrare a imobilului. Suprafața reală existentă în teren trebuie să aibă reflectarea în suprafața pe hârtie a cărții funciare.
Terenul părților potrivnice nu trebuie să fie dezmembrat în două loturi, cu indicatori topografici noi, operațiunea fiind inutilă și ilegală de vreme ce suprafața de 40 mp. cotropită de acestea nu le aparține, ea fiind în domeniul public al Comunei Hălchiu.
Pentru realizarea corespondenței între suprafața reală și cea scriptică este suficientă expertiza ordonată de instanță, care conchide că imobilul pe care părțile adverse în dețin în proprietate este mai mic cu 40 de mp față de cel indicat în scripte.
P. rectificarea cărții funciare în sensul solicitat nu se aduce atingere sentinței civile nr. 7438/2011 a Judecătoriei B., aceasta fiind inopozabilă părții recurente.
Cererea de recurs astfel promovată a fost întemeiată în drept de autorul său pe dispozițiile cuprinse în art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă.
P. cererea de exercitare a căii de atac pe care au promovat-o, recurenții – pârâți au solicitat casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei sub toate aspectele și ca o consecință respingerea cererii de chemare în judecată ce a fost formulată de partea reclamantă.
În motivarea acestei cereri, autorii ei au susținut că în soluționarea cauzei aflată pe rolul său instanța de fond a pornit de la o prezumție greșită, anume aceea că partea reclamantă deține un titlu asupra bunului imobil revendicat, în baza actelor juridice administrative pe care le-a emis în temeiul legii nr. 213/1998.
Or, un astfel de titlu nu există, hotărârea de guvern la care judecătorul fondului face referire fiind inexistență, iar HCL nr. 26/15.09.1999 nu are caracter constitutiv de drept.
Chiar dacă suprafața de teren din litigiu ar aparține domeniului public al Comunei Hălchiu, partea adversă avea obligația de a dovedi că a dobândit dreptul de proprietate asupra ei în unul dintre modurile reglementate de lege, or o astfel de probă nu a fost făcută.
În aceste condiții, în mod eronat, prima instanță a apreciat că soluționarea cererii de chemare în judecată se impune a fi realizată pe baza comparării titlurilor de proprietate pe care părțile le-au invocat.
Singurii care dețin un titlu de proprietate sunt ei, titlu ce este reprezentat de ordinul de constituire, în temeiul legii nr. 18/1991, a dreptului de proprietate și de hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul ce a avut ca obiect rectificarea suprafeței de teren astfel dobândită.
Mai mult decât atât, titlul lor de proprietate a fost emis în conformitate cu dispozițiile legilor fondului funciar, pe baza unei documentații întocmită chiar de către partea reclamantă, astfel că aceasta nu poate susține în cadrul procesului de față că imobilul la care se referă acest titlu face parte din domeniul său public.
În continuarea motivării cererii de recurs pe care au formulat-o, părțile menționate au arătat că sentința pe care Judecătoria B. a pronunțat-o este nelegală și din perspectiva modului de aplicare a prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă.
În acest sens, s-a susținut că, în raport cu soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată formulată de partea reclamantă, acesteia nu puteau să îi fie acordate în integralitate cheltuielile de judecată solicitate, ce se circumscriu cuantumului onorariului avocațial, ci instanța trebuia să procedeze la compensarea cheltuielilor pe care părțile le-au efectuat în cadrul prezentului proces.
De asemenea, față de gradul de complexitate al cauzei și de munca prestată de reprezentantul convențional al părții reclamante, se impune reducerea onorariului stabilit de acesta.
P. cererea de exercitare a căii de atac pe care au promovat-o, recurenții – pârâți au arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din legea nr. 554/2004, înțeleg să invoce excepția de nelegalitate a HCL nr. 26/1999, pentru motivele indicate anterior, motive ce se circumscriu împrejurării că aceasta nu putea avea efect constitutiv de drept, în condițiile în care nu s-a putut indica în care dintre modurile instituite de lege partea adversă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, precum și a HGR nr. 972/2002, întrucât la adoptarea acesteia emitentul ei nu a verificat dacă există un titlu valabil de dobândire de către partea reclamantă a suprafeței de teren în litigiu și pentru că acest act normativ nu putea decât să facă un inventar al bunurilor imobile ce fac parte din domeniul public al unităților – administrativ – teritoriale, el neavând efect constitutiv de drept.
