Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Decizia nr. 4043/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4043/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 30-10-2015 în dosarul nr. 4043/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 4043 A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 30.10.2015
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: R. E. G.
JUDECĂTOR: A. I. P.
GREFIER: A. B.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, împotriva sentinței civile nr. 926/03.02.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. G., cauza având ca obiect – contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu se prezintă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cererii, stadiul procesual, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă tribunalul constată apelul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
TRIBUNALUL
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 02.05.2014, sub nr._, contestatoarea A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților a formulat în contradictoriu cu intimatul P. G., contestație la executare prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: suspendarea executării silite dispusă prin dosarul de executare nr.68/2014 întocmit de B. D. C. și D. A. C., în temeiul art.700 alin.1 și 3 C.p.c. până la soluționarea prezentei cauze; suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse sau care ar putea fi dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor ANRP deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București; anularea încheierii din data de 23.04.2014 întocmită de către B. D. C. și D. A. C.; anularea executării silite dispusă prin dosarul de executare nr.68/2014; anularea încheierii Judecătoriei sector 5 de încuviințare a executării silite; În motivarea cererii contestatoarea a arătat că prin somația emisă de B. D. C. ȘI D. A. C. și înregistrată la ANRP cu nr._/RG/25.04.2014, ANRP a fost înștiințat că are de achitat creditorilor suma de 63.394,45 lei reprezentând cota cuvenită din creanța actualizată și cheltuieli de executare, în temeiul titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr.2724/10.04.2006 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Județului C., rectificată prin Hotărârea nr.4069/04.12.2007 și validată ulterior prin Decizia nr.351/11.03.2008 emisă de ANRP.
Învederează contestatoarea că somația a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor OG 22/2002, care stipulează expres procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin Deciziile ANRP este prevăzută de art.38 al.5 și 6 din HG nr.1277/2007 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998, potrivit căruia „(...) compensațiile bănești se achită astfel: - a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; - b) eșalonat în 2 tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; - c) eșalonat în 2 tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor depășește 100.001 lei. Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează potrivit prevederilor art.5 din HG nr.286/2004”, și se achită în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Menționează contestatoarea că ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Învederează contestatoarea că la data de 12.03.2014 a fost publicată OUG nr.10/2014, iar potrivit art.2, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, se suspendă pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr.290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei P.-ministrului în temeiul Legii nr.9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele ANRP care coordonează aplicarea Legii nr.9/1998, Legii nr.290/2003 și Legii nr.393/2006.
A apreciat contestatoare și faptul că onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare este nepotrivit de mare față de muncă îndeplinită.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp.art.650 al.1 și 2, art.700, art.711 și următoarele C.pro.civ., Legea nr.9/1998, HG nr.1277/2007, OG nr.22/2001, OUG nr.80/2013 și s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art.223 alin.3 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată și menținerea formelor de executare ca fiind temeinice și legale.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.205 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 926/03.02.2015, Judecătoria Sectorului 5 București a respins contestația formulată de către contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, în contradictoriu cu intimatul P. G., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 10.04.2006, Instituția Prefectului Județului C. - Comisia pentru aplicarea legii nr.9/1998, a emis în favoarea petentului Hotărârea nr.2724/10.04.2006 prin care i s-a recunoscut acestuia dreptul la despăgubiri bănești în cuantum de 151.943,52 lei, hotărâre validată prin Ordinul Șefului Cancelariei Primului Ministru, nr.2728 din data de 15.05.2007.
Ca urmare a cererii creditorului-intimat de punere în executare a titlului executoriu menționat anterior, împotriva debitoarei-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, depusă la data de 04.02.2014 la S.C.P.E.J. „D. C. și D. A. C.”, prin încheierea emisă în aceeași zi de către executorul judecătoresc, s-a format dosarul de executare nr. 68/2014, pentru recuperarea sumei de 37.985,88 lei, reprezentând cota revenită creditorului din totalul despăgubirilor stabilite prin titlul executoriu.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 26.03.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în dosar nr._, s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu sus-menționat.
Prin încheierile din 23.04.2014, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în cuantum de 7.680,56 lei.
