Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Decizia nr. 384/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 384/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 26-01-2016 în dosarul nr. 384/2016
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA A III-A CIVILĂ
Dosar nr._
Decizia civilă nr.384A
Ședința publică din data de 26.01.2016
Tribunalul constituit din:
Președinte: A. D. B.
Judecător: M. M. P.
Grefier: G. S.
Pe rol judecarea cererii de apel formulate de apelanta - contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu intimatele C. M. și H. S., împotriva sentinței civile nr.5476/23.04.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ , având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, părțile nu s-au prezentat.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Tribunalul, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă de către apelanta-contestatoare, în urma verificării actelor din dosar, constată apelul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra prezentului apel, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimatele C. M. si H. S., a formulat contestație la executare în dosarul de executare nr.1156/2014 aflat pe rolul S.C.P.E.J. D., C. & Asociații, prin care a solicitat anularea executării silite dispusă prin dosarul de executare nr. 1156/2014; suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor ANRP deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București; suspendarea executării silite dispusă prin dosarul nr. 1156/2014, întocmit de către S.C.P.E.J. D., C. & Asociații, până la soluționarea prezentei cauze; restabilirea situației anterioare punerii în executare a Hotărârii nr.326/2007 emisă de către Comisia Județeană B. pentru aplicarea Legii 290/2003 și întoarcerea executării silite efectuate in dosarul de executare nr. 1156/2014.
Prin sentința civilă nr.5476/23.04.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a hotărât: contestația la executare, formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu intimatele C. M. și H. S., ca neîntemeiată; respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
În considerentele sentinței civile pronunțate, prima instanță a reținut:
La data de 05.05.2014 intimatele au formulat cerere de executare silita in baza titlului executoriu reprezantat de Hotararea nr. 326/26.10.2007 emisa de Comisia Judeteana Botosani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2013, pentru recuperarea sumei de 82.054 lei.
Cererea a fost inregistrata pe rolul SCPEJ D., Cosoreanu si Asociatii, formandu-se dosarul de executare nr. 1156/2014 (f. 82).
Executarea silita a fost incuviintata de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti la data de 23.05.2014, prin incheierea pronuntata in dosarul nr._/301/2014 (f. 71).
La data de 03.06.2014 s-a procedat la actualizarea creantei cu rata inflatiei si la stabilirea cheltuielilor de executare, la emiterea somatiei de executare si a adreselor de infiintare a popririi.
Analizand motivele de nelegalitate invocate de contestatoare instanta constata ca acestea nu sunt intemeiate.
Potrivit art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006 compensatiile bănesti stabilite prin hotărâre a Comisiei Judetene ori a Municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor astfel: integral daca cuantumul nu depăseste suma de_ lei; esalonat in două transe pe parcursul a doi ani consecutivi astfel: 60 % in primul an si 40 % in cel de-al doilea dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între_ si_ lei; esalonat in două transe pe parcursul a doi ani consecutivi astfel: 40 % in primul an si 60 % in cel de-al doilea dacă cuantumul despăgubirilor depăseste_ lei.
Fată de faptul că valoarea totală a despăgubirilor acordata beneficiarilor prin Hotărârea nr. 135/2010 a fost mai mica de 100.001 lei, instanta retine că in spetă sunt incidente prevederile art. 18 alin. 5 lit. b din H.G. nr. 1120/2006 caz in care plata acestora trebuia relizată pe parcursul a doi ani consecutivi respectiv 60 % in anul 2007 iar 40 % in anul 2008. Cu toate acestea, contestatoarea nu s-a conformat dispozitiilor legale pe care chiar aceasta le invocă si nu a achitat nicio sumă de bani cu titlu de despăgubiri beneficiarilor, desi au trecut aproximativ 6 ani de la data la care creanta in integralitatea sa este exigibilă.
Referitor la faptul că executarea silită a titlurilor împotriva institutiilor publice se realizează din sumele aprobate cu această destinatie, instanta retine că si această sustinere este nefondată. Pentru a decide astfel, instanta are în vedere faptul că obligatia contestatoarei in calitate de autoritate publică este aceea de a întreprinde toate demersurile pentru a-și îndeplini obligațiile de plată, fără ca neincluderea sumelor în buget să constituie o cauză de exonerare sau de amânare de la plată. Din moment ce exista un titlu executoriu împotriva sa, contestatoarea avea obligația să îl aducă la îndeplinire ceea ce presupune și organizarea bugetului în mod corespunzător astfel că nu poate să îsi invoce propria lipsa de diligență și pasivitate pentru a obtine anularea executării silite.
