Contestaţie la executare. Decizia nr. 4772/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4772/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 16-12-2015 în dosarul nr. 4772/2015
ROMÂNIA
Dosar nr._
TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA A-V-A CIVILĂ
Decizia civilă Nr. 4772A
Ședința publică din data de 16.12.2015
Tribunalul constituit din:
Președinte: C. M. F.
Judecător: A. M. B.
Grefier: M. F. T.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelului incident formulat de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței civile nr._/16.12.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori C. A., C. M. Margeluș, S. L. E. și C. P., având ca obiect „contestație la executare - suspendare executare, întoarcere executare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanții-intimați, prin avocat, lipsă fiind apelanta-contestatoare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Intimații, prin avocat, declară că nu mai au cereri de formulat ori probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat și excepții de invocat, Tribunalul, în baza dispozițiilor art. 244 C.proc.civ., declară închisă faza de cercetare a procesului și acordă părților cuvântul pe fondul apelului incident.
Intimații, prin avocat, solicită respingerea apelului incident, fără cheltuieli de judecată, apreciind că acesta este nefondat în raport de soluția dată asupra apelului principal. Mai arată că la data pronunțării sentinței de fond nu se executaseră despăgubirile bănești, astfel că instanța de fond nu avea cum să dispună întoarcerea executării.
Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 394 C.proc.civ., declară închise dezbaterile în apel și reține cauza spre soluționare, pe baza probelor aflate la dosar.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 10.10.2014, sub nr._, contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a formulat în contradictoriu cu intimații C. A., C. M. M., S. L. E. și C. P. contestație la poprire în dosarul de executare nr. 79/2014 aflat pe rolul B.E.J. P. C.-G., prin care a solicitat anularea executării silite, suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor A.N.R.P. deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, precum și restabilirea situației anterioare punerii în executare a Hotărârii nr. 491/2009 emisă de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și întoarcerea executării silite pentru suma de 125.390,89 lei.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că, prin înștiințarea privind măsura popririi din data de 2.10.2014, executorul judecătoresc a înștiințat-o despre înființarea popririi asupra conturilor pe care le deține la terțul poprit Trezoreria Municipiului București până la concurența sumei de 125.390,89 lei, reprezentând compensația actualizată la care creditorii au fost îndreptățiți prin titlul executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 491/2009 emisă de Instituția Prefectului Municipiului București – Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003. Contestatoarea a invocat faptul că, deși compensațiile bănești au fost stabilite în favoarea a șase titulari, creditorii din dosarul nr. 79/2014 fiind moștenitori ai titularei defuncte C. E., prin somația emisă nu s-a precizat cota-parte din compensațiile stabilite ce le revine creditorilor. A mai susținut că executorul judecătoresc a depășit limitele Încheierii din data de 22.09.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr._/299/2014, considerând că acesta a procedat în mod nelegal la executarea silită cu privire la actualizarea despăgubirilor.
În continuare, contestatoarea a invocat prevederile art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006, susținând că plata despăgubirilor se poate face numai în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, ignorarea acestor prevederi legale putând duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și având ca efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine. A mai învederat și prevederile art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 referitoare la modalitatea de actualizare adoptată de către executorul judecătoresc. Contestatoarea a mai susținut că, în data de 12.03.2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României O.U.G. nr. 10/2014, plata despăgubirilor fiind suspendată până la data de 31.12.2014. Totodată, a considerat că executorul judecătoresc încalcă prevederile O.G. nr. 22/2002, întrucât poprirea a fost înființată fără respectarea procedurii speciale. De asemenea, contestatoarea a solicitat să se constate că onorariul de avocat de 3.000 lei este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită, impunându-se reducerea acestor cheltuieli de executare, conform art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 711 și următoarele Cod procedură civilă, ale Legii nr. 290/2003 și ale H.G. nr. 1120/2006.