În aceeași zi a fost emisă somația către debitoare, fiind înștiințată debitoarea conform procesului verbal de înmânare.
Potrivit art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În susținerea contestației la executare, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 18 (5) din HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor romani pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau ramase in Basarabia, Bucovina de Nord si Ținutul Herta, ca urmare a stării de război si a aplicării Tratatului de P. intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările si completările ulterioare.
Potrivit acestor dispoziții, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Contestatoarea apreciază că prin sintagma “în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” se înțelege că achitarea acelor sume este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, iar în lipsa unor asemenea sume, nu se procedează la eliberarea vreunei sume de bani. Ignorarea acestor prevederi legale putând duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Analizând actele de executare efectuate în dosarul execuțional sus-menționat, în ceea ce privește motivele indicate de contestatoare, instanța arată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, instanța de fond a arătat că contestatoarea, ca organ al statului, nu poate invoca în favoarea sa, pentru a justifica neexecutarea unui act emis de un organ al statului cu atribuții jurisdicționale, o astfel de interpretare a prevederilor art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, potrivit cărora despăgubirile se achită beneficiarilor, numai în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Pe de o parte, contestatoarea nu a făcut dovada sumelor aprobate anual cu această destinație, încă din anul 2009, de când este titlul executoriu.
Pe de alta parte, dispozițiile normative de mai sus, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice fată de o persoană fizică sau juridică obișnuită, trebuie privite în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului și ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră principiul priorității convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere faptul că debitorul este o instituție publică și are îndatorirea, ca reprezentantă a statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o un act administrativ emis de o instituție a statului. Creanța intimatei pentru a cărei realizare s-a început procedura de executare silită a fost obținută într-o procedură administrativ-jurisdicțională desfășurată în fata instituțiilor statului.
Art. 20 din Constituție prevede că în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil. Potrivit hotărârii pronunțate în cauza Hornsby vs. G. din 19.03.1997, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție sunt aplicabile și în faza executării silite a hotărârii judecătorești întrucât procesul civil include și etapa executării silite, având în vedere că în caz contrar, respectiv dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți, dreptul de acces la o instanță ar deveni iluzoriu.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. De asemenea, Curtea a mai precizat ca administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției.
Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 par. 1 din Convenție a fost încălcat.
Totodată, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
S-a reținut și faptul că s-a stabilit în repetate rânduri de către Curte că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk împotriva Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: ”faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Pentru toate aceste considerente, apreciind ca, în cauza, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publica, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare și incidență directa în speță.
Raportat la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ș. vs. România, instanța apreciază că dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, astfel cum au fost modificate, care instituie plata despăgubirilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil, contrară prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
D. urmare, constatând existenta unui conflict între dispozițiile art. 18 din HG nr. 1120/2006 și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, instanța, în baza art. 11 și 20 alin. 2 din Constituție, având în vedere forța supra legislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura de la aplicare dispozițiile menționate anterior.
Instanța nu este de acord cu alegația contestatoarei potrivit cu care nesocotirea dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006 ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Este de notorietate practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, care au drept consecință blocarea conturilor contestatoarei, fapt ce pune instituția în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Așadar, fiind mai multe popriri în același timp asupra conturilor statului, creanțele acestor creditori se vor acoperi treptat, în aceiași proporție pentru fiecare creditor, până la achitarea integrală.
Contestatoarea nu poate invoca propria culpă – blocarea conturilor sale ca urmare a numărului foarte mare al popririlor, iar plata voluntară a despăgubirilor pe care o invocă este contrazisă tocmai de numărul foarte mare al popririlor.
În concluzie, contestatoarea, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată - nu este considerată și nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
Contestatoarea afirmă că în reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, trebuie să prevină eventualele prejudicii care ar putea fi aduse bugetului său și, implicit, Statului Român. Însă uită obligațiile statului, în calitate de debitor, care în decursul a peste 6 ani de zile s-a comportat contrar art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ca un debitor privilegiat, eșalonându-și datoria în mai multe tranșe, ale căror plăți le-a suspendat/amânat de-a lungul acestui interval de timp nejustificat de mare.