Cererea de exercitare a căii de atac astfel formulată a fost întemeiată în drept de către autorii său pe dispozițiile art. 299, art. 304 indice 1 din codul de procedură civilă și art. 4 din legea nr. 554/2004.
Cu privire la cererea de recurs formulată de către recurenții – pârâți, recurenta - reclamantă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.
În motivarea acestei poziții procesuale, partea menționată a susținut că, potrivit legii nr. 213/1998, unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică este natura bunului asupra căruia poartă, or suprafața de teren în litigiu, prin destinația pe care o are, a intrat în domeniul public al Comunei Hălchiu pe cale naturală.
De asemenea, actele normative pe care le-a invocat în susținerea cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o și care au fost în mod corect reținute de prima instanță, atestă componența domeniului public al reclamantei, luând în considerare, în ceea ce privește bunul imobil în litigiu, destinația acestuia.
Apoi, trebuie să se rețină că titlul de proprietate pe care părțile potrivnice l-au dobândit inițial, titlu reprezentat de ordinul prefectului, a fost modificat pe calea cererii de rectificare a evidențelor de carte funciară, cerere ce s-a judecat în absența sa, astfel că hotărârea judecătorească pronunțată în acel litigiu nu îi este opozabilă.
Însă, chiar dacă s-ar reține că titlu de proprietate al recurenților - pârâți este reprezentat de ordinul prefectului modificat în cadrul acțiunii de rectificare a situației de carte funciară, în procedura de comparare a titlurilor de proprietate trebuie să se constate că titlul său este cel care are prioritate.
În ceea ce privește excepția de nelegalitate ce a fost invocată prin cererea de recurs promovată de către recurenții – pârâți, recurenta – reclamantă a arătat că, așa cum a decis în mod constat Înalta Curte de Casație și Justiție în hotărârile pe care le-a pronunțat, este inadmisibilă invocarea unei astfel de excepții cu privire la actele normative ce au fot adoptate anterior intrării în vigoare a legii nr. 554/2004.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, partea menționată a susținut că acestea u fost în mod corect acordate de către prima instanță și că onorariul reprezentantul convențional a fost stabilit în concordanță cu gradul de complexitate al cauzei și cu munca presatată.
La rândul lor, recurenții – pârâți au formulat întâmpinare cu privire la cererea de recurs exercitată de către recurenta- reclamantă, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.
În motivarea poziției lor procesuale, părțile menționate au arătat că, în mod corect, instanța de fond a stabilit că petitul referitor la rectificarea evidențelor de publicitate imobiliară nu poate fi admis, întrucât drumul sătesc în litigiu nu a fost înscris în cartea funciară, iar limitele dreptului lor de proprietate au fost stabilite prin hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea în rectificarea evidențelor de carte funciară.
În procedura de soluționare a recursului a fost administrată, la cererea recurenților – pârâți, proba cu înscrisuri, conform celor dispuse prin încheierea ședinței publice din data de 17.12.2014.
Analizând sentința recurată în raport cu motivele de recurs, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul contată că cererile de recurs deduse judecății sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:
P. petitul doi al cererii de chemare în judecată pe care a formulat-o, recurenta – reclamantă a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să dispună rectificarea cărții funciare nr. 233 Satu Nou, în ceea ce privește numerele topografice 658/2,659,660,661,662 totul /1, 658/2, 659,660,661,662 totul/2 și 658/2,659,660,661,662 totul/3, în sensul diminuării suprafețelor aferente numerelor topografice cu suprafața drumului sătesc 866 ce se impută în fiecare .> Având în vedere modalitatea în care instanțele judecătorești au fost sesizate, de către partea menționată, cu pretenția ce vizează rectificarea evidențelor de carte funciară și având în vedere faptul că, potrivit concluziilor raportului de expertiză ce a fost administrat ca probă cu ocazia judecării în primă instanță a cauzei, numerele topografice mai sus indicate sunt aferente unui imobil indicat în mod generic ca având destinația de teren, în mod corect judecătorul fondului a statuat că pentru a fi posibilă rectificarea evidențelor de carte funciară este necesar ca, printr-o lucrare de expertiză, să fie stabilite limitele suprafeței aferentă numerelor topografice mai sus arătate ce are destinația de drum sătesc și amplasarea acestei în cadrul lotului de teren identificat prin aceste numere topografice.