În dovedirea contestației la executare, contestatoarea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
Intimații, deși li s-au comunicat contestația la executare și înscrisurile atașate, nu au formulat întâmpinare în termenul prevăzut de art. 201 alin. 1 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 16 decembrie 2014, intimații au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiate a contestației la executare, precum și a cererii de întoarcere a executării silite, întrucât nu a fost încasată suma de bani datorată de contestatoare. Au susținut că actualizarea creanței s-a făcut în conformitate cu art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 și cu Decizia nr. XXI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, data de la care operează actualizarea fiind cea a emiterii Hotărârii nr. 491/25.06.2009. Au mai afirmat că debitoarea nu poate opune termenul de grație de 6 luni prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, întrucât din probele administrate nu rezultă intenția sa de executare benevolă a obligației și nici demersurile făcute pentru obținerea fondurilor necesare, fiind invocată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu privire la dispozițiile O.U.G. nr. 10/2014, intimații au susținut că acestea nu se aplică executărilor silite, textul de lege făcând referire la plata voluntară. În subsidiar, au considerat că aceste norme legale contravin normelor și jurisprudenței europene, respectiv art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, precum și art. 44 și art. 53 alin. 1 din Constituția României, susținând că ingerința statului în dreptul de proprietate al creditorului nu asigură un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, întrucât, prin amânarea repetată și îndelungată a achitării creanțelor, statul face ca drepturile creditorilor săi să devină iluzorii. Au invocat raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului exprimat în cauza D. împotriva României, considerând că intimații au drepturi ferme și intangibile în temeiul Hotărârii nr. 491 din 25.06.2009 și că nu poate fi reținut faptul că A.N.R.P. a dat dovadă de diligență, deoarece până la data formulării cererii de executare silită nu le-a fost plătită nicio sumă de bani. Referitor la cheltuielile de executare, intimații au susținut că onorariul stabilit respectă principiul proporționalității între munca depusă și cuantumul acestuia, afirmând că executarea creanței a presupus activitatea avocatului împuternicit constând în deplasarea la A. în vederea semnării contractului de asistență juridică și formularea cererii de începere a executării silite, care este o cerere complexă, fiind motivat detaliat faptul că actul administrativ este titlu executoriu prin el însuși.
La solicitarea instanței, în temeiul art. 716 alin. 2 Cod procedură civilă, Biroul Executorului Judecătoresc P. C.-G. a înaintat copii certificate de pe înscrisurile existente în dosarul de executare nr. 79/2014.
Instanța a încuviințat și a fost administrată, la solicitarea ambelor părți, proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Prin sentința civilă nr._/16.12.2014 pronunțată în dosarul nr._ , Judecătoria Sectorului 1 București a admis contestația la executare și a anulat procedura de executare silită efectuată în dosarul de executare nr. 79/2014 deschis la Biroul Executorului Judecătoresc P. C. G..
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin Hotărârea nr. 491/25.06.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 s-a aprobat cererea nr._/4758/05.07.2006 și s-a propus acordarea compensațiilor bănești în cuantum de 613.547,05 lei către moștenitorii C. E., B. I., B. C., C. E., O. A. și I.-B. E., pentru bunurile de care a fost deposedat I. B. ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului H., precum și ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.
Prin Sentința civilă nr. 467 din 16 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Tulcea în Dosarul nr._ s-a dispus ieșirea din indiviziune între moștenitorii defunctului B. I., constatându-se că numita C. E. este îndreptățită la suma de 94.070,914 lei, reprezentând o cotă de 2/10 din suma de 470.354,57 lei, ce urmează să fie recuperată în baza Hotărârii nr. 491/25.06.2009.
Prin certificatul de moștenitor nr. 60 din 29 mai 2014 eliberat de Birou Individual Notarial D. N. a fost dezbătută succesiunea rămasă de pe urma defunctei C. E., decedată la data de 18.05.2014, stabilindu-se calitatea de moștenitori a intimaților C. A., C. M.-Mărgeluș, S. L. E. și C. P., fiecăruia revenindu-i o cotă de ¼ din masa succesorală.
