Contestaţie la executare. Decizia nr. 1659/2015. Tribunalul BUCUREŞTI

Tribunalul BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 1659/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 17-09-2015 în dosarul nr. 1659/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1659 R

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 17.09.2015

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

PREȘEDINTE: S. E. P.

JUDECĂTOR: R. N.

JUDECĂTOR: M. I. L.

GREFIER: M. M. Ț.

Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-intimată O.-D. ( Tulica) I. L., împotriva sentinței civile nr. 2473/19.03.2014, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul contestator M. Justiției și cu intimata terț poprit A. de T. și contabilitate Publică a Municipiului București, cererea având drept obiect - contestație la executare - suspendarea executării silite.

La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează tribunalului că recurenta-intimată a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.Civ., iar la data de 07.09.2015 M. Justiției a depus răspunsul la adresa instanței, obiectul cauzei, stadiul procesual, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care;

Tribunalul având în vedere cererea de judecare a cauzei în lipsă, considerând dezbaterile închise, reține cauza spre soluționare.

TRIBUNALUL

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 13.12.2013 sub nr._, prin declinare de la Judecătoria sector 5 București conform sentinței civile nr. 8484/11.10.2013, contestatorul M. JUSTIȚIEI, în contradictoriu cu intimata O. - D. (Tulica) I. L., a formulat contestație la executare împotriva executării silite începute de către B. S. L. M. în dosarul de executare nr. 369/2012 prin somația transmisă debitorului la data de 17.06.2013, solicitând desființarea actelor de executare și suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabilă a contestației la executare.

În motivare contestatorul a învederat că se află în fața unei iminente executări, în ciuda dispozițiilor OG nr. 22/2002 și OUG nr. 71/2009. De asemenea, a invocat incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009 cu privire la eșalonarea plăților până în anul 2016 și suspendarea de drept a executărilor silite până la împlinirea termenelor reglementate de ordonanță, susținând că termenele stabilite prin acea ordonanță sunt în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului iar creanța pentru care s-a început executarea silită nu este exigibilă în întregul său în raport de termenele respective. A mai susținut că s-au efectuat mai multe plăți în perioada 2008-2012 conform OUG nr. 75/2008, HG nr. 422/2010 și HG nr. 257/2012.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 399-403 C.proc.civ., și ale OUG nr. 71/2009 și a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților în conformitate cu art. 242 alin. 2 C.proc.civ.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a învederat că pe rolul Judecătoriei sector 4 București se află înregistrat dosarul nr._/4/2013, sens în care a invocat excepția conexității celor două contestații la executare. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că prin amânarea executării titlului executoriu prin care se recunoaște în favoarea sa un drept de natură salarială afectează dreptul al un proces echitabil și dreptul de proprietate și prin raportare la această constatare să fie înlăturate de la aplicare dispozițiile OUG nr. 71/2009, în temeiul art. 11 și 20 din Constituție.

În drept, a invocat dispozițiile OUG nr. 71/2009, art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea înregistrată la data de 28.06.2013 sub nr._/4/2013, contestatorul M. JUSTIȚIEI, în contradictoriu cu intimata O. - D. (Tulica) I. L., a formulat contestație la executare împotriva executării silite începute de către B. S. L. M. în dosarul de executare nr. 369/2012 prin adresa de înființare a popririi emisă la data de 19.06.2013 și procesul verbal de cheltuieli de executare emis la data de 29.04.2013, solicitând desființarea actelor de executare și suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabilă a contestației la executare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 399-403 C.proc.civ. și ale OUG nr. 71/2009 și a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților în conformitate cu art. 242 alin. 2 C.proc.civ.

Intimata a formulat întâmpinare a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că prin amânarea executării titlului executoriu prin care se recunoaște în favoarea sa un drept de natură salarială afectează dreptul al un proces echitabil și dreptul de proprietate și prin raportare la această constatare să fie înlăturate de la aplicare dispozițiile OUG nr. 71/2009, în temeiul art. 11 și 20 din Constituție.

În drept, a invocat dispozițiile OUG nr. 71/2009, art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La termenul din 19.03.2014 instanța a admis excepția conexității celor două cauze și a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile de la dosar, în temeiul art. 167 C.p.c.