A arătat Curtea Constituțională că Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 10/2013, criticata de autorii excepției de neconstituționalitate, reglementează plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998, republicata, ale Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, precum si ale Legii nr. 393/2006, in transe anuale egale, eșalonat pe o perioada de 10 ani. Cu privire la critica de natura extrinseca, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, Curtea a constatat ca in Nota de fundamentare a actului normativ criticat Guvernul a motivat urgenta adoptării Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 10/2013 ca fiind determinata de dificultățile întâmpinate in ceea ce privește plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicata, Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, si Legii nr. 393/2006, precum si de necesitatea instituirii unor reglementari speciale, cu aplicabilitate limitata in timp, privind plata despăgubirilor acordate in temeiul actelor normative mai sus amintite, plata ce implica un efort deosebit pentru bugetul de stat, fiind îngreunata, din punct de vedere financiar si procedural, de creșterea rapida a numărului de executări silite.
Deși acest act normativ nu a fost invocat de către contestatoare, cele reținute în decizia de neconstituționalitate sunt aplicabile și în cazul de față, neexistând o diferență prea mare între eșalonarea timp de 10 ani a creanțelor asupra statului și eșalonarea acestora în decursul a doi ani și apoi suspendarea aplicării eșalonării timp de aproximativ 8 ani de zile.
Instanța de fond a reținut că insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Cealaltă condiționare a efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatului și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și cu jurisprudența născută de Curte din aceste prevederi), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimat la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al intimatului ce impune cenzurarea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
Cu privire la OUG nr. 10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 și din Legea nr. 290/2003, instanța reține că potrivit art. 2 din acest act normativ, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului - Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. Or, în cauza de fată nu se poate vorbi despre o plată voluntară, din moment ce creditorul-intimat a fost forțat să apeleze la procedura executării silite.
Cu privire la apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în prezenta speță, contestatoarea se află în eroare cu privire la condițiile aplicării prevederilor art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, care stabilesc că dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța de fond a constatat că textul de lege respectiv este foarte clar cu privire la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare.
Or, în prezenta speță nu este vorba despre o lipsă de fonduri, o asemenea situație nefiind susținută de niciun mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există niciun impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
În lumina celor de mai sus, instanța constată că nu există niciun motiv pertinent, juridic, exonerator care să justifice întârzierea contestatoarei în plata despăgubirilor recunoscute intimatului-creditor și, pe cale de consecință, a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de debitoarea-contestatoare
În ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea executării silite, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Cum contestația la executare a fost soluționată, capătul cerere privind suspendarea executării silite apare ca rămas fără obiect, motiv pentru care va fi respins ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 04.06.2015, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că un prim aspect pe care dorim sa-l aducem la cunoștința onoratei instanțe ii constituie faptul că, la momentul demarării executării silite în dosarul execuțional nr. 68/2014, erau în vigoare dispozițiile imperative ale OUG nr.10/2014.
Potrivit dispozițiilor art.2 din actul normativ anterior amintit „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei P.-ministrului în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006”.
Raportat la cele precizate, apreciază că instanța de fond a reținut în mod greșit că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.2 din OUG nr.10/2014, având în vedere că fiind suspendată plata benevolă a despăgubirilor printr-o dispoziție a legiuitorului, cu începere de !a data de 14.03.2014 și până la data de 31.12.2014, executorul judecătoresc nu avea posibilitatea de a efectua acte de executare împotriva contestatoarei. A. Națională pentru Restituirea Proprietăților achiesează la opinia instanței de judecată potrivit căreia executarea silită fiind concepută ca un mecanism la îndemâna creditorului în fața pasivității culpabile a debitorului în executarea obligațiilor sale. Or, în condițiile în care plata benevolă este prohibită de lege pentru o perioada limitată de timp, nu se poate imputa debitorului neexecutarea obligației în acest interval și, prin urmare, nu se poate recurge la executarea silită, creditorii și executorii judecătorești având obligația de a aștepta data de 31.12.2014 pentru efectuarea sau reluarea, după caz, a executării silite.