Prin cererea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc P. C. G. sub nr. 79/04.09.2014, intimații, reprezentați de avocat O. C.-I., au solicitat punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 491/25.06.2009, pentru suma de 94.070 lei, solicitând și actualizarea creanței începând cu data emiterii hotărârii, respectiv 25.06.2009.
Prin Încheierea din camera de consiliu din data de 22.09.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr._/299/2014 a fost încuviințată executarea silită în dosarul de executare nr. 79/2014 deschis la Biroul Executorului Judecătoresc P. C. G., în temeiul titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 491/25.06.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, pentru realizarea creanței intimaților-creditori, astfel cum aceasta a fost stabilită prin titlul executoriu, la care se adaugă și cheltuielile de executare legal stabilite.
Prin Încheierea din 2.10.2014, executorul judecătoresc a procedat la actualizarea creanței cu indicele prețului de consum pentru perioada iulie 2009-august 2014 (121,57%), debitul actualizat fiind de 114.360,89 lei. Totodată, s-au stabilit cheltuielile de executare silită în cuantum de 7.990 lei, reprezentând onorariu executor judecătoresc, TVA inclus, de 40 lei, reprezentând taxe de timbru, și de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Prin somația de plată din data de 2.10.2014, înregistrată la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților la data de 6.10.2014, în baza art. 2 din O.G. nr. 22/2002, executorul judecătoresc a somat-o pe contestatoare ca, în termen de 6 luni de la data primirii somației, să facă demersurile necesare pentru a achita suma de 125.390,89 lei (în cazul în care executarea silită nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri).
În pofida termenului acordat, prin adresa emisă la data de 2.10.2014, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra conturilor debitoarei deschise la Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumei de 125.390,89 lei.
Aceasta fiind situația de fapt, instanța reține că, potrivit art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. Contestația la executare este o cale specială de atac aplicabilă în faza executării silite prin care se poate obține anularea actelor de executare efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale.
În speță, primul motiv al contestației la executare referitor la faptul că nu a fost precizată cota-parte din compensațiile stabilite care revine fiecărui creditor este neîntemeiat, întrucât cota-parte de 2/10 din compensații cuvenită autoarei intimaților rezultă din Sentința civilă nr. 467 din 16 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Tulcea în Dosarul nr._, iar cota-parte de ¼ care se cuvine fiecărui creditor din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei C. E. rezultă din certificatul de moștenitor nr. 60 din 29 mai 2014 eliberat de Birou Individual D. N..
De asemenea, este neîntemeiat al doilea motiv invocat prin contestația la executare privind faptul că executorul judecătoresc a depășit limitele executării silite încuviințate, având în vedere că executorul judecătoresc poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, conform art. 628 alin. 3 Cod procedură civilă (astfel cum se afla în vigoare la data începerii executării silite contestate), precum și că încuviințarea executării silite se extinde și asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate, conform art. 665 alin. 4 teza finală Cod procedură civilă, așadar și asupra încheierii emise în temeiul art. 628 alin. 3 Cod procedură civilă.
Însă, sunt întemeiate motivele invocate de contestatoare cu privire la încălcarea procedurii speciale prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, precum și a termenului suspensiv prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014, executarea silită fiind începută pentru realizarea unei creanțe care nu avea caracter exigibil, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 662 alin. 4 și alin. 5 Cod procedură civilă.
În acest sens, instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Conform art. 2 din O.G. nr. 22/2002, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, iar acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În speță, termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, deși a fost recunoscut și acordat debitoarei prin somația de plată din data de 2.10.2014, nu a fost respectat, executorul judecătoresc procedând la emiterea adresei de poprire contestate la aceeași dată la care a emis și somația, anterior comunicării acesteia către contestatoare și fără a da posibilitatea instituției publice să facă dovada lipsei fondurilor sau demersurilor efectuate pentru obținerea resurselor financiare.
