Contestaţie la executare. Decizia nr. 4448/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4448/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 26-11-2015 în dosarul nr. 4448/2015
DOSAR nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCURESTI SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 4448 A
Ședința publică din data de 26 noiembrie 2015
Tribunalul constituit din :
Președinte: S. V.
Judecător: C. M. B.
Grefier: M. F. T.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelului civil formulat de apelanta contestatoare Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale – Unitatea Teritorială 350 împotriva sentinței civile nr. 4332/08.04.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare V. E., având ca obiect „contestație la executare – suspendarea executării silite”.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din 24.11.2015 fiind consemnate în încheierea de la acea data, care face parte integranta din prezenta, când Tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 26.11.2015, când a decis următoarele:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, contestatoarea Administrația Națională a Rezervelor Statului și Probleme Speciale – U.T. 350 - a formulat contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi din 19.08.2014 din dosarul de executare 303/2014 B. Casagranda S. A. în contradictoriu cu V. E., solicitând anularea actelor de executare silită precum și suspendarea executării până la soluționarea contestației la executare.
În motivare a susținut în esență că executorul nu a ținut cont de prevederile OG 22/2002, faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod de procedura civilă, conform dispozițiilor art.25 al.1 din noul Cod de procedura civilă, ci dispozițiile dispozițiile OUG 71/2009. În plus, se susține că încheierea privind onorariul și cheltuielilor de executare încalcă dispozițiile art.39 al.1 lit. a lg.188/2000.
În drept, au invocate dispozițiile ar 61 Lg.188/2000 și art.711 și următoarele C.pr. civ.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiata susținând, în esență, că actele de executare întocmite sunt legale.
În cursul executării, contestatorul debitor a achitat intimatului creditor debitul principal pus în executare, dar a solicitat să fie admisă contestația în ce privește cheltuielile de executare.
Prin sentința civilă nr. 4332/08.04.2015 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 4 București a respins ca neîntemeiată contestația formulată și a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Intimata este creditorul contestatorului în baza unor hotărâri judecătorești și întrucât debitorul nu a înțeles să își execute de bună-voie obligația intimata a pus în executare silită titlul executoriu în dosarul de executare menționat.
Contestatorul debitor a achitat debitul principal în timpul executării, dar nu a achitat cheltuielile de executare.
Referitor la cuantumul cheltuielilor de executare stabilite prin încheierea executorului, instanța a constatat faptul că, în raport de debitul executat silit, onorariul executorului judecătoresc care include TVA, a fost stabilit la limita maximală menționată de Ordinului Ministrului Justiției nr. 2550/2006 și art. 39 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000, prin care se prevede că pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10 % din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Referitor la adăugarea TVA la cuantumul onorariului maximal al executorului judecătoresc, instanța a constatat că potrivit art. 125 din Codul Fiscal, TVA este definită ca un impozit indirect, datorat la bugetul statului de către persoanele impozabile care desfășoară activități economice, constând în livrarea de bunuri, execuția unor lucrări sau prestarea unor servicii. Această taxă se calculează asupra creșterii de valoare, adăugată de fiecare agent economic care participă la ciclul realizării unui produs sau la executarea unei lucrări, urmând a fi suportată de către consumatorul final. În conformitate cu art. 137 alin. 1 lit. a din Codul fiscal, bază pentru calcularea TVA este constituită din tot ceea ce reprezintă contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de către furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni. Din analiza textelor legale amintite instanța reține că nu executorul judecătoresc trebuie să suporte TVA, ci creditorul, în calitate de beneficiar al serviciului prestat, suma respectivă urmând a fi recuperată de la debitor.
Astfel, dacă executorul judecătoresc ar trebui să includă TVA în onorariul maxim stabilit de lege, s-ar ajunge în situația în care acesta ar încasa veniturile maximale permise de lege, diminuate cu valoarea TVA - ului, lipsind astfel de eficiență juridică prevederile Ordinului Ministrului Justiției nr. 2550/2006 și ale art. 39 din Legea nr. 188/2000 prin care au fost stabilite limitele onorariului. De asemenea s-ar ajunge la o discriminare între executorii judecătorești și celelalte categorii de persoane impozabile plătitoare de TVA.
Referitor la celelalte cheltuieli de executare percepute pentru emiterea unor acte sau îndeplinirea unor activități de executare silită de către executorul judecătoresc (emitere și comunicare adrese, cheltuieli cu poșta, întocmire procese-verbale, cheltuieli de transport și multiplicare acte, ș.a.), menționate în încheierea de stabilire a cheltuielilor, instanța a apreciat că acestea nu sunt excesive în raport de procedura de executare silită ce urmează a se desfășura și se justifică.