În continuare, instanța reține că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Instanța reține că prin hotărârea pronunțată în cauza Sacaleanu c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât s-au executat cu întârziere hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate împotriva unor instituții publice bugetare, din cauza refuzului Trezoreriei Statului de a plăti respectivele sume.
Cu privire la violarea art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) paragraful 1 CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că executarea unei hotărâri judecătorești trebuie considerată ca făcând parte din proces, în sensul art. 6 din Convenție. Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat parte la Convenție ar permite ca o hotărâre judecătorească să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Mai mult, Curtea a amintit că administrația constituie un element al statului de drept, interesul ei identificându-se cu acela al unei bune administrări a justiției, iar dacă administrația refuză sau omite să execute ori întârzie să o facă, garanțiile de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii își pierd orice rațiune de a exista. Atunci când autoritățile sunt ținute să acționeze pentru executarea unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție angajează răspunderea statului pe terenul art. 6 din Convenție. Curtea a amintit că o autoritate a statului nu poate invoca lipsa de resurse pentru a nu-și onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească.
De asemenea, în cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.
Astfel cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere. Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în cauza Angelov contra Bulgariei (cererea nr._/98, hotărârea din 22 aprilie 2004) încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului întrucât hotărârea tribunalului regional pronunțată împotriva unei instituții publice a fost executată cu o întârziere de aproape 2 ani, iar motivele invocate de Guvern, cum ar fi lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor vizate nu ar putea justifica o asemenea întârziere. Astfel de hotărâri au mai fost pronunțate de Curtea Europeana si împotriva Greciei care avea in legislația interna reglementari care confereau o imunitate de executare silita instituțiilor publice.
Instanța reține că intimatele sunt titulare ale unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României) iar refuzul de plată din partea contestatoarei constituie o atingere adusa dreptului de proprietate al intimatelor, astfel cum este garantat și protejat de Convenție. Prin urmare, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
Condiționarea efectuării plății din sumele aprobate prin bugetele acestora cu această destinatie este neconformă cu dreptul de proprietate al intimatelor și, prin urmare încalcă prevederile Convenției si jurisprudența CEDO. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimate la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatelor, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea încălcării de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
In ceea ce priveste incheierea de actualizare a creantei instanta retine că potrivit art. 18 alin. 6 HG nr. 1120/2006 suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., fată de luna decembrie a anului anterior. Existența unei dispoziții de actualizare a sumelor numai pentru cea de a doua tranșă din totalul compensațiilor stabilite conduce la concluzia că legiuitorul nu a socotit necesar să dea o reglementare similară și pentru prima tranșă, deoarece aceasta urma să fie achitată în anul emiterii hotărârii prin care s-au stabilit compensațiile bănești. Intrucat suma nu a fost achitata nici pana in prezent, in mod corect executorul a procedat la actualizarea intregii creante, cu indicele preturilor de consum pentru perioada decembrie 2007- aprilie 2014.
In privinta incalcarii prevederilor OG 22/2002 instanta reține că potrivit art. 2 OG 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Aceste dispozitii ce au un caracter special fată de cele cuprinse în codul de procedură civilă în privinta executării obligatiilor de plată stabilite prin titluri executorii în sarcina institutiilor publice nu sunt aplicabile ope legis. Dimpotrivă, incidenta lor este conditionată de dovedirea faptului că instituțiile publice se află în imposibilitatea executării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri precum și de dovada demersurilor efectuate pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.
În prezenta cauză, contestatoarea s-a limitat să invoce lipsa lichiditătilor pentru plata compensatiilor ce se cuvin intimatei în temeiul titlului executoriu fără însă a face în vreun fel dovada celor sustinute în conditiile în care potrivit art. 249 NCPC cel care face o sustinere în cursul judecătii trebuie să o si dovedească.
Referitor la faptul că executarea silită a titlurilor împotriva institutiilor publice se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligatia de plată respectivă, instanta retine că si această sustinere este nefondată. Pentru a decide astfel, instanta are în vedere faptul că din prevederile art. 2 OG 22/2002 se degajă obligatia contestatoarei de a întreprinde toate demersurile pentru a-și îndeplini obligațiile de plată, fără ca neincluderea sumelor în buget să constituie o cauză de exonerare sau de amânare de la plată.