Cu toate că prevederile O.U.G 10/2014 au natura juridică a unei ingerințe în dreptul de proprietate, acestea sunt prevăzute de lege și urmăresc un scop legitim. De asemenea, ingerința în dreptul de proprietatea al intimaților, instituită prin OUG 10/2014, este o ingerință ce nu contravine art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.
În aceste condiții, actele de executare efectuate în perioada de activitate a OUG nr. 10/2014, respectiv în perioada 14.03._14, sunt lovite de nulitate, fiind acte de executare întocmite cu nerespectarea unei dispoziții legale care stabilește că plata se suspendă pentru o perioada limitată de timp. în speță, toate actele de executare au fost efectuate ulterior datei de 14.03.2014.
De asemenea, măsurile propuse prin OUG 10/2014 nu au adus o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu a refuzat plata acestor despăgubiri, ci a suspendat plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilea cuantumul despăgubirilor.
Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, precum și Legii nr. 393/2006, și nu refuză plata acestora. Măsura criticată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate. Rezultă că prin eșalonarea stabilită statul nu afectează esența dreptului de proprietate, nu aduce atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu neagă existența acestuia.
Scopul acestui act normativ nu încălca dreptul la proprietate așa cum susțin reclamanta, acesta fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
De asemenea, legiuitorul, la adoptarea O.U.G nr.10/2014 completată prin Legea nr.112/2014 a avut în vedere necesitatea respectării atât a angajamentelor asumate de statul român prin acordurile de împrumut încheiate cu partenerii externi (Comisia Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială) în ceea ce privește țintele de deficit bugetar, cât și a obiectivului de deficit structural prevăzut prin Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernantă în cadrul Uniunii Economice și Monetare semnat și de România la 2 martie 2012; urgența și necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea drepturilor privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea Legii nr 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, și Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile si predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului; necesitatea instituirii unor reglementări speciale care să coreleze modalitatea de plată a despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, și Legii nr. 290/2003 cu sursele de finanțare, astfel încât să se asigure menținerea echilibrului bugetar și, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne si internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar; necesitatea stabilirii unei noi modalități de plată a despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, și Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și a identificării surselor de finanțare necesare.
Așadar, în raport de cele precizate, apreciază că reglementarea propusă nu a avut ca efect privarea dreptului de proprietate garantat și ocrotit prin legea fundamentală, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român garantează realizarea dreptului persoanelor fizice.
În aceste condiții, era necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența noii legi. în acest sens, precum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în Cauza D. și alții împotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51). De asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 - 50).
Somația a fost emisă cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 22/2002 în sensul că articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate nasurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Înțelegerea procedurii de realizare de unei creanțe împotriva statului sau a unei instituții publice trebuie a porni de la anumite principii inerente statului de drept: interpretarea cu bună-credință a legii, respectarea legii, executarea cu celeritate a obligațiilor stabilite în sarcina statului, fără de care dreptul la un proces echitabil este golit de conținut și lipsit de finalitate; în cazul în care există dubiu, normele se interpretează în favoarea creditorului, iar nu a debitorului, instituția publică care trebuia să execute ori să depună toate diligentele pentru executarea de bunăvoie a obligației, comportându-se astfel exemplar pentru celelalte subiecte de drept; în acest context, doar în cazul în care instituția publică nu are fonduri special alocate executării obligației din titlul executoriu (conform art. 1, din O.G. nr. 22/2002), executarea silită (începută prin somația emisă de organul competent de executare) va fi oprită 6 luni de zile, în care se înțelege că instituția publică va depune din nou toate diligentele pentru obținerea de fonduri special destinate executării obligațiilor prevăzute în titluri executorii. în cazul în care diligentele nu au ca rezultat obținerea unor astfel de fonduri speciale, creditorul este îndreptățit să continue executarea silită potrivit Codului de procedură civilă, având astfel nu numai posibilitatea de a popri conturi ale instituției, ci și de a executa silit bunuri mobile și imobile ale instituției publice.
Astfel, potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începem sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Prin urmare, executorul judecătoresc avea obligația emiterii către debitoare a unei somații de plată întemeiate pe dispozițiile legale menționate, ulterior putând proceda la executarea silită a titlului executoriu.
