Contestaţie la executare. Decizia nr. 2377/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2377/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 2377/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ NR. 2377 A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA DATA DE 25.06.2015
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: D. I. T.
JUDECĂTOR: M. I. L.
GREFIER: C. M. P.
Pe rol se află soluționarea apelului civil declarat de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 7894/12.11.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori P. P., P. M., M. L., A. S., A. M., P. G., P. A. și A. G. A., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au părțile.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cererii, stadiul procesual și modalitatea îndeplinirii procedurii de citare.
Tribunalul constată că s-a solicitat în scris judecata cauzei în lipsă. Totodată, constată că în privința intimatei A. G. A. procedura de citare este legal îndeplinită, chiar dacă la dosar s-a restituit dovada de citare de la domiciliul acesteia din Candada cu mențiunea “destinatar necunoscut”, întrucât în cauză a fost citat mandatarul intimate-creditoare, domnul P. P., iar potrivit dispozițiilor art. 155 alin. 1 pct. 13, teza finală, Cod procedură civilă, în toate cazurile dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară va fi citat numai acesta din urmă. În consecință, fiind citat mandatarul din țară al intimate-creditoare A. G. A., procedura de citare este legal îndeplinită.
Având în vedere că prin notele scrise depuse în apel, intimații –creditori au invocat excepția rămânerii fără obiect a apelului și a constestației la executare ca urmare a achitării debitului de către apelanta-contestatoare, tribunalul, după deliberare, respinge ca neîntemeiată această excepție, având în vedere că obiectul apelului îl reprezintă sentința primei instanțe, iar împrejurarea achitării debitului pe parcursul soluționării contestației la executare nu are semnificației rămânerii contestației la executare fără obiect întrucât în cazul în care se va constata că procedura de executare este nelegal realizată, la cererea contestatorului operează instituția întoarcerii executării. În consecință, obiectul contestației la executare îl reprezintă actele de executare și executarea silită însăși contestate, acestea nefiind încă desființate până în prezent.
Tribunalul reține cauze în vederea soluționării.
TRIBUNALUL
P. cererea formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.06.2014 sub nr._, contestatorul a formulat contestație la executare și a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea formelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 187/2014, suspendarea tuturor actelor de executare silită, inclusiv a popririi asupra conturilor ANRP deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației.
În motivarea cererii, contestatorul arată că în data de 26.03.2012, Instituția Prefectului Județului N. - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis hotărârea nr. 205/26.03.2012 prin care s-au stabilit compensații bănești în valoare de 426.305,92 lei prin înștiințarea privind măsura popririi din data de 30.05.2014, a B. P. C. Ș., în dosarul de executare silită nr. 187/2014 în baza Hotărârii nr. 205/26.03.2012.
Contestatorul arată că tranșa a II-a din creanța invocată nu este exigibilă, astfel că procedura de executare silită a fost pornită în mod nelegal referindu-se la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 care precizează că despăgubirile sau compensațiile bănești se pot acorda beneficiarilor în termen de 1 an de la comunicarea hotărârii comisiei județene, sau în rate în maximum 2 ani în funcție de disponibilităților bănești. Astfel data limită la care poate dispune plata tranșei a II-a este de 25.02.2015, în limita sumelor aprobate anual. Referitor la plata tranșei I, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Ignorarea acestor prevederi poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
De asemenea creditorul precizează că așa cum prevăd reglementările în vigoare se prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Creditoarea mai precizează că, potrivit art. 30 alin.1 și 2 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și dispozițiile art. 7 din Ordonanța nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, acestea sunt scutite de la plata de timbru și a cauțiunii.
De asemenea, creditoarea amintește că bugetul are un rol stabilizator al economiei naționale, iar cheltuielile statului cu aceste despăgubiri nu pot destabiliza procesul complex al distribuirii produsului social net în economia națională, între stat, pe de o parte și populație, pe de altă parte și nu intenționeze să se judece cu terțul poprit Activitatea de Trezorerie ci contabilitate Publică a Municipiului București.
În drept, contestatorul a invocat disp. art. 711 și urm. din C., Legea 290/2003 cu modificările și completările ulterioare și H.G. nr. 1120/200, Decizia nr. 307/29.05.2012 emisă de P.-ministrul României, Ordinul nr. 438/09.12.2013 emis de Președintele ANRP.