Date fiind elementele mai sus indicate, tribunalul apreciază, la fel ca prima instanță, că nu se poate proceda la reducerea scriptică a suprafeței imobilelor înscrise în cartea funciară nr. 233 Satu Nou, sub numerele topografice 658/2,659,660,661,662 totul /1, 658/2, 659,660,661,662 totul/2 și 658/2,659,660,661,662 totul/3 cu suprafața aferentă drumului sătesc 866, întrucât, așa cum am subliniat, pentru realizarea acestei operațiuni este necesar a se stabilit amplasamentul acestui drum în cadrul lotului identificat prin aceste numere topografice, precum și limitele situării sale, elemente ce nu pot fi determinate decât printr-o lucrare de expertiză.
Față de considerentele ce preced, instanța reține că soluția pe care Judecătoria B. a pronunțat-o cu privire la pretenția cuprinsă în petitul doi al cererii de chemare în judecată este legală și temeinică.
În legătură cu critica formulată de recurenții – pârâți ce se referă la împrejurarea că instanța de fond a reținut în mod eronat existența unui drept al părții potrivnice asupra bunului imobil din litigiu, instanța de recurs constată și reține următoarele:
Dreptul de proprietate publică este dreptul ce aparține statului sau unităților administrativ – teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fi fost dobândite în unul dintre modurile prevăzute de lege.
Așadar, dreptul subiectiv este dreptul de proprietate publică ce are ca titulari satul sau unitățile administrativ – teritoriale. Obiectul acestui drept este dat de domeniul public, format din totalitatea bunurilor, determinate potrivit unor criterii legale, ce aparțin subiectelor amintite.
De asemenea, legea organică în materie, Legea nr. 231/1998 privind bunurile proprietate publică, dispune că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. 3 din Constituție, revizuită, din bunurile stabilite ca atare prin anexa care face parte integrantă din lege, precum și,, din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public” și au fost dobândite de stat sau de unitățile administrativ – teritoriale prin modurile stabilite de lege.
De aceea, chiar înainte de adoptarea legii nr. 213/1998, în practica jurisdicțională constituțională, cu referire la criteriile de determinare a bunurilor care formează obiect al proprietății publice, s-a decis că, pe de o parte, fac obiectul exclusiv al acesteia bunurile enumerate expres în art. 135 alin. 4- în prezent art. 136 alin. 3- din Constituție, iar, pe de altă parte, cele stabilite de alte legi decât Constituția, la care același text constituțional face trimitere. La rândul lor, aceste alte legi folosesc două metode, în realitate două criterii, spre a determina bunurile care formează obiectul proprietății publice, anume enumerarea acestor bunuri, adică determinarea lor prin lege, și destinația acelor bunuri, care nu poate fi alta decât uzul sau utilitatea publică.
În cauza de față, se reține că bunul imobil în litigiu este reprezentat de un drum sătesc, care, potrivit celor stipulate în anexa legii nr. 213/1998, face parte din domeniul public al unității administrativ – teritoriale pe a cărei rază este situat.
Recurenta – reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui bun imobil în condițiile reglementate de prevederile art. 7 din legea nr. 213/1998, iar existența lui în patrimoniul părții menționate este atestată de inventarul ce constituie anexa raportului de expertiză ce a fost administrat ca probă cu ocazia judecării în fond a pricinii, precum și de cele stipulate în HCL nr. 26/1999 și în HGR nr. 697 bis/2002.