În consecință, în vederea îndeplinirii condițiilor prev. de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, este obligatorie emiterea unei somații de către executorul judecătoresc, în cadrul procedurii de executare silită, în cauză executorul judecătoresc procedând direct la înființarea popririi, omițând să emită somația prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 22/2002.
De asemenea, în jurisprudență s-a constatat, Curtea Constituțională a statuat că acest act normativ (O.G. nr. 22/2002) are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a derulării în condiții optime a activității acestora și, prin aceasta, a îndeplinirii atribuțiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului.
În ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin Deciziile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este prevăzută de art. 38 alin. (5) și (6) din H.G. nr.1277/2007 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, potrivit căruia „(..) compensațiile bănești se achită astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în mul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează potrivit prevederilor art. 5 din HG nr.286/2004”.
Aceste prevederi se coroborează cu cele ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 conform cărora achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Apelanta a citat, în acest sens, dispozițiile legale mai sus amintite, potrivit cărora, „compensațiile se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat (...)”.
Prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat”, legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în zare sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale”.
Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Se impune a menționa că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de ANRP ca despăgubiri în temeiul Legii nr.9/1998 sunt publice, fiind publicate pe site-ul anrp.gov.
În ceea ce privește încheierea din data de 23.04.2014 privind actualizarea cotei legale din compensațiile stabilite Decizia nr. 351/2008 emisă de către A.N.R.P., pe perioada aprilie 2006- martie 2014, s-a învederat că potrivit dispozițiilor art. 34 din H.G. nr. 753/1998 modificată și completată prin H.G. 1277/2007 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, prin Hotărârea nr. 2724/10.04.2006 emisă de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Județului C., rectificată prin Hotărârea nr. 4069 din 04.12.2007 s-a făcut o propunere privind cuantumul compensațiilor, acestea devenind certe, lichide și exigibile din momentul validării lor de către ANRP.
Având în vedere faptul că această creanță este stabilită, devenind astfel și exigibilă, la data emiterii Deciziei de validare, pentru actualizarea ei se aplică dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 286/2004 potrivit cărora „compensațiile se achită beneficiarilor eșalonat, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în anul care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat. C. de 60% din cuantumul compensației, achitată în anul următor, se actualizează în condițiile Legii nr. 9/1998".
Astfel, legiuitorul în dispozițiile Legii nr. 9/1998 a stabilit clar calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, respectiv actualizarea cotei de 60% în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S. față de luna decembrie a anului anterior.
De asemenea, apelanta a solicitat a se constata că onorariul de avocat în cuantum de 1.000 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare, este nepotrivit de mare față de munca îndreptățită.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părțile contractului de asistență juridică (client/avocat) și raportul juridic de drept procesual civil dintre părți. Art. 274, alin.(3) C.proc.civ. reglementează posibilitatea diminuării cheltuielilor, ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cu toate acestea, raportul juridic dintre avocat și clientul său nu este stânjenit în nici un fel, deoarece activitatea instanței se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată și nu a onorariul propriu-zis. C. de asistență juridică se menține în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit.
Însă, cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai onorariul în cuantumul fixat de instanță.
Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 717 C.proc.civ., Legea nr. 9/1998, H. G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H.G. nr. 1277/2007 și s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 223 alin. (2) ultim. C.proc.civ.
Intimatul P. G. a depus la dosar, în conformitate cu dispozițiile art.205 C.proc.civ. întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și pe cale de consecință, menținerea sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală.
În motivare, s-a arătat referitor la OUG nr.10/2014 invocata de apelanta că având in vedere considerentele din Decizia Curții Constituționale nr.528/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor OUG nr. 10/2013 (anexa 1) si de interpretarea data de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudența sa in materie „Curtea constata ca Ordonanța de urgenta a guvernului nr 10/2013 afectează in sens negativ dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înțelesul constituțional al verbului „a afecta” a fost definit in jurisprudența curții constituționale contravenind in acest mod dispozițiilor art. 115 alin.6 din legea fundamentala.