Contestatorul a solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu art. 223 alin. 3 Ncpc.
În probațiune, contestatorul a solicitat proba cu înscrisuri.
La dosarul cauzei contestatorul a depus în dovedire: înscrisuri aflate la filele 6-14 din dosar.
La data de 21.08.2014 intimații prin împuternicit P. P. au depus la dosar note scrise prin care au solicitat respingerea contestației ca nefondată și menținerea formelor de executare ca temeinice și legale. Se arată prin contestație de a II-a tranșă, în fapt intimații nu au primit nici o tranșă din suma de bani stabilită prin dispoziția pusă în executare, deci cu atât mai puțin se poate vorbi de o a doua tranșă.
La data de 27.10.2014 la solicitarea instanței, B. P. C. Ș. a depus la filele 133-159 din dosar, copia conformă cu originalul a actelor din dosarul de executare nr. 187/2014.
Sub aspectul probatoriului instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
P. sentința civilă nr. 7894/12.11.2014, Judecătoria Sectorului 5 București, a respins contestația la executare privind pe contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca, nr. 202 și pe intimații P. P., domiciliat în Piatra N., ., . în nume propriu și în calitate de mandatar al intimaților, P. M., M. L., A. S., A. M., P. G., P. A., A. G. A., toți prin împuternicit P. P., domiciliat în Piatra N., ., ., a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:
P. hotărârea nr. 205/26.03.2012 emisă de Instituția Prefectului - Judetul N. - Comisia Judeteana Bacau pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, s-au acordat compensații bănești în cuantum de 426.305,92 lei creditorilor-intimați.
Ca urmare a cererilor creditorilor-intimați de punere în executare a titlului executoriu menționat anterior, împotriva debitoarei-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, depusă la data de 14.04.2014 la B. P. C. Ș., prin încheierea emisă în aceeași zi de către executorul judecătoresc, s-a format dosarul de executare nr. 187/2014.
P. încheierea din camera de consiliu din data de 25.04.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în dosar nr._, s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu sus-menționat.
P. încheierea din 28.05.2014, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în cuantum de 11.927,18 lei.
Pe data de 01.09.2014, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terții popriți CEC Bank și Trezoreria Municipiului Bcuurești, fiind înștiințată debitoarea.
Potrivit art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În susținerea contestației la executare, contestatoarea a invocat disp. art. 18 (5) din HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor romani pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau ramase in Basarabia, Bucovina de Nord si Ținutul Herta, ca urmare a stării de război si a aplicării Tratatului de P. intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările si completările ulterioare.
Potrivit acestor dispoziții, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Contestatoarea apreciază că prin sintagma “în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” se înțelege că achitarea acelor sume este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, iar în lipsa unor asemenea sume, nu se procedează la eliberarea vreunei sume de bani. Ignorarea acestor prevederi legale putând duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Analizând actele de executare efectuate în dosarul execuțional sus-menționat, în ceea ce privește motivele indicate de contestatoare, instanța arată că acestea sunt neîntemeiate.
În primul rând în ce privește susținerea contestatoarei potrivit căreia tranșa a II-a din creanța invocată de intimați nu ar fi fost exigibilă la data pornirii executării silite, instanța reține că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, conform art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, plata despăgubirilor se poate face în termen de cel mult 2 ani consecutivi de la data emiterii hotărârii prin care este stabilit dreptul la despăgubiri.
Or, în speță, creanța intimaților constând în despăgubiri acordate în temeiul Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 26.03.2012, conform înscrisurilor de la dosar, astfel încât prima tranșă de 40% a devenit scadentă la data de 26.03.2013, iar cea de-a doua de 60%, a devenit scadentă la data de 26.03.2014. P. urmare, la data depunerii cererii de executare silită la executorul judecătoresc, respectiv 14.04.2014, creanța intimaților era certă, lichidă și exigibilă în integralitatea sa.
În plus, instanța arată că contestatoarea, ca organ al statului, nu poate invoca în favoarea sa, pentru a justifica neexecutarea unui act emis de un organ al statului cu atribuții jurisdicționale, o astfel de interpretare a prevederilor art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, potrivit cărora despăgubirile se achită beneficiarilor, numai în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Pe de o parte, contestatoarea nu a făcut dovada sumelor aprobate anual cu această destinație, încă din anul 2012, de când este titlul executoriu.