Susținerile intimaților în sensul că nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 22/2002 sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că debitoarea contestatoare este instituție publică și că dovada lipsei fondurilor pentru plata despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, precum și a măsurilor luate de Statul Român pentru asigurarea acestora, rezultă din acte normative publicate în Monitorul Oficial, respectiv din preambulul care justifică adoptarea O.U.G. nr. 10/2014, precum și în Decizia nr. 528/2013 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate cu privire la O.U.G. nr. 10/2013.
Din această perspectivă, instanța a considerat relevantă argumentația reținută de Curtea Constituțională pentru respingerea criticii de natură extrinsecă, respectiv „situația extremă generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate în urma aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, fără afectarea echilibrului bugetar, îndeplinește cerințele unei stări de fapt obiective, cuantificabile și independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public, respectiv acela al menținerii echilibrelor bugetare și al respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar”.
Totodată, instanța a reținut că intimații-creditori nu au făcut dovada inițierii, anterior începerii executării silite, a procedurii pentru plata voluntară a despăgubirilor, conform art. 18 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin H.G. nr. 1120/2006, conform cărora solicitarea plății se face pe bază de cerere scrisă, adresată către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cererea fiind însoțită de hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, iar în cazul în care există mai mulți beneficiari sau moștenitori, aceștia transmit, și procură notarială, în original, prin care toți beneficiarii împuternicesc pe unul dintre ei sau o terță persoană să primească plata întregii sume, împreună cu dovada prevăzută la alin. 2 privind contul persoanei desemnate sau actul notarial, în original sau copie legalizată (certificat de moștenitor, contract de partaj voluntar), din care rezultă cotele în care vor fi împărțite despăgubirile între beneficiari.
În acest condiții, având în vedere și faptul că stabilirea cotei cuvenite fiecărui creditor din despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 491/25.06.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 s-a realizat cu mai puțin de 6 luni anterior începerii executării silite, prin certificatul de moștenitor nr. 60 din 29 mai 2014 eliberat de Birou Individual Notarial D. N., este exclusă culpa autorității publice în întârzierea executării voluntare a obligației de plată a despăgubirilor.
Referitor la aplicarea prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014, astfel cum au fost modificate prin articolul unic al Legii nr. 112/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 530 din 16 iulie 2014 (aflată în vigoare începând cu data de 19 iulie 2014), instanța reține că începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.
Dacă anterior modificării prin Legea nr. 112/2014, se menționa că se suspendă numai „plata voluntară”, la data inițierii executării silite contestate, dispozițiile legale prin care s-a acordat termenul de plată nu mai făceau distincție între plata voluntară și cea silită, fiind aplicabile și în prezenta cauză. De altfel, acordarea unui termen legal pentru executarea voluntară a obligației de plată împiedică începerea executării silite, conform art. 662 alin. 1 Cod procedură civilă, creanța creditorilor-intimați nefiind exigibilă la data de 4.09.2014, când au formulat cererea de executare silită.
Prevederile cuprinse în O.U.G. nr. 10/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 112/2014, sunt obligatorii pentru toți cetățenii României, în conformitate cu art. 1 alin. 5 din Constituția României, acestea neputând fi înlăturate pentru simplul considerent că o parte dintre destinatarii normelor juridice sunt nemulțumiți de efectele produse asupra patrimoniului lor.
Totodată, în conformitate cu art. 124 din Constituția României, judecătorul înfăptuiește justiția în numele legii, nefiind permis să se înlăture în mod neargumentat consecințele juridice ale unui act normativ, deși acesta este aplicabil la situația juridică dedusă judecății.
Într-adevăr, potrivit art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la aceasta, ratificate prin Legea nr. 30/1994, fac parte din dreptul intern al României și au prioritate față de legile interne care conțin dispoziții contrare.