Astfel cum s-a reținut in considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.528/2013, statul român s-a obligat sa plătească foștilor proprietari si moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe fostele teritorii ale României, in urma modificării granițelor survenite înainte si in timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar deciziile definitive de plata a despăgubirilor (concretizate, din punctul de vedere care ne interesează, in hotărârile comisiilor județene) au generat un drept de creanța in contra statului, dând naștere, in patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui bun, in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Având in vedere ca plata despăgubirilor a mai fost eșalonată in doua transe, pe parcursul a doi ani consecutivi, nu se poate aprecia drept rezonabila, credem, nici măsura instituita prin OUG nr. 10/2014, de suspendare a plații despăgubirilor pana la data de 31 decembrie 2014. Cu mențiunea ca opțiunea legiuitorului, din forma inițiala a ordonanței de guvern (in vigoare din 14.03.2014, pana la 18.07.2014), in sensul suspendării plaților voluntare, credem ca a fost in sensul de a se suspenda orice plați, cu atât mai mult cele din faza executării silite, legiuitorul nefăcând decât sa declare neexigibilă pe aceasta perioada creanța persoanelor îndreptățite.
Nu este rezonabila măsura suspendării plații despăgubirilor, instituita prin OUG nr. 10/2014, motivat atât de faptul ca autoritatea a mai beneficiat de o eșalonare a plații despăgubirilor, dar pe care, in cele mai multe cazuri nu a respectat-o, cat si de faptul privind data titlului executoriu, cele mai multe astfel de titluri fiind emise cu mult înainte de punerea in executare.
Consideră intimatul ca o alta interpretare ar putea încuraja a practica nedorita, de adoptare la începutul fiecărui an a unei ordonanțe de urgenta prin care sa se instituie o măsura asemănătoare, de suspendare a plații despăgubirilor pe o perioada aparent mica (in forma inițiala a OUG nr. 10/2014, de șase luni), dar care, apreciata din momentul in care in patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri a existat un bun, in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, rezulta a fi una nerezonabila, constituind o ingerința disproporționata asupra dreptului de creanța al respectivelor persoane.
Referitor la critica privind încălcarea prevederilor O.G. nr. 22/2002 în sensul că articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să depună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, s-a precizat că susținerea contestatoarei este lipsită de temei legal, având în vedere că prevederile art. 1 dom OG nr. 22/2002 nu stabilesc o excepție de la regula de drept comun, aceea a executării de bună voie a debitelor, chiar si în cazul instituțiilor bugetare, acestea urmează dreptul comun și sunt datoare a executa de bună voie titlurile executorii, prin care sunt obligate la plata anumitor sume de bani. Termenul de 6 luni prevăzut de OG 22/2002 este aplicabil doar în anumite cazuri, de care însă contestatoarea se prevalează de cele mai multe ori.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din OG nr.22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, intrată în vigoare la data de 08.05.2007, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, articolul 2 al aceluiași act normativ, stabilind că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
De asemenea, art.3 al OG nr.22/2002 modificată prin Legea nr. 110/2007, prevede că, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art.2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Din examinarea textelor legale evocate, prin acestea patrimoniul debitorilor instituții publice nu a fost exceptat de la executarea silită, fiind instituită, doar, o procedură specială de aducere la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora.
In fapt, legea prevede că doar în cazul lipsei de fonduri, lipsă care conduce la neînceperea executării benevole sau la continuarea acesteia, doar în acest caz deci, a lipsei de fonduri, există un termen de 6 luni aplicabil în baza legii, termen în care debitorul este obligat să găsească resursele financiare necesare acoperirii creanței.
Dacă era vorba despre un termen de 6 luni în care se amâna începutul executării, atunci alta era prevederea legală și formularea textului legal.
In speță, acest text începe clar cu mențiunea, dacă executarea nu începe sau continuă din lipsă de fonduri. Așadar, apreciem că din interpretarea logică a textului, se desprinde ideea că doar în cazul existenței unei lipse de fonduri din partea debitorului, care lipsă să determine un impediment la executarea benevolă, care este regula, doar atunci deci, este aplicabil termenul de 6 luni în care există obligația de a găsi resursele financiare necesare. Este vorba despere un termen de 6 luni dat acestor instituții pentru a identifica sumele necesare, dat fiind specificul activității lor, în cazul special al unei lipse de fonduri.