Prin sentința civilă nr. 2473/19.03.2014, Judecătoria Sectorului 4 București a admis contestația la executare formulată de contestatarul M. Justiției, în contradictoriu cu intimata O. - D. (Tulica) I. L. și terțul poprit A. de T. și contabilitate Publică a Municipiului București, a anulat executarea silită ce face obiectul dosarului de executare nr. 369/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc „S. L. M.” și a respins cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut din analiza înscrisurilor aflate la dosar că intimata s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc S. L. M. cu o cerere de punere în executare silită, depunând copiile hotărârilor judecătorești respective. S-a format astfel dosarul de executare nr. 369/2012 în care s-a obținut încuviințarea executării silite, s-au stabilit cheltuieli de executare, s-a emis somația din 13.06.2013 și adresa de înființare a popririi din 19.06.2013 asupra conturilor debitorului Ministerului Justiției deschise la terțul poprit A. de T. și Contabilitate Publică a Mun. București, Serviciul de Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, debitorul fiind înștiințat despre poprirea înființată asupra conturilor sale.

Analizând motivele invocate de contestator, instanța a reținut că, potrivit art. 371 ind. 1 alin. 1 și 2 C.proc.civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. De asemenea, conform art. 371 ind. 1 alin. 3 C.proc.civ., executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002, „creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă”.

Lipsa unor fonduri cu destinația executării obligației de plată a unor drepturi salariale nu poate constitui însă un motiv pentru anularea actelor de executare. În mod constant s-a arătat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 care prevăd suspendarea de drept a executărilor silite în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sistemul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2011, în cursul termenului prevăzut de art. 1 alin. 1 din același act normativ, instanța a reținut că dispozițiile respective sunt aplicabile în cauza de față deoarece debitorul are calitatea de instituție publică în sensul art. 1 alin.4 din OUG nr. 71/2009 iar creditoarea face parte din personalul din sistemul bugetar și este titulara unei creanțe având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite prin hotărâri devenite executorii anterior datei de 31.12.2011.

Pe de altă parte, prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat în concret dacă dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt compatibile cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a respins astfel cererea reclamanților prin care se invoca încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană și a dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, amintind că „a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică”. De asemenea, Curtea a constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate și a reținut că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. Curtea a mai stabilit că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă în contextul special al speței.

Întrucât situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditorului din prezenta cauză, câtă vreme în ambele litigii este vorba despre titluri executorii privind drepturi salariale, de incidența acelorași acte normative referitoare la eșalonare și de efectuarea unor plăți parțiale de către debitor în baza procedurii de eșalonare stabilite prin OUG nr. 71/2009, considerentele expuse de Curte în cauza D. și alții contra României sunt obligatorii pentru instanța de judecată și impun reconsiderarea jurisprudenței anterioare.

În consecință, s-a reținut că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.

Art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, în forma publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, prevedea o procedură de eșalonare a plăților pe o durată de 3 ani în cazul sumelor datorate în temeiul unor hotărâri judecătorești devenite executorii până la data de 31.12.2009, urmând a se achita 34% din valoarea creanței stabilită printr-o astfel de hotărâre în anul 2010, 33% în anul 2012și 33% în anul 2012. Prin OUG nr. 45/2010 dispozițiile art.1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost modificate în sensul stabilirii perioadei 2012-2014 pentru plata sumelor: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2012, 33% în 2013 și 33% și 2014. Prin Legea nr. 230/2011, OUG nr. 71/2009 a fost aprobată cu modificări în sensul că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după următoarea procedură de executare: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu iar în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Având în vedere dispozițiile legale enunțate și considerentele în fapt și în drept ce preced, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 pentru întreaga sumă nu doar pentru tranșa plătibilă în cursul anului 2012, în temeiul art. 399 și urm. C.proc.civ., instanța a admis contestația la executare și a anulat actele de executare.

În ceea ce privește cererea contestatorului având ca obiect suspendarea executării silite, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 403 C.proc.civ., ,,Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel”. Executarea silită poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare, și întrucât contestația la executare a fost soluționată prin prezenta sentință, instanța a respins cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimata O. - D. (Tulica) I. L., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 02.07.2014, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate și, pe fond, respingerea ca nefondată a contestației la executare formulată de către contestatorul debitor M. Justiției.

