Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 3416/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3416/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 05-10-2015 în dosarul nr. 3416/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A V A CIVILA
DECIZIA CIVILĂ NR. 3416A
Ședința publica din data de 05.10.2015
Tribunalul constituit din:
P. E. P.-J.
JUDECĂTOR G. R.
GREFIER A.-M. M.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelului civil formulat de apelanta-reclamantă N. D. împotriva sentinței civile nr. 1742/03.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect ”acțiune în răspundere delictuală.”
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare, a răspuns apelanta-reclamantă, prin avocat B. C. L. care depune împuternicire avocațială . nr._/2015, lipsă fiind intimatul-pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul convențional al apelantei-reclamant N. D. învederează că nu poate rămâne la strigarea cauzei la ordine, depune practică judiciară și chitanță privind cheltuielile de judecată solicitând judecarea apelului în lipsă.
Tribunalul dispune lăsarea cauzei la ordine constatând că nu există motiv de amânare fără discuții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, nu au răspuns părțile.
Tribunalul, față de faptul că la prima strigare a cauzei s-a prezentat reprezentantul convențional al apelantei-reclamant N. D. care a solicitat, în conformitate cu disp. art. 411 alin.2 C.pr.civ., judecata în lipsă, reține apelul spre soluționare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de față, a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 19.01.2015, reclamanta N. D., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării în termenul legal, a notificării nr. 3971/08.11.2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, . nr. 1, Sectorul 3, evaluat la suma de 20.000 lei, obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 3971/2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, au solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru imobilul din București, . nr. 1, Sectorul 3, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 08.05.2009, a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10 /2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, a revenit la PMB, solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-au făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte față de reclamanți, au fost obligați să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să le soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011.
Respectivul dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr.1967/30.10.2012.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd, orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avută în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice.
Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art.6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ÎCCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantele ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantelor.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamanți, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul sau arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor acestora.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza S. c. României, p.25, Curtea statuează „că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, cu referire la Cauza Metaxas împotriva Greciei, p.19), iar în cauza C. împotriva României, p38-39, Curtea apreciază ca fiind prejudiciu moral și cel produs „ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinței pronunțate în favoarea ei, și că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării”.
În cauza V. c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza ComingersolI împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanta a solicitat a se observa că așteaptă de 14 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâtul nu a emis Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Emestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul, favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamanți - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamanților în producerea întârzierii.
ÎCCJ, Secția Civilă, prin decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoiala și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.
Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr.10/2001, art.4 și 5 Cod civil, art.252- 253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie (6-55).
La data de 12.02.2015, prin compartimentul registratură, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, la care au anexat un set de înscrisuri, în copie (filele 62-155).
Instanța de fond a încuviințat și administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 1742/03.03.2015 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 6 București, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat prin notificarea trimisă prin executor judecătoresc sub nr. 3971/08.11.2001 și înregistrată la pârât sub nr._, în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri în natură sau echivalent pentru terenul situat în București, . nr. 1, Sectorul 3.
Ca urmare a emiterii dispoziției nr._/23.01.2012, fila 8, s-a pronunțat sentința civilă nr. 1967, la data de 30 octombrie 2012, în dosarul nr._/3/2011, de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, filele 5-7, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare, prin care cererea reclamantei a fost respinsă în parte ca rămasă fără obiect și în parte s-a luat act de renunțarea la despăgubiri.
Pentru a se obține daune morale în temeiul art. 1.349 cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este necesar să se facă dovada faptei ilicite, a vinovăției privind săvârșirea faptei imputate privind nesoluționarea notificării timp îndelungat de către unitatea deținătoare, până la sesizarea instanței de judecată, a prejudiciului moral cert încercat de către titularul notificării și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Instanța de fond a constatat că termenul de 60 zile prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în speță, s-a soluționat notificarea abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești.