În cauză, creanța constatată prin titlul executoriu, hotărâre judecătorească, nu reprezintă “drepturi de natură [s.n.] salarială stabilite în favoarea personalului bugetar”, în sensul OUG 71/2009 și OUG 45/2010, astfel că în acest sens aceste norme nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.
Instanța a constatat că legiuitorul s-a referit la drepturile de natura salarială, iar nu la salariul însuși, având în vedere rațiunea normativ legală de a nu lipsi în niciun fel de condiții pe salariat de însuși salariul său, ci a reglementat, prin excepție, posibilitatea amânării executării titlurilor executării pentru drepturi de natura salarială, deci a altora decât salariul, nu a însuși salariului, drepturi contestate pe fond în instanță și dobândite în instanță, jurisprudența fiind constantă în acest sens.
În cauză, instanța a reținut că “dreptul la hrana gratuită”, ce face obiectul titlului executoriu, este echivalent însuși dreptului salarial. Acest drept nu a fost contestat de către debitoare sub aspectul dreptului substanțial (așa cum se reține în motivarea hotărârii ce se pune în executare), deși nici nu a fost achitat.
Pe de altă parte, instanță a constatat că normele legale conținute de OG 22/2002, OUG 71/2009 și OUG 45/2010 contravin art.6 din Convenția EDO. Instanța constata că jurisprudența Curții EDO în legătură cu obligația Statului debitor de a-și executa obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești este nuanțata, iar ea trebuie urmărită în sensul îa care ea indică aplicabilitatea Convenției EDO în prezența speță.
Astfel, în speță Burdov contra Rusiei, Curtea EDO a considerat ca “o anumită perioadă de timp” pentru amânarea punerii în executare “poate fi acceptată în circumstanțele specifice ale cauzei”. Instanța reține ca în prezența speța hotărârea judecătorească executorie nu a fost executată după trecerea mai multor ani, astfel că amânarea executării pentru o perioadă încă și mai mare, nu poate fi acceptată.
Contestatorul a făcut referire și la alte cauze soluționate de Curtea EDO, susținând că aceasta în jurisprudența să constantă a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare, este o măsură ce intra în marja de apreciere a statului. Instanța a reținut că în speță, perioada de neexecutare nu este deloc rezonabilă, ci dimpotrivă, este o perioadă prea îndelungată, care afectează accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil.
În acest sens, instanța a reținut că prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totuși un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
În ce privește cererea de suspendare a executării până la soluționarea contestației, instanța, reținând ca a fost soluționată contestația în fond, a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A REZERVELOR DE STAT ȘI PROBLEME SPECIALE - UNITATEA TERITORIALĂ 350 (A.N.R.S.P.S. - U.T. 350), solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată.
Înm motivarea apelului, se arată că instanța a făcut o apreciere greșită a probelor administrate în cauză și a situației de fapt, reținând că doar debitul a fost plătit în timpul executării, însă prin contestație se critică tocmai faptul că în termenul acordat în somație executorul a emis acte de executare, deși potrivit art. 672 C. în termenul de 6 luni nu trebuia să emită niciun act de executare.
Se arată că în calitate de ordonator terțiar de credite au început demersurile pe lângă ordonatorul principal de credite, MAI, în vederea alocării fondurilor încă din luna februarie 2014, fiind depuse la dosar dovada efectuării acestor demersuri, sentința rămânând definitivă și irevocabilă la 8.01.2014.
În plus, se arată că la data formulării cererii de executare silită, respectiv la 30.05.2014, erau începute demersurile în vederea alocării fondurilor, fiind formulată și o solicitare către executorul judecătoresc în sensul amânării punerii în executare întrucât banii au fost prevăzuți în noua rectificare bugetară.
Apelanta contestatoare mai susține că executorul a încălcat atât prevederile art. 672 din Codul de procedură civilă, întrucât acte de executare propriu zisă nu se puteau emite decât după expirarea termenului arătat în somație, cât și dispozițiile art. 667 din Codul de procedură civilă, care sunt de strict interpretare și aplicare și potrivit cărora “Debitorul va fi somat să își îndeplinească obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, cu arătarea că, în caz contrar, se va proceda la continuarea executării silite”.
Față de situația de fapt în prezenta cauză, se susține că executorul judecătoresc ar fi trebuit să aplice art. 702 alin. 1 pct. l din Codul de procedură civilă, potrivit cărora executorul judecătoresc încetează executarea pornită întrucât debitul fusese recuperat în termenul arătat.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, se arată că instanță nu a avut în vedere faptul că au solicitat în temeiul prevederilor art. 669 alin.4 din Codul de procedură civilă, cenzurarea acestora.C.p. civ. care prevăd că “în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 667 din Codul de procedură civilă, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul (...) proporțional cu activitatea depusă de aceștia.”