În motivarea recursului, s-a arătat că prin sentința civilă recurată a fost admisă contestația la executare formulată de către debitorul M. Justiției, dispunându-se anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul cu nr. 369/2012 al B.E.J. S. L. M., dosar ce are ca obiect executarea silită a creanțelor rezultate din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.785/26.04.2010 pronunțată de Tribunalul Constanta - Secția Civilă, în dosarul cu nr. 1891/1 18/2010, decizia civilă nr. 672/CM/02.11.2010, pronunțată de Curtea de Apel C. - Secția Civ, MF. LMAS în dosarul cu nr._, sentința civilă nr. 198/08.02.2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă, în dosarul cu nr._ (irevocabila prin respingerea recursului ca nefondat, conform Deciziei civile nr. 343/20.02.2009 a Curții de Apel Ploiești), sentința civilă nr. 617/11.06.2008 pronunțată de Tribunalul B. - Secția Civilă, în dosarul cu nr._ (irevocabila), (de reactualizare a sumelor stabilite prin sentința civilă nr. 198/08.02.2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă, în dosarul cu nr._ ), prin care a fost stabilită obligația debitorului de a achita subsemnatei și celorlalți creditori o . drepturi de natură salarială.

Examinând soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la contestația la executare, se observă că singurul argument avut în vedere de către aceasta și care a determinat pronunțarea soluției de anulare a actelor de executare, în esență, îl reprezintă cel privind caracterul neexigibil al creanței pretinse de către subsemnata, fiind aplicabile în cauză dispozițiile O.U.G. 71/2009, astfel cum ele au fost modificate, termenul de plată ale drepturilor salariale recunoscute prin titlul executoriu fiind prelungit succesiv până în 2016, în motivare făcându-se referire și la aspectele reținute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu acest act normativ în cauza D. și alții contra România, instanța reținând că situația subsemnatei creditoare ar fi similară cu cea a creditorilor din cauza mai sus menționată.

Recurenta apreciază că soluția primei instanțe este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Referitor la reținerea de către prima instanță a caracterului neexigibil al creanței, s-a învederat eroarea în care se află aceasta cu privire la instituțiile la care face referire, respectiv caracterul exigibil al creanței și termenul legal de plată, prima instanță reținând cu aplicarea și interpretarea greșită a legii dispozițiile legale ce reglementează caracterul exigibil al creanței, cu dispozițiile speciale ce instituie termene legale de plată.

În ceea ce privește caracterul exigibil al creanței, noțiune de drept substanțial, ce presupune că data scadenței s-a împlinit, vă rog să observați că creanța subsemnatei este exigibilă încă de la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârilor judecătorești ce constituie titluri executorii, acestea nestabilind nici un termen de plată, care să facă aplicabile dispozițiile art. 381 C.proc.civ., titlurile executorii recunoscând în favoarea subsemnatei drepturi salariale aferente unor obligații de serviciu deja executate la momentul pronunțării lor. Eșalonarea legală a plății a intervenit ulterior nașterii dreptului de creanță al subsemnatei, prin voința unilaterală a legiuitorului, această măsură vizând modalitatea de executare a titlului executoriu și nicidecum scadența creanței recunoscute prin titlu executoriu, termenele stabilite de către O.U.G. 71/2009 reprezentând termene de eșalonare a plății și nicidecum termene de grație, care să justifice invocarea caracterului neexigibil al creanței.

În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.U.G. 71/2009, care instituie o . termene de plată și care stabilește în același timp că pe durata acestor termene orice procedură de executare silită se suspendă de drept, s-a solicitat a se avea în vedere că argumentația primei instanțe cu privire la compatibilitatea măsurilor dispuse și care vizează eșalonarea plății cu legislația internațională, respectiv cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este una temeinică și corect fundamentată.