Însă, în prezenta cauză, nu există neconcordanță între O.U.G. nr. 10/2014 și drepturile recunoscute prin Convenție, susținerile intimaților privind încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a dreptului de proprietate, prin amânarea plății până la data de 31 decembrie 2014, fiind neîntemeiate.
Este indiscutabil faptul că executarea silită reprezintă parte integrantă a „procesului”, în sensul art. 6 din Convenție, iar în ipoteza în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și manifestă abstențiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului, în condițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligația statului de a asigura celeritatea procedurilor judiciare fiind una de rezultat.
De asemenea, în jurisprudența sa referitoare la neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de către instanțele interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate. Astfel, în Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunțată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reținut că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
Mai mult, o omisiune din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție și a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză îi aparține unei autorități administrative.
Pe de altă parte, s-a statuat că pot exista situații în care circumstanțe particulare pot justifica întârzierea în executarea unei hotărâri, însă întârzierile nu pot fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție (Hotărârile din 19 martie 1997, din 15 ianuarie 2009 și din 6 martie 2003 pronunțate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35, și Jasiuniené împotriva Lituaniei, paragraful 27).
În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a României a statuat că mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții, respectiv: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, un termen rezonabil de executare integrală și acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica (Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010).
În prezenta cauză, termenul suspensiv impus de art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014 reprezintă o ingerință în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorilor, prin amânarea plății sumelor de bani acordate de Statul Român cu titlu de despăgubiri, în temeiul unui act normativ cu caracter reparator.
Însă, această măsură urmărește un scop legitim, expus în chiar partea introductivă prin care a fost justificată adoptarea măsurilor prin ordonanță de urgență, respectiv necesitatea instituirii unor reglementări speciale care să coreleze modalitatea de plată a despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, și Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, cu sursele de finanțare, astfel încât să se asigure menținerea echilibrului bugetar și, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, precum și necesitatea instituirii unui interval de timp în care să se reglementeze un nou cadru legal necesar acordării acestor despăgubiri, ca urmare a declarării ca fiind neconstituționale a prevederilor O.U.G. nr. 10/2013.
Totodată, ingerința este necesară într-o societate democratică, păstrându-se justul echilibru între interesul public ocrotit și drepturile persoanelor îndreptățite la plata despăgubirilor.
În acest sens, instanța a reținut că Guvernul României, prin adoptarea O.U.G. nr. 10/2014, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite și nu refuză punerea în aplicare a acestora, iar măsura criticată este una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției.
Instanța mai are în vedere și faptul că valoarea despăgubirilor cuvenite intimaților nu este afectată de întârzierea plății acestora, ca urmare a actualizării acestora la data plății, luând ca bază rata inflației pe economie din ultima lună a trimestrului expirat, comunicată de Institutul Național de S., conform art. 12 alin. 3 din Legea nr. 290/2003.
Spre deosebire de termenul de 10 ani, pentru care s-a dispus eșalonarea plății despăgubirilor prin O.U.G. nr. 10/2013, intervalul de timp pentru care s-a amânat plata prin O.U.G. nr. 10/2014 respectă termenul rezonabil al unei proceduri judiciare, fiind mai mic de un an și fiind stabilit în măsura necesară realizării unei reglementări echitabile și realiste, care să permită plata voluntară a despăgubirilor acordate prin legile cu caracter reparatoriu. În consecință, argumentele care au justificat declararea neconstituționalității prevederilor O.U.G. nr. 10/2013, prin Decizia Curții Constituționale nr. 528/2013, nu se regăsesc și în ceea ce privește măsura legislativă dispusă prin O.U.G. nr. 10/2014, întrucât nu se poate reține că persoana îndreptățită suportă o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege.
