Contestaţie la executare. Decizia nr. 192/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 192/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 15-01-2016 în dosarul nr. 192/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 192 A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 15.01.2016
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: C. R. R.
JUDECĂTOR: R. S.
GREFIER: V. O. P.
Pe rol se soluționează apelul civil declarat de apelanta-contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR împotriva sentinței civile nr. 145/12.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. I., M. M., P. N. ȘI P. L. C., cauza având ca obiect „contestație la executare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cererii, stadiul procesual și modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care:
Tribunalul constată faptul că s-a solicitat in scris judecarea cauzei in lipsă de către intimați și reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL
Constată că prin sentința civilă nr. 145/12.01.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu intimații M. I., M. M., P. N. și P. L. C. și cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 87 din 05.02.2004, emisă de Comisia Județeană Argeș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 9/1998, s-au acordat compensații bănești către beneficiarii M. I., M. M. și P. E., în cuantum de 1._ lei vechi. Hotărârea a fost validată prin Decizia nr. 1993 din 23.10.2008, emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru suma de 169.274,24 lei noi.
La data de 18.10.2013 a decedat numita P. E., moștenitorii acesteia fiind intimații P. N. și N. – P. L. – C., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 38 din 03.06.2014 emis de notar public A. M. M..
La data de 11.06.2014, creditorii M. I., M. M., P. N. și N. – P. L. - C. au formulat cerere de executare silită la Biroul Executorilor Judecătorești Asociați T. A.-M. și T. N.-V., prin care au solicitat recuperarea sumei de 169.274,24 lei. Cu această ocazie, s-a constituit pe rolul Biroului Executorilor Judecătorești Asociați T. A.-M. și T. N.-V. dosarul de executare nr. 1002/2014.
Executarea silită a fost încuviințată prin încheierea din data de 19.06.2014, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosar nr._/302/2014.
La data de 27.06.2014, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare la suma de_ lei. Totodată, executorul judecătoresc a actualizat creanța cu suma de_,45 lei și a dispus înființarea popririi la terțul poprit Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București.
Referitor la argumentul contestatoarei conform căruia sumele datorate în temeiul Legii nr. 9/1998 se achită în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, conform prevederilor art. 5 din HG nr. 286/2004, instanța a constatat că în valorificarea acestui argument, statul ar putea să nu prevadă niciodată în buget despăgubirile la care sunt îndreptățiți intimații și să fie astfel exonerat de obligațiile sale față de aceștia. Deși amânarea plății sau eșalonarea acesteia pot fi, în anumite circumstanțe, compatibile cu drepturile intimaților, lăsarea executării obligației la alegerea statului nu este compatibilă cu respectarea dreptului de proprietate, de care intimații beneficiază ca urmare a adoptării deciziei pe care au pus-o în executare.
Cu privire la modalitatea de actualizare a creanței, instanța a observat că contestatoarea ar fi putut să invoce posibilitatea actualizării doar a celei de-a tranșe din suma cuvenită intimaților în situația în care ar fi respectat graficul de eșalonare a plății și ar fi plătit prima tranșă în termen de un an de la data emiterii hotărârii comisiei județene. Legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea actualizării primei tranșe, de 40% din sumă, deoarece a stabilit că aceasta se va achita în termen de un an de la emiterea hotărârii, neexistând practic riscul devalorizării sumei de bani într-un termen atât de scurt. Având în vedere, însă, că contestatoarea nu a achitat tranșa respectivă, împotrivirea acesteia de a se actualiza suma la acest moment echivalează cu o solicitare de plată a unei sume mai mici decât cea efectiv datorată, deoarece în valoare nominală suma datorată intimaților este mai mică decât valoarea economică ce li se cuvine acestora. Or, instanța nu poate încuraja o asemenea conduită a debitoarei, de pasivitate îndelungată sau de refuz de executare, cu consecința devalorizării semnificative a sumei cuvenite intimaților, ci, pentru respectarea dreptului de proprietate al intimaților, trebuie încurajată plata întregii creanțe în valoarea sa economică, iar nu în cantitatea de monedă supusă devalorizării. În acest context, instanța reține că în mod corect executorul judecătoresc a actualizat creanța în funcție de rata inflației de la data exigibilității și până la data efectuării calculului, pentru întreaga sumă, iar nu doar pentru 60% din sumă.