În ceea ce privește concluziile Curții Constituționale din deciziile nr. 190/02.03.2010, respectiv 1533/28.11.2011 vă subliniem că instanța națională de contencios constituțional, examinând modificările aduse O.U.G. 71/2009 prin legea de aprobare, prin care termenele de plată ale tranșelor au fost amânate până în 2016, a reținut că „termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil, aprecierea sa urmând a se face în funcție de circumstanțele cauzei, de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză, urmând ca acest concept să fie privit atât din perspectiva cetățeanului creditor cât și din cea a statului debitor, cu necesitatea existentei unui just echilibru între interesele ambelor părți”. Așadar, dacă în primele decizii în care s-a statuat constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. 71/2009 s-a analizat de către Curtea Constituțională durata inițială de 3 ani în care se eșalonase plata, reținând că aceasta nu ar reprezenta o durată excesivă pentru executarea unei hotărâri judecătorești (deciziile 188, 190, 206, 712, 713, 714, 766, 823, 877, 1107, 1109, 1151, 1171 din 2010). Prin Decizia nr. 1533/28.11.2011 Curtea Constituțională lasă posibilitatea ca analiza caracterului rezonabil al duratei în care se realizează executarea silită să se facă de la caz la caz, în funcție de criteriile mai sus menționate.

Preluând argumentele Curții Constituționale și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 1/2012, pronunțată într-un recurs în interesul legii a statuat în sensul că „instanța constituțională a statuat asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției Europene pentru Drepturile Omului și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari preciși determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice efectele aplicării normei la situația de fapt a speței”, concluzionând în sensul că, chiar dacă Curtea Constituțională a constatat în abstract constituționalitatea unui act normativ, instanțele judecătorești nu sunt împiedicate să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport de datele fiecărei spete, daca aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența CEDO.

Ulterior în cauza D. și alții contra România, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând compatibilitatea art. 1 al. 1 din O.U.G. 71/2009 cu art. 6 paragraful 1 din Convenție, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție a statuat în sensul că acesta ar fi compatibil cu legislația europeană a drepturilor omului, DAR, a avut în vedere situația de fapt cu care a fost sesizată, reținând ca argument important al motivării date că drepturile petentului nu au fost afectate, în condițiile în care acestuia i se achitase o treime din suma totală datorată.

Din argumentația Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului se reține așadar că, de la caz la caz, urmează a se analiza în ce măsură drepturile recunoscute de Convenție sunt sau nu încălcate, putând fi avute în vedere ca și criterii de apreciere: vechimea titlului, cuantumul sumelor achitate până în prezent, situația debitorului, situația creditorului, circumstanțele excepționale invocate de către debitor, respectiv miza litigiului pentru părți.

Față de aspectele anterior enunțate, urmează ca în concret, în funcție de situația creditoarei, să se constate că, prin eșalonarea plății sumelor datorate până în 2016 se încalcă dreptul recurentei la un proces echitabil, drept în a cărui componentă intră și posibilitatea executării într-un termen rezonabil a hotărârii judecătorești ce reprezintă titlu executoriu, cât și dreptul de proprietate recunoscut prin titlul executoriu, creanța certă, lichidă și exigibilă deținută reprezentând un „bun”, potrivit Convenției și jurisprudenței CEDO, amânarea plății pentru o durată de șapte, respectiv opt ani, calculată din momentul pronunțării hotărârii definitive, neputând fi considerată rezonabilă din punct de vedere al art. 6 paragraful 1 și făcând ca dreptul de proprietate al subsemnatei să fie unul iluzoriu, fiind puține speranțe ca el să fie pe deplin valorificat, motiv pentru care se impune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor O.U.G. 71/2009 în baza art. 11 și 20 din Constituție, aceste dispoziții de drept intern fiind contrare drepturilor anterior menționate.

Astfel, în ceea ce privește vechimea titlului, se va constata că titlul executoriu al subsemnatei reprezentate de sentința civilă nr.785/26.04.2010 pronunțată de Tribunalul Constanta - Secția Civilă, în dosarul cu nr._, decizia civilă nr. 672/CM/02.11.2010, pronunțată de Curtea de Apel C. - Secția Civilă, MF, LMAS în dosarul cu nr._, sentința civilă nr. 198/08.02.2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă, în dosarul cu nr._ (irevocabila prin respingerea recursului ca nefondat, conform Deciziei civile nr. 343/20.02.2009 a Curții de Apel Ploiești), sentința civilă nr. 617/11.06.2008 pronunțată de Tribunalul B. - Secția Civilă. în dosarul cu nr._ (irevocabila), (de reactualizare a sumelor stabilite prin sentința civilă nr. 198/08.02.2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă, în dosarul cu nr._ ) - sunt pronunțate în anul 2008, respectiv 2009. Eșalonarea plății pe o durată de opt ani, respectiv șapte ani nu poate fi considerată rezonabilă prin raportare la alte durate de timp avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului când s-a avut în vedere caracterul rezonabil al fazei de executare silită (8 luni, 10 luni, 2 ani și 7 luni - Hot. Burdov contra Rusia, Hot. Societe de Gestion du Port de Campoloro contra Franței).