Or, printr-o interpretare logico-gramaticala se impune cu puterea evidentei a constata ca termenul de gratie de 6 luni, instituit de art.2 din OG 22/2002 in favoarea instituțiilor publice, precum contestatoarea din prezenta cauza, este condiționat de dovedirea împrejurării ca executarea creanței stabilite prin titlu executoriu nu poate începe sau nu poate continua din cauza lipsei de fonduri, termenul fiind acordat tocmai pentru ca instituția publica debitoare sa efectueze demersuri pentru a-si îndeplini obligația de plata.
Cu toate acestea, contestatoarea nu a fost in măsura sa probeze imposibilitatea executării creanței din cauza lipsei de fonduri, deși avea aceasta obligație. Pe cale de consecința, contestatoarea nu este îndrituită să invoce beneficiul termenului instituit de art.2 din OG nr.22/2002, astfel ca, in mod judicios, s-a procedat la executarea silita conform Codului de procedura civila.
Referitor la motivul de apel privind actualizarea cuantumului compensațiilor, facem următoarea mențiune:
Potrivit dispozițiilor art.38 alin.5 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998, aprobate prin HG nr.753/1998, astfel cum a fost modificată prin HG nr. 1277/2007 compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene (...) se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat astfel: a) integral, dacă cuantumul nu depășește 50.000lei; b) eșalonat, în două tranșe pe parcursul a doi ani consecutivi astfel: 60% în primul an și 40%o în anul următor, dacă suma se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat, pe parcursul a doi ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei”.
Raportând dispozițiile legale menționate mai sus la situația de fapt din prezenta cauză, dată fiind valoarea totală a despăgubirilor cuvenite intimatului, devin incidente dispozițiile art.38 alin.5 lit. c din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998, aprobate prin HG nr.753/1998, astfel cum a fost modificată prin HG nr. 1277/2007, contestatoarea fiind obligată să plătească compensațiile bănești eșalonat, pe parcursul a doi ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor.
Nici critica privind greșita actualizare a creanței de către executorul judecătoresc nu poate fi primită, învederăm faptul că executorul judecătoresc a avut în vedere dispozițiile legii, adresa INS, dispozițiile, art.628 alin.3 C.proc.civ. și a procedat la actualizarea sumei debitului.
In acest sens, principiul reparării integrale a prejudiciului, in spiritul căruia a fost elaborata norma pentru aplicarea Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor romani pentru bunurile trecute in proprietatea statului bulgar, impune ca despăgubirile sa corespunda, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plații.
De altfel, aceasta interpretare este in deplina concordanta cu Decizia în interesul legii nr. XXI din 19 martie 2007pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, si care isi găsește neîndoielnic aplicabilitate in prezenta cauza, potrivit căreia data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii comisiei județene, respectiv a Comisiei Județului Tulcea pentru aplicarea Legii nr.9/1998, iar validarea de către Cancelaria Primului Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut in art.7 alin.3 din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume in raport cu indicele de creștere a preturilor.
Cât privește onorariul avocatului, vă rog să aveți în vedere Legea nr.51/1995 privind organizarea profesiei de avocat, conform căreia apărătorii aleși au dreptul de a încasa onorariu, părțile (justițiabilii) pot fi asistate, reprezentate de către avocați aleși în baza contractului de asistență juridică și în faza executării silite, ultima fază a procesului civil.
Dreptul la apărare al părții în procesul civil este garantat de Constituția României și se manifestă inclusiv în faza executării silite pentru ca drepturile recunoscute să nu fie iluzorii, astfel că este posibilă asistența juridică prin avocat pe parcursul întregului proces până la obținerea concretă și efectivă a drepturilor recunoscute prin titluri executorii.
Contestarea onorariului avocațial în cuantum de 1.000 lei nu este justificat, atâta timp cât includerea acestei sume în cuantumul cheltuielilor de executare silită s-a făcut în baza contractului de asistență juridică nr._ din data de 11.06.2013, cheltuieli de executare ce au fost încuviințate de instanță prin încheierea de ședință din data de 26.03.2014 pronunțată în Dosarul nr._, iar instanța ce a încuviințat executarea silită a avut în vedere inclusiv onorariul avocatului.