Aplantul contestator susține că, raportat la situația din cauza de față nu poate fi obligat să suporte nicio cheltuială de executare, în condițiile în care plata s-a efectuat ca urmare a demersurilor ordonatorilor de credite în termenul legal acordat.
Se mai susține că instanța a pronunțat o hotărâre ce conține informații contradictorii, aceasta reținând că "în cauză creanța constatată prin titlul executoriu, hotărâre judecătorească, nu reprezintă „drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului bugetar", în sensul OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010, astfel în acest sens aceste norme nu sunt aplicabile raportului dedus judecății", iar pe de altă parte reținând că dreptul la hrana gratuită, ce face obiectul titlului executoriu, este echivalent însuși dreptului salarial.
În plus, se arată că instanța a făcut aprecieri asupra unor acte normative a căror legalitate nu a fost constatată de Curtea Constituțională a României până în prezent, reținând astfel eronat că acestea contravini art. 6 din Convenția EDO, atâta timp cât aceste acte nu au fost declarate neconstituționale și nici contrare dreptului comunitar ele fiind aplicabile în materie.
În drept, au fost invocate prevederile art. 466 și urm. C.p. civ.
La data de 08.07.2015 creditoarea V. E. a formulat întâmpinare cu privire la apelul formulat, solciitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, se arată că debitoarea, Administrația Națională a Rezervelor de Stat Unitatea Teritorială nr. 350, a achitat suma datorată, dar nu ca urmare a demersurilor efectuate de executorul judecătoresc ci ca urmare a aplicării prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor de plată, ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Se arată că în privința cheltuielilor de executare silită, trebuie a se ține sema de faptul că executorul judecătoresc nu a dat dovadă de rol activ, potrivit dispozițiilor art. 627 C.p. civ., debitul nefiind recuperat ca urmare a procedurilor derulate de către acesta, acesta poprind în mod eronat conturile creditorilor în vederea recuperării cheltuielilor de executare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C.p. civ.
Analizând apelul formulat, prin raportare la argumentele invocate în susținerea acestuia, a apărărilor formulate prin întâmpinare, având în vedere materialul probator administrat în cauză precum și dispozițiile legale incidente în materie, Tribunalul reține caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce privește critica din apel, referitoare la greșita reținere de către instanța de fond a situației de fapt și la greșita aplicare a dispozițiilor legale acesteia, Tribunalul urmează să constate caracterul neîntemeiat al acesteia, din analiza probelor administrate în cauză instanța constatând că a fost reținută în mod corect situația de fapt și s-au aplicat corect dispozițiile legale incidente în materie.
Astfel, se va reține de către Tribunal faptul că hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu în prezenta cauză este definitivă și executorie de la data 07.05.2013 și irevocabilă din data de 08.01.2014 ( fila 34 dosar fond ), iar procedura de executare silită a fost declanșată prin cererea formulată de creditor la data de 12.06.2014 (fila 31 ).
La aceeași dată a fost emisă o somație de plată către instituția debitoare, în conținutul căreia se face referire la termenul de șase luni reglementat de O.G. 22/2002, debitoarei punându-i-se în vedere ca, în situația în care nu deține fondurile necesare acoperirii creanței, să facă dovada acestei împrejurări ( fila 38 și 39 dosar fond ), însă, deși a primit această somație comunică la data de 24.06.2014, potrivit adresei aflate la fila 42 din dosarul de fond a formulat o solicitare de anulare a somației emise, învederându-se, în esență, faptul că procedura de executare este supusă dispozițiilor O.U.G. 92/2002, sumele menționate în titlul executoriu urmând a fi menționate în tranșe anuale.
Raportat la această situație de fapt, care de altfel a fost avută în vedere și de către prima instanță, Tribunalul urmează să constate că dispoziții O.G. 22/2002 nu sunt aplicabile în cauza de față, ele nefiind incidente în situația în care debitoarea, instituție publică, nu a făcut dovada lipsei disponibilităților bănești în vederea punerii în executare a titlului executoriu.
Potrivit art. 1 din O.G.22/2002 creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Art. 2 din același act normativ arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Se instituie prin acest act normativ un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de codul de procedură civilă în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, este conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificata in executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi in buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise in titluri executorii.
Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea art. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, apelanta contestatoare trebuia să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită în sarcina sa printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.