Prevederile art. 2 din O.G. nr. 10/2014 nu isi gasesc incidenta in speta, acestea reglementand plata voluntara a despagubirilor, ceea ce nu este cazul in speta.
Pentru aceste considerente de fapt si de drept, instanta va respinge contestatia la executare ca neintemeiata.
Referitor la cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației, instanța reține că, potrivit art. 718 alin. 1 Cod procedura civila, „până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părtii interesate si numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea.” Față de faptul că la acest termen de judecată a fost soluționată contestația la executare, instanța va respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Împotriva sentinței civile nr.5476/23.04.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat apel, înregistrat la data de 15.09.2015 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, apel prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței civile apelate și admiterea contestației la executare astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului, apelanta - contestatoare a susținut:
1.Modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art.18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv “compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (...) se achită beneficiarilor, (...), astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei șo 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.”
2. Referitor la modalitatea de actualizare adoptată de către SCPEJ D., C. și Asociații în dosarul de executare nr. 1156/2014, învederăm onoratei instanței faptul că alin.(6) al aceluiași art.18 din H.G. nr. 1120/2006 prevede că „Suma achitată beneficianlor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a preturilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul N. de S., fată de luna decembrie a anului anterior”.
De asemenea, conform art.18 alin.(6) din H.G. nr. 1120/2006, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, potrivit cărora: “compensațiile (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, (...)".
Prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat”, legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale”.
Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Totodată, menționează că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat.
3. Totodată, arată faptul că, SCPEJ D., C. și Asociații încalcă prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu toate modificările și completările ulterioare.
Că această poprire a fost înființată cu nerespectarea dispozițiilor menționate mai sus ale O.G. nr. 22/2002, care stipulează expres procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, urmărirea silită se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, în procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Rezultă cu claritate că, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun care îl reprezintă normele Codului de procedură civilă.
În aceste condiții, precizează faptul că prevederile art. 3 din ordonanța amintită stabilesc în mod expres că „în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă si/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie. ”
Intimatele C. M. și H. S. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului formulat, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, în esență, intimatele au arătat că sentința civilă apelată este legală și temeinică. Executarea silită a fost demarată în vederea realizării unei creanțe certe, lichide și exigibile, cele două tranșe de despăgubiri trebuind să fie achitate în perioada 2007-2008 iar creanța fiind actualizată cu respectarea art.628 alin.(2) și alin.(3) din C.proc.civ. și a Deciziei nr.XXI/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii. Procedura de executare silită a fost efectuată cu respectarea termenului de 6 luni stabilit de O.G. nr.22/2002.
Analizând motivele de apel prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și potrivit art.479 din C.proc.civ.,tribunalul reține:
- Motivul de apel referitor la omisiunea primei instanțe de a avea în vedere modalitatea de plată și modalitatea de actualizare a despăgubirilor prevăzute de art.18 alin.(5) și alin.(6) din H.G. nr.1120/2006, nu este întemeiat.
Astfel, dificultățile economice ale autorităților publice, pot justifica amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului. Acestea au fost și motivele pentru care art.18 alin.(5) din H.G. nr.1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și fiinutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, prevede: compensațiile bănești se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica însă absența totală a compensațiilor bănești și nici refuzul sine die al debitoarei de a-și îndeplini obligațiile, tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, ducând la ruperea echilibrului dintre interesele generale, ale statului, și interesele particularilor, și constituind o ingerință în dreptul de proprietate al intimatei, ingerință incompatibilă cu art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Condiționarea plății despăgubirilor de existența sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat reprezintă în fapt o condiție pur potestativă care afectează obligația debitoarei; îndeplinirea obligației nu poate fi lăsată însă la aprecierea instituției publice debitoare, în condițiile în care aceasta nu a făcut dovada că ar fi întreprins vreun demers în vederea alocării sumelor necesare plății despăgubirilor sau că sumele alocate ar fi fost într-adevăr folosite potrivit destinației.