În ceea ce privește titlu de proprietate pe care recurenții – pârâți l-au invocat, tribunalul constată că aceste părți au beneficiat de dispozițiile unei legi speciale, respectiv de dispozițiile art. 36 din legea nr. 18/1991, în temeiul cărora puteau obține doar de constituirea, în mod gratuit, a dreptului de proprietate asupra terenului aferent imobilului cu destinația de construcție pe care îl dețineau în proprietate.
Determinarea suprafeței la care părțile menționate erau îndreptățite în conformitate cu prevederile legale mai sus indicate s-a realizat pe baza documentației întocmită de către primăria locului de situare a imobilului cu destinația de construcție pe care îl aveau în proprietate, fiind menționată ca atare prin actul juridic de constituire a dreptului, reprezentat de Ordinul Prefectului.
Prezenta instanță de recurs apreciază că, fiind dobândit în condițiile unei legi speciale, părțile recurente- pârâte nu puteau modifica, pe calea rectificării evidențelor de carte funciară, limitele în care au beneficiat de constituirea dreptului, limite care trebuie să se circumscrie, așa cum am subliniat, terenului aferent imobilului cu destinația de construcție pe care îl aveau în patrimoniu, teren ce a fost determinat în mod expres prin actul juridic de constituire a dreptului.
Cu toate acestea, părțile menționate au obținut, pe calea acțiunii în rectificarea evidențelor de publicitate imobiliară, modificarea limitelor în care a fost constituit dreptul de proprietate conform dispozițiilor art. 36 din legea fondului funciar, dobândit astfel în proprietate, în mod gratuit, o suprafață mult superioară celei indicată în ordinul prefectului, ce reprezintă titlul primar de constituire a dreptului.
Litigiul în urma căruia recurenții – pârâți au obținut rectificarea suprafeței imobilului cu destinația de teren pentru care a fost aplicată procedura de constituire a dreptului de proprietate reglementată de art. 36 din legea nr. 18/1991 a fost soluționat fără citarea în calitate de parte a recurentei – reclamante din cadrul procesului de față, astfel că acesteia nu îi poate fi opusă, cu putere de lucru judecat, hotărârea pronunțată în cadrul acelui litigiu.
Așa fiind, pentru că recurenta – reclamantă nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea judecătorească ce i se opune, și astfel nu a putut să formuleze propriile apărări, ea are posibilitatea ca în cadrul prezentului litigiu, prin administrarea de probe, să răstoarne prezumția invocată de recurenții – pârâți, prezumție care față de ea are doar valoare relativă, caracterul absolut al prezumției puterii lucrului judecat funcționând, în condițiile art. 1202 alin. 2 din Codul civil( 1865) doar în relațiile dintre părți.
Aceasta înseamnă, raportat la datele speței, că recurenta – reclamanta putea dovedi în cadrul prezentului proces că deține dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren pe care recurenții – pârâți au dobândit-o în plus față de cea indicată în titlul lor de constituire a dreptului lor de proprietate și că astfel schimbarea limitelor în care a fost emis acest titlu nu produce față de ea efecte juridice și nu este de natură să anihileze dreptul său de proprietate.
Mai mult decât atât, așa cum am arătat anterior, suprafața de teren în litigiu, prin destinația pe care o are, face parte din domeniul public al recurentei – reclamante, astfel că ea beneficiază de toate caracteristicile pe care legea le conferă dreptului de proprietate publică, printre care se află și inalienabilitatea, care semnifică imposibilitatea înstrăinării bunului asupra căruia poartă prin mijloacele juridice de drept privat, el fiind scos din circuitul civil general, astfel că nu se poate reține că dreptul de proprietate privată pe care recurenții – pârâți le-au invocat este de natură să înlăture dreptul de proprietate publică deținut de către recurenta – reclamantă.
Așa cum am arătat, prin cererea de exercitare a căii de atac pe care au promovat-o, recurenții – pârâți au arătat că arătat că înțeleg să uzeze de dispozițiile art. 4 din legea nr. 554/2004, solicitând a se constata nelegalitatea HCL nr. 26/1999 și a HGR nr. 697 bis/2002.