Or, în prezenta cauză, contestatoarea nu a făcut această dovadă, cid oar a afirmat generic lispa fondurilor și faptul că urmează să facă demersuri pentru obșinerea acestora ca urmare a unor rectificări bugetare ( fila 41 dosar fond ), situație în care apelanta nu se mai poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. 22/2002.
În cauza Ș. contra României, Curtea Europeană de Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (Cauza Metaxas împotriva Greciei).
De asemene, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a statuat, de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri ( ex. Cauza Sanglier împotriva Franței, cauza Shmalko c. Ucrainei etc.).
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de către Curtea Europeană, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se „plia” la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun „să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale”.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.
Analizând dispozițiile legale sus menționate și văzând jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că se încalcă dreptul de acces la instanță reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care statul nu întreprinde demersuri pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil, instanța reține că procedura specială de executare silită a instituțiilor bugetare debutează, la fel ca și în dreptul comun, cu o somație de executare, în ipoteza în care debitorul – instituție bugetară nu a înțeles să execute de bună voie obligația stabilită prin titlul executoriu.
În cauza de față, din examinarea dosarului de executare, Tribunalul reține că deși a fost emisă somație la data de 12.06.2014, debitoarea nu a înțeles să facă dovada imposibilității achitării creanței stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, împrejurare față de care, în mod corect, executorul judecătoresc a procedat la continuarea procedurilor de executare silită, potrivit Codului de Procedură civilă, nefiind aplicabil termenul de șase luni la care face referire debitoarea, susținerile acesteia potrivit căreia actele de executare silită se puteau emite doar după expirarea termenului de șase luni fiind lipsite de orice suport legal, la fel fiind și afirmațiile legate de necesitatea ca executorul să fi procedat la închiderea dosarului de executare ca urmare a achitării debitului în condițiile în care aceasta nu achitase cheltuielile de executare.
2. În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată, referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 669 al. 4 C.p. civ., respectiv art. 669 al. 2 teza a II a C.p. civ., Tribunalul reține de asemenea caracterul nefondat, neimpunându-se înlăturarea cheltuielilor de executare, conform solicitării apelantului contestator, în condițiile în care acesta nu a achitat de bună voie debitul stabilit în sarcina sa, deși cunoștea de existența titlului executoriu emis împotriva sa și nici nu îi sunt aplicabile prevederile O.G. 22/2002, față de considerentele anterior arătate.
Triunalul constată că aceste cheltuieli sunt sunt în limitele legale, neimpunându-se diminuarea lor, față de 669 al. 2 teza a II a C.p. civ., ele fiind proporționale cu actele de executare și cu demersurile effectuate în dosarul de executare în vederea recuperării creanței.
3. Nici cea de-a treia critică referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii apelate nu este fondat, instanța făcând referire la caracterul drepturilor recunoscute prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu, statând în sensul că acestea ar avea natura unor drepturi de natură salarială, care nu intră sub incidența dispozițiilor O.U.G. 71/2009 și O.U.G. 45/2010, acestea neputând fi asimilate drepturilor de altă natură decât cea salarială la care face referire actele normative anterior menționate, prin însăși naturala lor ( dreptul la hrană gratuită ).
4. În ceea ce privește caracterul convențional, respectiv constituțional al dispozițiilor O.G. 22/2002, O.U.G. 71/2009, respectiv O.U.G 45/2010, Tribunalul reține caracterul lipsit de relavanță al criticii, în condițiile în care soluția de admitere a contestației la executare nu a fost determinată de înlăturarea de la aplicare a acestor dispoziții legale ca urmare a existenței unui conflict între normele interne și cele internaționale în material drepturilor omului, ci a fost deteminată de reținerea faptului că O.G 22/2002 nu este aplicabil în cauză, aprecierile cu privire la caracterul neconform al legislației care dispune eșalonarea plății drepturilor de natură salarială cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului fiind făcută în mod incidental și nu cu referire la situația din cauza de față.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Tribunalul, în temeiul art. 480 C.p. civ. urmează să dispună respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta contestatoare ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A REZERVELOR DE STAT ȘI PROBLEME SPECIALE – UNITATEA TERITORIALĂ 350, C.I.F._, cu sediul în Popești Leordeni, ., Județul I., împotriva sentinței civile nr. 4332/08.04.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare V. E., CNP_, cu domiciliul în Popești Leordeni, ., ., ., Județul I..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.11.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
V. S. B. M. C. T. M.
red. jud. M.C.B./ 04.02.2016
4 ex./th.red.N.V.
JUD.S.4 /Jud.L. D. P.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 4336/2015. Tribunalul... | Anulare act. Încheierea nr. 07/2016. Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