Pe de alta parte, dispozițiile normative de mai sus, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice fată de o persoană fizică sau juridică obișnuită, trebuie privite în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului și ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră principiul priorității convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere faptul că debitorul este o instituție publică și are îndatorirea, ca reprezentantă a statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o un act administrativ emis de o instituție a statului. Creanța intimatei pentru a cărei realizare s-a început procedura de executare silită a fost obținută într-o procedură administrativ-jurisdicțională desfășurată în fata instituțiilor statului.
Art. 20 din Constituție prevede că în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil. Potrivit hotărârii pronunțate în cauza Hornsby vs. G. din 19.03.1997, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție sunt aplicabile și în faza executării silite a hotărârii judecătorești întrucât procesul civil include și etapa executării silite, având în vedere că în caz contrar, respectiv dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți, dreptul de acces la o instanță ar deveni iluzoriu.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. De asemenea, Curtea a mai precizat ca administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției.
Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 par. 1 din Convenție a fost încălcat.
Totodată, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Se reține și faptul că s-a stabilit în repetate rânduri de către Curte că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk împotriva Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: ”faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Pentru toate aceste considerente, apreciind ca, în cauza, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publica, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare și incidență directa în speță.
Raportat la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ș. vs. România, instanța apreciază că dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, astfel cum au fost modificate, care instituie plata despăgubirilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil, contrară prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
D. urmare, constatând existenta unui conflict între dispozițiile art. 18 din HG nr. 1120/2006 și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, instanța, în baza art. 11 și 20 alin. 2 din Constituție, având în vedere forța supra legislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura de la aplicare dispozițiile menționate anterior.
Instanța nu este de acord cu alegația contestatoarei potrivit cu care nesocotirea disp. art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006 ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Este de notorietate practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, care au drept consecință blocarea conturilor contestatoarei, fapt ce pune instituția în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Așadar, fiind mai multe popriri în același timp asupra conturilor statului, creanțele acestor creditori se vor acoperi treptat, în aceiași proporție pentru fiecare creditor, până la achitarea integrală.
Contestatoarea nu poate invoca propria culpă – blocarea conturilor sale ca urmare a numărului foarte mare al popririlor, iar plata voluntară a despăgubirilor pe care o invocă este contrazisă tocmai de numărul foarte mare al popririlor.
Instanța observă că intimații au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
În concluzie, contestatoarea, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată - nu este considerată și nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
Contestatoarea afirmă că în reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, trebuie să prevină eventualele prejudicii care ar putea fi aduse bugetului său și, implicit, Statului Român. Însă uită obligațiile statului, în calitate de debitor, care în decursul a peste 2 ani de zile s-a comportat contrar art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ca un debitor privilegiat, eșalonându-și datoria în mai multe tranșe, ale căror plăți le-a suspendat/amânat de-a lungul acestui interval de timp nejustificat de mare.
Se invocă jurisprudența CEDO pentru a justifica limitarea sau eșalonarea la plată a creanțelor statului, din rațiuni financiare, însă uită de dispozițiile OUG nr. 10/2013 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, ale cărei dispoziții au fost declarate neconstituționale prin decizia CCR nr. 528/2014 tocmai datorită acestor eșalonări repetate și prin raportare la jurisprudența CEDO.
A arătat Curtea Constituțională că Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 10/2013, criticata de autorii excepției de neconstituționalitate, reglementează plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998, republicata, ale Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, precum si ale Legii nr. 393/2006, in transe anuale egale, eșalonat pe o perioada de 10 ani. Cu privire la critica de natura extrinseca, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, Curtea a constatat ca in Nota de fundamentare a actului normativ criticat Guvernul a motivat urgenta adoptării Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 10/2013 ca fiind determinata de dificultățile întâmpinate in ceea ce privește plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicata, Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, si Legii nr. 393/2006, precum si de necesitatea instituirii unor reglementari speciale, cu aplicabilitate limitata in timp, privind plata despăgubirilor acordate in temeiul actelor normative mai sus amintite, plata ce implica un efort deosebit pentru bugetul de stat, fiind îngreunata, din punct de vedere financiar si procedural, de creșterea rapida a numărului de executări silite.