Sub acest aspect, tribunalul constată că cele două acte normativ în privința cărora a fost invocată excepția de nelegalitate au fost adoptate anterior datei intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că, așa cum în mod constat a stabilit instanța supremă în jurisprudența sa, legalitatea acestora nu poate fi analizată prin raportare la dispozițiile art. 4 din actul normativ mai sus indicat.
Apoi, instanța de recurs reține, pe baza argumentelor expuse anterior, că cele două acte normative ce formează obiectul excepției de nelegalitate nu au natura juridică a unor acte constitutive a dreptului de proprietate public al părții recurente – reclamante, ele constituind acte normative prin care au fost inventariate bunurile ce fac parte din domeniul public al părții menționate, domeniu public care, așa cum am subliniat, nu se identifică cu noțiunea de proprietate publică.
Recurenta – reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului asupra suprafeței de teren în litigiu, ce are destinația de drum sătesc, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 4 din legea nr. 213/1998, modul de dobândire fiind, prin urmare, legea, iar nu HCL nr. 26/1996 și HGR nr. 697 bis/2002.
De asemenea, instanța de recurs reține că în justificarea invocării dispozițiilor art. 4 din legea nr. 554/2004 recurenții – pârâți au făcut referire la dobândirea de către ei a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren în litigiu, or, așa cum rezultă din considerentele expuse anterior, extinderea limitelor dreptului de proprietate ce a fost constituit în favoarea părților menționate prin ordinul prefectului emis în conformitate cu prevederile art. 36 din legea fondului funciar și asupra acestei suprafețe s-a realizat în condițiile redate anterior, astfel că nu poate fi validată de către prezenta instanță de judecată.
În ceea ce privește critica pe care părțile recurente – pârâte au adus-o sentinței pronunțată de prima instanță sub aspectul modului de soluționare a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul reține că, chiar dacă pretențiile pe care partea recurentă – reclamantă le-a formulat prin cererea introductivă de instanță au fost admise în parte, această soluție a fost fundamentată pe motivele de fapt și de drept pe care le-am indicat, iar nu ca o consecință a recunoașterii vreunui drept al recurenților- pârâți asupra suprafeței de teren din litigiu.
P. soluția pe care a pronunțat-o, soluție validată de instanța de control judiciar, prima instanță a înlăturat susținerea pe care recurenții – pârâți au formulat-o în motivarea poziției lor procesuale, anume aceea că sunt titularii dreptului de proprietate asupra bunului imobil din litigiu, statuând în sensul că singurul titular al dreptului de proprietate asupra acestui imobil este recurenta – reclamantă.
P. urmare, în cauză nu se impune a fi aplicate prevederile art. 276 din Codul de procedură civilă, întrucât nu suntem în situația în care instanța de judecată a admis în parte pretențiile pe care cele două părți ale litigiului le-au formulat, astfel că, în mod legal și temeinic, judecătorul fondului a instituit în sarcina recurenților – pârâți obligația de a achita părții recurente – reclamante în integralitate cheltuielile de judecată pe care această parte le-a efectuat cu ocazia judecării în primă instanță a cauzei, cheltuieli ce se compun din onorariul avocațial.
De asemenea, tribunalul reține că valoarea onorariului avocațial ce intră în compunerea cheltuielilor de judecate indicate în dispozitivul sentinței atacate a fost stabilită în acord cu gradul de complexitate al cauzei, cu valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și cu munca depusă de avocat, astfel că nu se impune ca această valoare să fie redusă în condițiile reglementate de art. 274 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În baza considerentelor de fapt și de drept expuse, tribunalul constată că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și a făcut o justă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge cererile de recurs ce constituie obiectul prezentului dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererile de recurs formulate de recurenta reclamantă . de Primar, reprezentată convențional de avocat D. I., și de recurenții pârâți B. Z. și B. I., prin reprezentant convențional avocat D. C. I., împotriva sentinței civile nr.5428/30.04.2014 pronunțată de Judecătoria B., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din la 17 Decembrie 2014
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. B. L. S. P. M.
GREFIER,
V. D.
Redactat/L.S./25.03.2015
Tehnoredactat/V.D./27.03.2015/2 ex
Jud. Fond C. M.
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 643/2015.... | Uzucapiune. Decizia nr. 1035/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