In ceea ce privește cuantumul sumei încasate până în prezent, urmează-să se constate că din totalul sumei datorate s-a plătit subsemnatei creditoare o tranșă de, 23% (8% in 2010, 5% în 2012 și 10% în 2013) din totalul suinei datorate, situație care, raportat la criteriul avut în vedere de CEDO ca asigurând un just echilibru între interesul general al statului și cel particular al creditorului - plata a o treime din suma datorată, nu poate să conducă decât la concluzia că dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate al subsemnatei au fost încălcate, neputându-se susține că substanța acestora a fost recunoscută printr-o plată în cuantum de 23% din totalul sumei datorate, chiar dacă s-a plătit și indicele de inflație.

În ceea ce privește comportamentul debitorului, respectiv al contestatorului din prezenta cauză, veți observa că pe parcursul a doi ani a modificat succesiv O.U.G. 71/2009, ajungându-se ca termenul de eșalonare a plăților drepturilor recunoscute prin titlul executoriu să fie în 2016, după ce inițial fusese 2012, reducându-se substanțial și procentul ce urma a se achita în decursul unui an, (de la 34% cât era prevăzut pentru primul an s-a ajuns la 5%), nimic negarantând că statul, invocând tot criza economică și lipsa resurselor financiare, nu va amâna din nou plata, certitudinea în situația de față ajungând să o reprezinte amânarea și instituirea unor termene cât mai îndepărtate de plată și nu executarea propriu-zisă, caracterul predictibil al legislației neexistând, (a se vedea în acest sens toate actele normative ulterioare prin care și plata creanțelor recunoscute prin titluri executorii pronunțate în alte materii - taxa auto. drepturile recunoscute în baza Legii 230/2003 sau a Legii 9/1998. drepturile stabilite în ba/a Legii 165/2013 - au fost amânate pentru durate foarte mari de timp).în plus, nu se poate reține o atitudine de bună credință a statului, care stabilește anumite procente ce urmează a se plăti în cursul unui an și ulterior, prin hotărâri cu caracter administrativ, fracționează din nou cuantumul sumei ce urmează a se încasa, ajungându-se la situația de a se plăti tranșe de câte 1.25 % pe trimestru, așa cum s-a întâmplat în cursul anului 2012. respectiv 2.5 % în anul 2013. situația urmând a se repeta cel mai probabil și în ceea ce privește tranșele următoare.

În ceea ce privește ultimul criteriu, respectiv cel al situației creditorilor a solicitat a se avea în vedere că drepturile bănești ce se execută silit reprezintă drepturi de natură salarială aferente perioadei anterioare anului 2008, astfel că obținerea integrală a sumelor ce i se cuveneau de drept în virtutea calității noastre la un interval de opt ani de la data la care trebuiau efectiv plătite nu poate da naștere decât unui sentiment de profundă revoltă, în condițiile în care respectarea legii și actul de justiție înfăptuit prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu au devenit iluzorii ca urmare a intervenției statului, cel care ar trebui să fie garantul respectării legii și al înfăptuirii justiției.Față de aspectele de fapt și de drept expuse, vă solicităm să aveți în vedere că în cauza de față, amânarea executării titlului executoriu prin care se recunoaște în favoarea subsemnatei un drept de natură salarială, afectează dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate, și prin raportare la această constatare să înlăturați de la aplicare dispozițiile O.U.G. 71/2009. în temeiul dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, contestația la executare formulată de către debitorul M. Justiției urmând a fi respinsă ca nefondată pentru aceleași considerente.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. 71/2009, art. 6 par. 1 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 304 pct. 9 și art. 304/1 C.proc.civ., iar în temeiul dispozițiilor art. 242 al. 2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților.

Intimatul M. Justiției a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În motivare, s-a arătat că în cauză, trebuie reținut, faptul că plățile titlurilor executorii au început a se efectua de către Guvern încă din anul 2008 (când s-a achitat un procent de 30% din creanțele născute până la acel moment, pentru ca ulterior să se mai plătească sume de bani în cursul anilor 2010 (fiind alocate sume de bani conform HG nr. 422/2010) și 2012 (fiind alocate sume de bani conform H.G. nr. 257/2012. H.G. nr. 954/2012, și H G. nr. 1169/2012.