Deși acest act normativ nu a fost invocat de către contestatoare, cele reținute în decizia de neconstituționalitate sunt aplicabile și în cazul de față, neexistând o diferență prea mare între eșalonarea timp de 10 ani a creanțelor asupra statului și eșalonarea acestora în decursul a doi ani și apoi suspendarea aplicării eșalonării.
Mai reține instanța că insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Intimații sunt titularii unui drept de creanță. Sunt, așadar, titularii unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Creditorii au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului (la fel și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României încă din anul 1994 (de 20 ani), iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituție).
Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul intimaților un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând proporțiile de rezonabilitate (între ingerință și scopul propus).
Or, Statul Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, și în patrimoniul intimatilor, în special, a prevăzut concomitent o ingerință în dreptul de proprietate asupra acestei creanțe.
În cazul creditorilor, având în vedere valoarea compensațiilor, singura ingerință permisă constă în impunerea unei plăti eșalonate a creanței. Aceasta este singura condiționare conformă cu dreptul de proprietate al creditorului.
Cealaltă condiționare a efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatului și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și cu jurisprudența născută de Curte din aceste prevederi), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimat la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al intimatului ce impune cenzurarea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
Cu privire la OUG nr. 10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 și din Legea nr. 290/2003, instanța reține că potrivit art. 2 din acest act normativ, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului - Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. Or, în cauza de fată nu se poate vorbi despre o plată voluntară, din moment ce creditorii-intimați au fost forțați să apeleze la procedura executării silite.
In al doilea rand, instanta retine ca dispozitiile art. 2 din OUG nr. 10/_ sunt contrare art. 6 si art. 1 Protocolul 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pentru aceleasi motive ca cele retinute de Curtea Constitionala in Decizia nr. 528/2014 prin raportare la jurisprudenta CEDO, prezentată anterior. Insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile, prin esalonari repetate a platii creantei intimatilor.
In final, analizând actele de executare efectuate în dosarul execuțional nr. 890/2013, în ceea ce privește incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002, instanța arată că contestatoarea, ca organ al statului, nu poate invoca în favoarea sa, pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești, prevederile art. 2 și 3 din OG nr. 22/2002, potrivit cărora dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, termenul curgând de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Instanța observă că în dosarul de față contestatoarea nu a făcut dovada ca nu are fondurile necesare acoperirii creanței, iar pe de alta parte de la data la care creanta intimatilor constand in prima transa despagubirilor a devenit exigibila, respectiv martie 2013 si pana la data inceperii executarii silite, respectiv aprilie 2014, au trecut cele 6 luni prev. de OUG nr. 22/2002, fara ca contestatoarea să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
În lumina celor de mai sus, instanța constată că nu există niciun motiv pertinent, juridic, exonerator care să justifice întârzierea contestatoarei în plata despăgubirilor recunoscute intimaților-creditori și, pe cale de consecință, va respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de debitoarea-contestatoare
În ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea executării silite, instanța reține că, potrivit art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Cum contestația la executare a fost soluționată, capătul cerere privind suspendarea executării silite apare ca rămas fără obiect, motiv pentru care va fi respins ca atare.
Ȋn ceea ce privește capătul de cerere referitor la întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare, fata de solutia de respingere data contestatiei la executare si de dispozitiile art. 722 C., instanta va respinge si acest capat de cerere ca neintemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinice pentru următoarele considerente:
P. cererea introductivă de instanță, cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, contestatoarea A.N.R.P. a solicitat ca, prin hotărârea ce o va pronunța instanța, să se dispună anularea tuturor actelor de executare efectuate de B.E.J. P. C. Ș., în dosarul de executare nr. 187/2014.
P. Sentința civilă nr. 7894 din data de 12.11.2014, instanța a respins contestația la executare silită.
În temeiul art. 466 si urm, din Codul de procedură civilă, considerăm Sentința civilă nr. 7894 din data de 12.11.2014 a Judecătoriei Sectorului 5 București, ca fiind netemeinică si nelegală, în parte pentru următoarele considerente:
Instanța nu a avut în vedere la soluționarea cauzei prevederile Legii nr.290/2003 art.10 alin.(2), modificată prin Legea nr.171/2006, precum și H.G. nr.1120/2006 art.18 alin.(5) și (6), modificată prin H.G. nr.57/2008.