Referitor la onorariul avocatului, instanța a apreciat că acesta este într-un cuantum rezonabil, față de valoarea creanței. În plus, nu trebuie omis că din acest onorariu avocatul trebuie să achite impozit pe venit, contribuții de asigurări de sănătate, contribuții de asigurări sociale, contribuții la baroul de avocați și cheltuielile pe care le implică menținerea cabinetului de avocat, onorariul net încasat de avocat fiind substanțial mai mic decât cel efectiv facturat. De asemenea, trebuie subliniat că avocatul, față de pregătirea sa, trebuie să beneficieze de o remunerație corespunzătoare, neputându-se afirma că onorariul net încasat în prezenta speță este nejustificat din acest punct de vedere.
Referitor la prevederile OG nr. 22/2002 și la termenul de grație de 6 luni pe care îl instituie acest act normativ, instanța a reținut că contestatoarea, în calitatea sa de persoană căreia îi revine sarcina probei, ar fi trebuit să depună la dosar o situație contabilă din care să rezulte că nu dispune de fonduri pentru achitarea despăgubirilor datorate intimaților. Aceasta deoarece termenul de grație de 6 luni este aplicabil doar în situația lipsei de fonduri dovedite. Or, în lipsa unei dovezi concrete în acest sens, instanța nu poate deduce că, în speță, contestatoarea se confruntă cu o lipsă de fonduri.
Instanța a mai constatat că argumentele contestatoarei din prezenta contestație trebuie privite și în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului și ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră principiul priorității convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere faptul că debitoarea este o instituție publică și are îndatorirea, ca reprezentantă a statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine un act administrativ emis de o instituție a statului. Creanța intimaților pentru a cărei realizare s-a început procedura de executare silită a fost obținută într-o procedură administrativ-jurisdicțională desfășurată în fata instituțiilor statului.
Art. 20 din Constituție prevede că în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil. Potrivit hotărârii pronunțate în cauza Hornsby vs. G. din 19.03.1997, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție sunt aplicabile și în faza executării silite a hotărârii judecătorești întrucât procesul civil include și etapa executării silite, având în vedere că în caz contrar, respectiv dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți, dreptul de acces la o instanță ar deveni iluzoriu.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. De asemenea, Curtea a mai precizat ca administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției.
Totodată, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
S-a reținut și faptul că s-a stabilit în repetate rânduri de către Curte că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk împotriva Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: ”faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Pentru toate aceste considerente, instanța a apreciat că, în cauză, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publică, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare și incidență directă.
Raportat la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ș. vs. România, instanța apreciază că dispozițiile art. 5 din HG nr. 286/2004, care instituie plata despăgubirilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, constituie o încălcare a dreptului creditorilor la un proces echitabil, contrară prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
D. urmare, constatând existenta unui conflict între dispozițiile art. 5 din HG nr. 286/2004 și prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța, în baza art. 11 și 20 alin. (2) din Constituție, având în vedere forța supra legislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura de la aplicare dispozițiile menționate anterior.
Instanța a înlăturat alegația contestatoarei potrivit cu care nesocotirea disp. art. 5 din HG nr. 286/2004 ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Instanța a observat că intimații au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Cu privire la OUG nr. 10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 și din Legea nr. 290/2003, instanța reține că potrivit art. 2 din acest act normativ, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului - Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.
Instanța a reținut că aceste dispoziții sunt contrare art. 6 și art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru aceleași motive ca cele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 528/2014 prin raportare la jurisprudența CEDO. Insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile, prin eșalonări repetate a plătii creanței intimaților.
Prin cererea formulată la data de 03.08.2015, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 145/12.01.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București.
În motivarea cererii de apel a arătat că:
- Instanța nu a avut în vedere la soluționarea cauzei prevederile art. 38 al. 5 și al. 6 din HG nr. 753/1998 și HG nr. 286/2004 respectiv modalitatea de plată a despăgubirilor și de actualizare a acestora;.
- Se impune a se constata că în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de executat și care este natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan internațional;
- Nu au fost respectate dispozițiile O.G. nr. 22/2002.
- Onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei este nepotrivit de mare în raport cu munca îndeplinită.
În drept, recurenta a invocat disp. art. 483 și urm. C.pr.civ., legea nr.9/1998, respectiv H.G. nr. 753/1998.
Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefundat. În apărare, au arătat în esență că instanța a reținut în mod corect faptul că ANRP nu a făcut dovada lipsei fondurilor necesare acoperirii creanței solicitate de intimați, iar executorul judecătoresc a actualizat sumele datorate cu rata inflației, legea nr. 9/1998 neprevăzând un criteriu concret de actualizare. De asemenea cheltuielile de executare au fost calculate conform legii nr. 188/2000.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul reține următoarele considerente:
Motivul de apel privind modalitatea de eșalonare este neîntemeiat. Potrivit dispozițiilor potrivit art. 38 alin 5 din HG nr. 1277/2007 Compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei, realizarea integrala a creanței trebuind sa aibă loc, daca s-ar fi respectat calendarul de plăți stabilit, cel mai târziu la 31.12.2010.
Deși nu a primit o definiție legală este unanim admis în doctrină și jurisprudență că noțiunea de creanță exigibilă vizează creanța ajunsă la scadență și pentru care se poate cere executarea silită.
În cauza de față hotărârea nr. 87 a fost emisă în 05.02.2004 și validată prin decizia nr. 193/23.10.2008, termenele de eșalonare fiind împlinite și creanța devenind exigibilă și susceptibilă de a fi executată silit.
În ceea ce privește modalitatea de actualizare a creanței prin încheierea din data de 08.08.2014, instanța a făcut în mod correct aplicarea dispozițiilor Deciziei în interesul legii nr. XXI/19.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție publicată în Monitorul Oficial nr. 113/13.02.2008, conform căreia, „În aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, precum și ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, stabilesc: Data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998. Validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor.”
Hotărârea Comisiei Județene datează din 05.02.2004, fiind validată prin Decizia nr. 193/23.10.2008 a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar actualizarea s-a realizat de către executorul judecătoresc de la data scadenței cu indicele de inflație, cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale și a deciziei în interesul legii mai sus amintite.
Motivul de apel privind termenul rezonabil nu prezintă nicio relevanță în cauză, atâta timp cât nu s-a invocat niciun motiv concret de nelegalitate ori netemeinicie a actelor de executare silită.
De asemenea, în ceea ce privește faptul că statul nu ar deține disponibilități bănești pentru plată, astfel că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO, instanța constată că aceste condiții nu justifică un refuz de plată, executarea silită făcând parte din procesul civil, astfel că neexecutarea obligației ar determina încălcarea dreptului de acces la justiție al intimatei.
În ceea ce privește motivul de apel vizând imposibilitatea contestatoarei de a pune în executare obligațiile de plată stabilite în sarcina sa, precum și cel privind nesocotirea O.G. nr. 22/2002, tribunalul apreciază că, independent de supraaglomerarea instituției, aceasta tot are obligația statuată prin hotărâre de a achita sumele de bani specificate către intimat, neputând constitui o cauză exoneratoare de răspundere.
De asemenea, apelanta-contestatoare nu a făcut dovada lipsei de disponibilități învederate și a demersurilor efectuate în vederea obținerii acestora, aspecte care ar fi putut conduce eventual la acordarea beneficiului instituit de O.G. nr. 22/2002.
Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menționat anterior dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, iar, în conformitate cu disp. art. 3, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Cronologia procedurii prevăzute în textele legale menționate vizează obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa obligația de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, comunicarea somației de plată prin executor, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea sau continuarea procedurii de executare silită într-una din formele instituite de lege.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de proba demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor, aspecte neprobate în cauză.
În concluzie, apelanta-contestatoare, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentant al autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre ce îi este opozabilă.
De asemenea, în ceea ce privește motivul de apel vizând onorariul de avocat perceput în etapa executării silite, tribunalul reține că acesta a fost în cuantum de 1000 lei,
nefiind disproporționat față de valoarea creanței urmărite (169.274,24 lei) și nici în raport de activitățile îndeplinite de avocat în etapa executării silite (consultanța acordată intimaților în această etapă procesuală).
Pentru aceste considerente, în baza art. 480 al. 1 C.pr.civ. tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca, nr. 202 împotriva sentinței civile nr. 145/12.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. I., M. M., P. N. ȘI P. L. C. toți cu domiciliul procesual ales la avocat A. G. cu domiciliul în București, .. 70, sector 4.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
C.R.R. R.S. V. O. P.
Red.și thred.jud.CRR/4ex-29.02.2016
JS5- A.M M.-L.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 156/2016. Tribunalul... | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 726/2016.... → |
|---|