Referitor la actualizarea despăgubirilor, tribunalul reține că executorul judecătoresc are, în temeiul art.628 alin.(3) din C.proc.civ., competența de a proceda la actualizarea creanței, în funcție de rata inflației, pentru întreaga perioadă cuprinsă între data exigibilității creanței și data plății efective a obligației.
Art.18 alin.(6) din H.G. nr.1120/2006 prevede expres posibilitatea creditorului despăgubirilor de a solicita reactualizarea cuantumului despăgubirilor. Această prevedere legală, constituind un beneficiu acordat debitoarei, este de strictă interpretare, și deci aplicabilă doar în situația achitării compensațiilor bănești în termenele prevăzut de alin.(5) al aceluiași articol, nu și în ipoteza refuzului de executare.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.XXI/19.03.2007 dată într-un recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art.8 alin.(2) din Legea nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940 (o lege privind acordarea de compensații similară Legii nr.290/2003), a stabilit că normele prin care au fost reglementate compensațiile au fost elaborate în spiritul principiului reparării integrale a prejudiciului, și că despăgubirile trebuie să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății.
În consecință, tribunalul reține că executorul judecătoresc a procedat la actualizarea despăgubirilor datorate intimatului cu respectarea art.18 alin.(6) din H.G. nr.1120/2006 și a principiului reparării integrale a prejudiciului care caracterizează legile privind acordarea de despăgubiri sau compensații.
- Nici motivul de apel privitor la imposibilitatea apelantei de a plăti în mod voluntar despăgubirile, într-un termen rezonabil, nu este fondat.
Apelanta - contestatoare nu a prezentat nicio dovadă în sensul că refuzul de executare a obligației de plată a despăgubirilor a fost determinat de lipsa fondurilor bugetare, și că a întreprins demersuri în vederea obținerii fondurilor necesare achitării despăgubirilor.
În condițiile în care apelanta – contestatoare nu a probat starea de insolvabilitate învederată, nu pot fi primite susținerile acesteia potrivit cărora executarea silită demarată ar determina blocarea conturilor instituției și imposibilitatea plății voluntare a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr.9/1998 și al Legii nr.290/2003, iar limitarea sau eșalonarea la plată a creanțelor ar fi justificată.
- Nici motivul referitor la efectuarea actelor de executare cu nerespectarea dispozițiilor O.G. nr.22/2002 nu poate determina admiterea apelului declarat.
Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate în acest scop prin bugetele acestora, iar art.2 din același act normativ prevede că, în situația în care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni (termen care începe să curgă la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul de executare competent, la cererea creditorului) să facă demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligației de plată.
Instituția publică debitoare beneficiază de termenul de 6 luni iar executarea silită trebuie să respecte art.2 din O.G. nr.22/2002 nu în mod automat, ci numai în ipoteza în care debitoarea face dovada absenței fondurilor bugetare destinate stingerii creanțelor stabilite prin titluri executorii. Dacă instituția are la dispoziție astfel de fonduri, întârzierea îndeplinirii obligației de plată nu are nicio justificare legală iar actele de executare silită efectuate mai devreme de termenul prevăzut de O.G. nr.22/2002 nu sunt lovite de nulitate.
În cauză, deși apelanta - contestatoare a invocat beneficiul prevăzut de art.2 din O.G. nr.22/2002, nu a făcut dovada faptului că refuzul de executare a obligației de plată a despăgubirilor a fost determinat de lipsa fondurilor bugetare, și nici proba demersurilor întreprinse în vederea obținerii fondurilor necesare achitării despăgubirilor.
Pentru considerentele prezentate, reținând caracterul neîntemeiat al motivelor de apel invocate și legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în temeiul art.650 alin.(3) și art.480 alin.(1) din C.proc.civ., tribunalul
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta - contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca nr.202, în contradictoriu cu intimatele C. M., cu domiciliul în com. Avrămeni, . B., și H. S., cu domiciliul în Timișoara, ..13, ., ., și cu domiciliul procesual ales în București, sector 6, ., ., .>sentinței civile nr.5476/23.04.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26.01.2016.
P. JUDECĂTOR GREFIER
A. D. B. M. M. P. G. S.
Red. M.M.P / Thred. M.M.P. - 5 ex./17.02.2016.
Judecătoria Sectorului 3 București
Judecător fond: N. Galațanu
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 18/2016.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 249/2016. Tribunalul... → |
|---|