Referitor la modalitatea de actualizare adoptată de către B.E.J. P. C. Ș. în dosarul de executare nr. 187/2014, învederăm onoratei instanței faptul că alin.(6) al aceluiași art.18 din H.G. nr. 1120/2006 prevede că „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior".
De asemenea, conform art.18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Cităm, în acest sens, dispozițiile legale mai sus amintite, potrivit cărora: "compensațiile (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, (...)".
P. folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești" sau „în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat", legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederilor legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale".
Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Totodată, se impune a menționa că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat.
De asemenea, învederează instanței faptul că B.E.J. P. C. Ș. încalcă prevederile OG. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu toate modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, urmărirea silită se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, în procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Rezultă cu claritate că, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun care îl reprezintă normele Codului de procedură civilă.
În aceste condiții, precizează faptul că prevederile art. 3 din ordonanța amintită stabilesc în mod expres „în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispozitii legale aplicabile în materie."
Or, articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul reține următoarele considerente:
Procedând la analizarea motivelor invocare, în ceea ce privește motivul de apel vizand esalonarea platii, tribunalul constata, contrar motivelor invocate, ca prin cererea de executare silita formulata in anul 2014, creditorii au respectat esalonarea dispusa prin actele normative invocate, in contextul in care Hotararea ce a stabilit plata despagubirilor a fost emisa in anul 2012, iar contestatoarea, la data formularii cererii de executare silita nu a procedat la plata niciuneia dintre transe.
Avand in vedere ca cererea de executare silita a fost formulata de creditori la data de 11.04.2014, rezulta in mod evident ca la data cererii de executare silita ambele transe erau exigibile.
În ceea ce privește motivul de apel vizând imposibilitatea contestatoarei de a pune în executare obligațiile de plată stabilite în sarcina sa, tribunalul apreciază că, independent de supraaglomerarea instituției, aceasta tot are obligația statuată prin hotărâre de a achita sumele de bani specificate către intimați, neputând constitui o cauză exoneratoare de răspundere.
De altfel, trebuie reținut faptul că actul ce a stat la baza demarării executării silite este reprezentat de Hotărârea Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, 205/26.03.2012, intimatii recurgând la executare silită după trecerea a aproximativ 2 ani în care acest act nu a fost executat de bunăvoie în mod integral.
De asemenea, apelanta-contestatoare nu a făcut dovada lipsei de disponibilități învederate, care ar fi putut conduce eventual la acordarea beneficiului instituit de O.G. nr. 22/2002, desi asa cum a aratat in mod intemeiat si prima instanta, in cauza a fost emisa somatia de plata la data de 30.05.2014
Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menționat anterior dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, iar, în conformitate cu dispozitiile art. 3, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Cronologia procedurii prevăzute în textele legale menționate vizează obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa obligația de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, comunicarea somației de plată prin executor, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea sau continuarea procedurii de executare silită într-una din formele instituite de lege.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de proba demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.
În concluzie, apelanta-contestatoare, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentant al autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre ce îi este opozabilă.
Pentru aceste considerente, tribunalul va respinge apelul ca nefundat.
In temeiul dispozitiilor art 453 c.p.civ. va obliga apelanta la plata catre intimati a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOITIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul in Splaiul Unirii nr. 6-8 sect 4 Bucuresti, împotriva sentinței civile nr. 7894/12.11.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori P. P., domiciliat in Piatra N., ., ., jud N., P. M. domiciliata in Focsani, . M., .,, M. L., domiciliata in Focsani, ., ., jud V., A. S., Focsani, ., .,A. M., Focsani, ., blD 1, ., P. G., Oradea .. 49, jud. Bihor, P. A. domiciliat in Galati ., . A, . și A. G. A. -3055 Glencrest RD, ., Canada, toti cu domiciliul ales in Piatra N., ., ., Judetul N..
Obliga apelanta la plata catre intimati a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecata.
Definitiva.
Pronuntata in sedinta publica, azi 25.06.2015.
P. JUDECATOR GREFIER
D I T. M I L. C P.
Red. MIL
Dactil. CDG
Ex. 10
JS 5 – M. A. M.
| ← Legea 10/2001. Încheierea nr. 18/2015. Tribunalul BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 2820/2015. Tribunalul... → |
|---|