De asemenea, la data de 16.04.2013 a fost publicată în Monitorul Oficial HG nr. 149/2013, privind plata primei tranșe aferente anului 2013. Prin HG nr. 355/2013 s-a prevăzut suplimentarea bugetului Ministerului Justiției, în vederea plății celei de a doua tranșe din procentul de 10%, aferent anului 2013, care a fost achitată în cursul lunii iulie, iar ca urmare a Hotărârii de Guvern nr. 697/11.09.2013, în luna octombrie 2013 s-a procedat la achitarea celei de a treia tranșe din procentul de 10% ce trebuie achitat pe anul în curs, iar în cursul lunii decembrie 2013 s-a dat curs achitării celei de a patra tranșe din acest procent, conform HG nr. 977/2013.

Totodată, în cursul lunilor aprilie 2014 și iulie 2014, s-au achitat prime două tranșe trimestriale din procentul de 25% din valoarea titlurilor executorii deținute de creditor, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 246/02.04.2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 254/08.04.2014, respectiv a Hotărârii de Guvern nr. Oficial nr. 542/07.07.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 502,503 și 504, Partea I.

De asemenea, CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a contra României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 709 din data de 17 octombrie 2012.

Cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd că „3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă.

4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii”.

Din studiul considerentelor hotărârii, în speță, paragraful 52 – Astfel, Curtea consideră că cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33 alin. 3 lit. a și alin. 4 din Convenție” - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată”.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art. 35 alin. 3 lit. 1 teza a II-a (cererea este în mod vădit neîntemeiată) în doctrină se reține „... așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate, textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar ... Am putea spune că el permite o adevărată „contopire” între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei. În aceeași ordine de idei „...adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum, s-a observat condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu se delimitat, aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat.

Decizia prin care cererea declarată inadmisibilă este definitivă și nu poate face obiectul niciunei căi de atac.

Potrivit art. 43 din Convenție, posibilitatea redeschiderii procedurii reexaminării unei cereri de către Marea Cameră privește numai hotărârile unei camere, nu și deciziile prin care cererile sunt declarate inadmisibile. De asemenea, se poate da curs procedurii de trimitere numai în situații excepționale, atunci când o cauză ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenției sau a Protocoalelor sale, ori o altă problemă gravă cu caracter general.

Or, deciziile de inadmisibilitate, așa cum este și decizia pronunțată în cauza D. ș.a, contra României, sunt pronunțate tocmai pentru motivul că nu sunt compatibile cu Convenția, abuzive sau vădit nefondate.

Potrivit art. 42 „Hotărârile Camerelor devin definitive conform dispozițiilor art. 44 paragraful 2”, text de trimitere care are în vedere hotărârile unei camere, adică actele decizionale prin care această formațiune de judecată se pronunță cu privire la fondul cauzei, respectiv existența sau inexistența încălcării unui drept garantat de Convenție invocată de reclamant în temeiul art. 34 și declarată admisibilă. Decizia Camerei prin care aceasta a statuat în sensul că cererea reclamantului este declarată inadmisibilă este definitivă prin ea însăși.

Coroborând toate aspectele mai sus arătate, se poate concluziona că în cauza D. ș.a, odată cu pronunțarea unei decizii de inadmisibilitate, procedura este finalizată.

De altfel, prin comunicatul de presă al Curții Europene a Drepturilor Omului din 19 septembrie 2012, se menționează expres că decizia pronunțată în cauza D. contra României este definitivă.

Prin urmare instanța de fond în mod corect a respins cererea, având în vedere în motivarea soluției în cauza D. ș.a. a precizat că în decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocat încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (protecția dreptului de proprietate), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice( au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de utilitate publică, Curtea a fost pregătită să admită că așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de utilitate publică, Curtea a luat notă de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.

În situația de față, măsura eșalonări plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plății.

La acest moment, reclamanții au primit mai mult decât o treime din suma totală, restul aceste sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în anul 2016, Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.

Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.

Astfel soluția instanței europene a reprezentat un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări popriri precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009. De altfel, un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii – instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzute de Legea nr. 118/2010.