Pentru M. București este de notorietate numărul mare de notificări efectuate pe vechile, respectiv pe noile adrese de imobile preluate la stat, formând un volum de muncă important, complex și care a antrenat și o răspundere legală pentru modul de soluționare a notificărilor cu consecințe, inclusiv în materie penală.
Instanța de fond a constatat că nimic nu a împiedicat pe reclamantă, să formuleze contestație potrivit art. 26 din Legea nr.10/2001 în instanță, pentru clarificarea astfel a drepturilor invocate ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prin restituire în natură ori în echivalent la Legea nr.10/2001, mai devreme.
Până la formularea notificării, până la sesizarea instanței și respectiv până la obținerea hotărârilor judecătorești care să-i confirme drepturile supuse dezbaterilor contradictorii, simpla speranță de a obține bunul ori drepturi în compensare, nu poate susține caracterul ilicit al nesoluționării notificării de către unitatea deținătoare – în speță M. București – doar prin trecerea unui timp îndelungat, care să justifice obținerea de daune morale în compensare, pentru prejudiciul presupus, iar nu unul cert, determinat și actual.
În speță, prejudiciul moral nu este unul real, efectiv, în condițiile în care, reclamanta avea la îndemână căi de soluționare a notificărilor și respectiv obținerii executării pe cale silită, prevăzute de lege, tocmai pentru a se obține satisfacțiile pretențiilor deduse judecății, respectiv a punerii în executare – proceduri purtătoare de cheltuieli de judecată și de cheltuieli de executare, la care creditorul avea dreptul să le solicite și să le obțină, la cerere.
De altfel, daunele morale potrivit art. 1.349 Cod civil trebuie să aibă efecte reparatorii și nu să constituie o cale de a obține venituri nejustificate.
În speță, nu s-a demonstrat nici fapta ilicită, prejudiciul real încercat și efectiv, vinovăția privind săvârșirea faptei ilicite, și nici raportul de cauzalitate între fapta presupus a fi ilicită a pârâtului și prejudiciul moral invocat, potrivit cerințelor art. 1.349 și următoarele Cod civil.
Însăși noua lege nr.165/2013, prevede noi termene pentru soluționarea notificărilor, raportat la volumul dosarelor de notificare înregistrate la unitățile deținătoare (art.33), începând cu anul 2014 și până în anul 2017.
Instanța de fond mai a reținut că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului moral invocat, printr-un probatoriu adecvat, adică martori, deși aveau această obligație în temeiul art. 249 din Codul de procedură civilă.
Față de cele arătate instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată și a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta N. D., solicitând admiterea apelului, modificarea în întregime a sentinței civile nr. 1742/03.03.2015, pronunțata de Judecătoria sector 6, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligării Municipiului București prin Primarul General la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale precum și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, atât în etapa de fond cât și în cea de apel.
În motivarea apelului, apelanta a arătat că prima instanță nu a avut în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, precum și pe cea a Curții de Apel București, prin care s-a reținut că în situația refuzului nejustificat de soluționare a notificării, persoana îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr, 10/2001, înregistrează un prejudiciu moral, care constă în starea de disconfort provocat nu doar de timpul îndelungat de așteptare a unei soluții din partea autorităților statului, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de conduită pârâtului, care practic nesocotește orice dispoziție legală imperativă, tratând aceste dispoziții legale după liberul sau arbitru.
Fapta ilicită a pârâtului consta în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care reprezentanții pârâtului au adoptat-o față de subsemnatul, în calitate de persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările mele, care conduce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element de bază al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie în mod total nejustificat executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi {Cauza S. c. României, pct. 24).
În situația în care există o violare a art.6§l al Convenției și a art. l din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărâreapilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct. 42).
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba să directă fiind practic imposibilă.
Mai mult decât atât, apelanta a considerat că este de notorietate traumă psihică prin care trec și au trecut foștii proprietari, iar Legea 10/2001 ar fi trebuie să repare un alt prejudiciu cauzat de către stat, nu să prelungească starea de agonie a acestora.