Faptul că amânarea plăților prin O.U.G. nr. 10/2014 urmează eșalonării prevăzute de art. 18 alin. 5 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu afectează justul echilibru între interesul public ocrotit și drepturile persoanelor îndreptățite la plata despăgubirilor, având în vedere că măsura luată în anul 2014 este urmarea unor elemente noi (cuantumul ridicat al despăgubirilor acordate prin hotărârile emise în perioada 2003-2014, criza economică, angajamentele internaționale asumate de România), care nu au fost avute în vedere la momentul recunoașterii măsurilor reparatorii prin Legea nr. 290/2003.
Faptul că, până în prezent, obligația pusă în executare silită nu a fost executată parțial de către instituția publică nu afectează caracterul ferm și intangibil al dreptului intimaților-creditori, acesta nefiind contestat de către debitor sau diminuat.
Instanța nu poate omite faptul că, spre deosebire de cauza în care a fost pronunțată Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la cererea nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, în prezenta cauză se urmărește executarea unor măsuri reparatorii, cu privire la care instanța europeană a recunoscut că statele beneficiază de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (paragraful 172 din Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României).
În ceea ce privește amânarea plății despăgubirilor stabilite în temeiul Legii nr. 290/2003 nu se poate reține faptul că Statul Român a acționat în mod discreționar sau cu rea-credință, fiind evident că s-a urmărit crearea unui cadru legislativ special care să coreleze modalitatea de plată a despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite cu sursele de finanțare, ca urmare a blocajului care a intervenit în activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. În consecință, prin adoptarea O.U.G. nr. 10/2014, Guvernul României a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nefiind permisă înlăturarea acestei măsuri legislative.
Instanța a mai reținut că încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 10/2014 de către intimați creează o situație inechitabilă pentru celelalte persoane îndreptățite la plata despăgubirilor, având în vedere blocarea conturilor autorității publice prin instituirea popririi, precum și reducerea sumelor destinate plăților voluntare, prin perceperea unor cheltuieli de executare care au un cuantum considerabil.
Efectuarea unor noi executări silite, după . O.U.G. nr. 10/2014, lipsește de orice eficiență măsurile luate de Statul Român în vederea rezolvării situației complexe legate de plata măsurilor reparatorii recunoscute prin Legea nr. 9/1998 și prin Legea nr. 290/2003, afectând echilibrul bugetar și conducând la menținerea situației actuale în care instituția publică nu are fondurile necesare efectuării plăților voluntare, fiind satisfăcute, fără nicio ordine, numai drepturile persoanelor care apelează la executarea silită.
Instanța a mai reținut că, în prezenta cauză, intimații-creditori au dobândit dreptul de proprietate cu patru luni înainte de începerea procedurii de executare silită, în urma dezbaterii succesiunii rămase de pe urma defunctei C. E., și că au inițiat executarea silită cu trei luni înainte de împlinirea termenului legal suspensiv prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr 10/2014. În consecință, în concret, nu s-a produs încălcarea termenului rezonabil în care autoritatea publică ar fi trebuit să efectueze plata despăgubirilor, întrucât, anterior dezbaterii succesiunilor, nu erau îndeplinite condițiile pentru solicitarea plății, prevăzute de art. 18 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin H.G. nr. 1120/2006.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, instanța a constatat că acestea au fost stabilite și puse în executare silită în mod nelegal, mai înainte de efectuarea demersurilor pentru solicitarea plății, prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 22/2002 și de Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Totodată, cheltuielile de executare reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 3.000 lei sunt vădit disproporționate față de munca prestată de apărătorul intimaților, în condițiile în care singura activitate juridică efectuată de avocat a constat în redactarea și depunerea cererii de executare silită.
Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost respectată de către creditori procedura specială de executare a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice, prevăzută de art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 22/2002, precum și că executarea silită contestată a fost începută cu încălcarea art. 662 alin. 1 și alin. 4 Cod procedură civilă, pentru realizarea unei creanțe care nu avea caracter exigibil, nefiind împlinit termenul suspensiv de plată stabilit prin art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014, în temeiul art. 703 raportat la art. 176 pct. 6 Cod procedură civilă, instanța a admis contestația la executare și a anula procedura de executare silită efectuată în dosarul de executare nr. 79/2014 deschis la Biroul Executorului Judecătoresc P. C. G..