Analizând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, tribunalul reține următoarele:

Tribunalul constată că recurenta-creditoare a adus critici sentinței instanței de fond din perspectiva Hotărârii Curții EDO în cauza D. contra României, dispozițiile OUG nr. 71/2009 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010) fiind incompatibile cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu prevederile constituționale.

Raportat la Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la cererea nr. 57.265/08, introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, tribunalul reține că întârzierea la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, însă aceasta nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pe cale de consecință, considerând că există împrejurări speciale ce a determinat adoptarea actelor normative vizate și pornind de la aprecierea Curții în sensul că plata unei fracțiuni de mai mult de o treime din întreaga creanță nu constituie o afectare a dreptului de creanță în însăși substanța sa, tribunalul va proceda la o analiză comparativă a speței deduse judecății cu cauza citată.

Astfel, în ceea ce privește mecanismul de analiză ce se impune, Tribunalul are în vedere că prin Decizia nr. 1/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins recursul în interesul legii promovat de Procurorul General în vederea asigurării unității de interpretare a art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009, motivat de aceea că recursul in interesul legii nu este un recurs național in convenționalitate, astfel că este necesară o evaluare nemijlocită, directă de către instanțe, circumstanțiată fiecărei cauze și numai urmare a unei astfel de analize se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) si (2) din OUG nr. 71/2009, aprobata cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului si cu jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Totodată, prin Hotărârea pronunțată de Curtea EDO în cauza D. și alții contra României (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 709/17.10.2012), ce se impune prin prisma disp. art. 11, art. 20 din Constituție, instanța de contencios a drepturilor omului a statuat că, de principiu, eșalonarea plăților datoriilor stabilite pe cale judiciară este compatibilă cerințelor art. 1 Protocolul 1 la Convenție dacă actul de eșalonare are statul de „lege” în sensul jurisprudenței Curții și dacă aceasta (legea de eșalonare) nu este aplicată în mod defectuos. În cauza precitată s-a decis în sensul compatibilității eșalonării plății drepturilor salariale cu exigențele convenției, menționându-se totodată că nimic din circumstanțele speței nu ar legitima concluzia că guvernul nu ar respecta calendarul plăților.

Față de cele ce preced, tribunalul reține compatibilitatea măsurii eșalonării plăților atât cu prevederile convenționale, cât și cu cele constituționale (Decizia CCR nr. 190/02.03.2010) concluzia care se impune fiind aceea ca instanța este îndrituită să facă propria examinare a circumstanțelor cauzei, pentru a determina dacă în concret prevederile OUG nr. 71/2009 s-au aplicat în mod corespunzător sau dacă plățile deja efectuate respectă calendarul prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 pentru ca dreptul la un proces echitabil (cuprinzând și faza executării hotărârilor judecătorești) să nu devină iluzoriu.

În acest context, fata de imprejurarea ca incepand cu anul 2010, recurentei contestatoare i s-au achitat in transe procentele corespunzatoare din debitul datorat, respectandu-se esalonarea legala, în acord cu considerentele Hotărârii Curții EDO evocate și cu cele ale expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție anterior menționate, tribunalul constată că până în prezent intimatul-contestator și-a respectat obligația de plată eșalonată a debitului. Prin urmare, în cauză nu există nici un indiciu că în viitor intimatul-contestator ar nesocoti graficul de plăți și că astfel s-ar impune ca recurenta să apeleze la executarea silită a creanței pe care o mai au de încasat.

Față de aceste motive, în temeiul art. 312 C.pr.civ tribunalul va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-intimată O.-D. (Tulica) I. L., cu domiciliul în C., ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 2473/19.03.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-contestator M. Justiției, cu sediul în București, ., sectorul 5 și cu intimata-terț-poprit A. de T. și Contabilitate Publică a Municipiului București cu sediul în București, Splaiul Unirii nr. 6-8, sectorul 4.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17.09.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER

S.E. P. R. NiculaeM.I. L. M.M. Ț.

Red. MIL

Thred. PI/ 2 ex

J.S. 4 – jud. C. - M. P.

← Uzucapiune. Decizia nr. 4541/2015. Tribunalul BUCUREŞTI		Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 3416/2015.... →

Contestaţie la executare. Decizia nr. 1659/2015. Tribunalul BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Decizia nr. 1659/2015. Tribunalul BUCUREŞTI