Referitor la evaluarea daunelor morale (reclamanta solicita obligarea pârâtului la plata de daune morale în suma de 20.000 lei), practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, în cauza Ernestina Zullo c. Italia, instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale. Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
I.C.C.J., Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoiala și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”,
D. criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr, 64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.
Cu titlu exemplificativ, se menționează practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500 Euro, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică Albă I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În concluzie, reclamanta a solicitat admiterea apelului, modificarea în întregime a sentinței civile nr. 1742/03.03.2015, pronunțata de Judecătoria sector 6, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea Municipiului București prin Primarul General la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale precum și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, atât în etapa de fond cât și în cea de apel.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.
Analizând apelul prin raportare la criticile formulate și care fixează limitele devoluțiunii, Tribunalul constată următoarele:
Criticile apelantei referitoare la îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii delictuale sunt întemeiate.
Astfel, în raport de situația de fapt corect reținută de prima instanță și din probatoriul administrat, Tribunalul consideră ca fiind justificată solicitarea reclamantei de reparare a prejudiciului moral determinat de nesoluționarea notificării. În acest sens, se observă că în cauză sunt realizate condițiile angajării răspunderii delictuale civile a pârâtului M. București, conform disp. art. 998-99 din codul civil de la 1864, aplicabil în cauză.
Așadar, tribunalul apreciază că nesoluționarea notificării înregistrată la data de 08.11.2001 în condițiile în care în dosarul administrativ se regăseau toate înscrisurile necesare soluționării, constituie o faptă ilicită ce a cauzat reclamantei un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat, prejudiciu constând în disconfortul psihic determinat de starea de incertitudine asupra îndreptățirii sale de a obține măsuri reparatorii conform legii 10/2001, pentru bunul de care a fost abuziv deposedată. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, se constată că aceasta a fost dovedită, la fel și vinovăția pârâtului ce rezultând cu prisosință din atitudinea acestuia.
În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, Tribunalul consideră că prin raportare la circumstanțele cauzei și prejudiciul efectiv suferit suma de 2000 de lei reprezintă o reparație morală echitabilă și corespunzătoare prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a soluționării notificării cu depășirea termenului legal.
La stabilirea acestuia, Tribunalul a ținut seama și de faptul că statul a pus la dispoziția persoanelor îndreptățite un remediu procesual efectiv, prin pronunțarea deciziei nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Ca urmare, tribunalul constată că reclamanta avea posibilitatea acționării unității deținătoare în instanță pentru a obține o hotărâre care să îi constate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, or, cererea de chemare în judecată vizând soluționarea pe fond a notificării a fost formulată abia la data de 28.12.2012.
D. urmare, față de considerentele expuse, constatând caracterul întemeiat al criticilor formulate de apelanta reclamantă și apreciind ca fiind întrunite condițiile angajării răspunderii delictuale a pârâtului, conform art. 998 cod civil de la 1864, văzând și disp. art. 480 alin.2 cod procedură civilă, Tribunalul va admite apelul și va schimba în tot sentința civilă apelată, în sensul că va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul la 2000 lei daune morale.
În conformitate cu disp. art. 453 alin1. cu referire la art. 451 cod procedură civilă, Tribunalul va obliga intimatul la 600 lei cheltuieli de judecată în fond și apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta-reclamantă N. D., CNP_ cu domiciliul ales la . SA, în București, .-138, corp B, parter, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1742/03.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, CIF4267117, cu sediul în București, .. 291-293, sector 6.
Schimbă în tot sentința civilă apelată, în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Obligă pârâtul la 2000 lei daune morale.
Obligă intimatul la 600 lei cheltuieli de judecată în fond și apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 5.10.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
E. P.-J. G. R. A. M. M.
Red. EPJ/Dact.NV./ 4 ex/9.02.2016
Jud. sector 6/Jud. fond: D.G. C.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1659/2015. Tribunalul... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