Întrucât a fost soluționată contestația la executare, fiind desființată executarea silită, în conformitate cu art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă, cererea de suspendare a executării silite rămâne fără obiect.
De asemenea, având în vedere că din înscrisurile depuse de contestatoare și din actele de executare comunicate de către executorul judecătoresc nu rezultă consemnarea sumelor de bani poprite, în conformitate cu art. 722 Cod procedură civilă, instanța a constata că cererea de întoarcere a executării silite este lipsită de obiect.
Împotriva acestei sentințe, la data de 16.06.2015, au formulat apel intimații C. A., C. M. Margeluș, S. L. E. și C. P., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerea contestației la executare.
La data de 19.08.2015, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare împotriva apelului formulat de către creditori, prin care a solicitat respingerea căi de atac, ca nefondată (f. 16-20).
Prin decizia civilă nr. 3431A/05.10.2015, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis apelul creditorilor, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată contestația la executare, menținând în rest dispozițiile sentinței apelate.
Ulterior, la data de 19.10.2015, a fost înaintat de către Judecătoria Sectorului 1 București, apelul incident formulat la data de 07.08.2015, de către contestatoarea ANRP împotriva sentinței civile nr._/16.12.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, prin care debitoarea a solicitat schimbarea în parte a hotărârii judecătorești în sensul dispunerii întoarcerii executării silite prin restituirea către ANRP a sumelor poprite în dosarul de executare nr. 79/2014 al B.E.J. P. C. G..
În motivare, apelanta a arătat că în mod eronat instanța de fond a constatat că aceasta nu a făcut dovada în sensul consemnării sumelor de bani poprite. Astfel, prin O.P. nr._/17.12.2014 a fost consemnată la dispoziția B.E.J. P. C. G. suma de 970.020,91 lei, din care suma de 125.390,89 lei reprezentând debitul din dosarul nr. 79/2014 al B.E.J. P. C. G..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 C.proc.civ., Legea nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 1120/2006 modificată prin H.G. nr. 57/2008.
La data de 02.11.2015, apelanții-creditori au depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea apelului incident.
Analizând apelul incident declarat de debitoarea ANRP, prin raportare la criticile formulate, Tribunalul constată următoarele:
Singurul motiv de apel al debitoarei ANRP, ce vizează respingerea cererii de întoarcere a executării silite, este nefondat.
Astfel, potrivit art. 722 alin. 1 C.proc.civ., în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului.
Or, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 722 alin. 1 C.proc.civ., având în vedere că nu a fost desființat titlul executoriu, iar executarea silită cu privire la care se solicită întoarcerea nu a fost desființată, reținând că prin decizia civilă nr. 3431A/05.10.2015, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis apelul creditorilor, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată contestația la executare, fiind astfel menținută procedura de executare silită efectuată în dosarul de executare nr. 79/2014 al Biroul Executorului Judecătoresc P. C. G..
Față de considerentele expuse, reținând că nu se impune întoarcerea executării silite, neverificându-se niciuna din ipotezele menționate de textul de lege aplicabil în cauză, văzând dispozițiile art. 480 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul va respinge apelul incident ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-contestatoare A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, având C.U.I._, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr._/16.12.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelanții-creditori C. A., C. M. MARGELUȘ, S. L. E. și C. P., toți cu domiciliul ales la avocat O. C. I., în București, .. 21, ., ., sector 5.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
C. M. F. A. M. B. M. F. T.
Red./dact. A.M.B./2ex.
Jud. Sectorului 1 București – Secția Civilă
Jud. M. S.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 2928/2015. Tribunalul... | Întoarcere executare. Decizia nr. 2204/2015. Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