Debitoarea nu poate ca pe calea contestației la executare să cenzureze cheltuielile de executare atâta timp cât acestea au fost încuviințate, iar debitoarea nu a înțeles să-și îndeplinească obligațiile voluntar.
Nu în ultimul rând intimatul a invocat și faptul că onorariul a fost stabilit inter partes conform art.132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al textului menționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurarea poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
Toate cheltuielile prilejuite de executarea civilă (onorariu executor judecătoresc, onorariu avocat, taxe de timbru, cheltuielile efective făcute pentru instrumentarea dosarului execuțional, etc.) sunt în sarcina debitorului urmărit.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.205 C.proc.civ., și s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform prevederilor art.223 alin. 3 C.proc.civ.
Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel, tribunalul reține următoarele:
Tribunalul apreciază că motivul de apel referitor la faptul ca dreptul de creanță nu este exigibil raportat la prevederile O.U.G. nr. 10/2014 este nefondat. Astfel, în varianta inițială, art. 2 din acest act normativ stabilește ca ,,începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea (…) Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2009( …)”, insă pe de-o parte, acest text de lege vizează exclusiv plățile voluntare, nu și pe cele determinate de o executare silită, cele două noțiuni fiind distincte, iar pe de altă parte, acest act normativ nu era in vigoare la data începerii executării silite (cererea de executare silită a fost înregistrată la 4.02.2014, iar OUG nr. 10/2014 a intrat în vigoare la data de 12.03.2014), neavând nici un efect asupra acesteia.
În varianta modificată a OUG nr. 10/2014, prin Legea nr. 112/2014, art. 2 este astfel enunțat: “Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.” În această variantă, dispozițiile OUG nr. 10/2014 acoperă și plățile prin executări silite, însă în cauza de față, acest act normativ nu era in vigoare la data începerii executării silite, neavând nici un efect asupra acesteia.
De asemenea, apelanta-contestatoare nu a făcut dovada lipsei de disponibilități învederate, care ar fi putut conduce eventual la acordarea beneficiului instituit de O.G. nr. 22/2002.
Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menționat anterior dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, iar, în conformitate cu disp. art. 3, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Cronologia procedurii prevăzute în textele legale menționate vizează obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa obligația de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, comunicarea somației de plată prin executor, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea sau continuarea procedurii de executare silită într-una din formele instituite de lege.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de proba demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.
În concluzie, apelanta-contestatoare, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentant al autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre ce îi este opozabilă.
Referitor la motivul de apel privind modalitatea de plată a despăgubirilor, în esență, apelanta-pârâtă a susținut că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 38 alin. 5 lit. c) din HG nr. 753/1998, modificată prin HG nr. 1277/2007, astfel enunțate:
„(5) Compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
(6) Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează, potrivit prevederilor art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcționarea Comisiei centrale și a comisiilor județene și a municipiului București pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.”
Tribunalul reține că prin Ordinul nr. 2728/15.05.2007 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru, s-a validat Hotărârea nr. 2724/10.04.2006 emisă de Instituția Prefectului Județului C. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, s-a stabilit cu titlu de despăgubire în favoarea intimaților creditori suma de 151.943,52 lei.
Este indubitabil că primul an este „parcurs” în intervalul 01.01.2008 – 31.12.2008, al doilea între 1.01._09, iar cererea de executare silită a fost formulată abia la data de 4.02.2014, fiind format dosarul de executare nr. 68/2014 al SCPEJ D. C. și duica A. C.. În consecință, executarea a respectat dispozițiile art. art. 38 alin. 5 lit. c) din HG nr. 753/1998, modificată prin HG nr. 1277/2007.
Tribunalul apreciază că în mod corect prima instanță a interpretat art. 38 alin. 5 din HG nr. 753/1998, modificată prin HG nr. 1277/2007, în sensul că sintagma „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” este înlăturată de aplicarea directă a art. 6 alin. 1 CEDO.
Potrivit art. 622alin. 1 Noul C.proc.civ., obligația stabilită prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu, se duce la îndeplinire de bunăvoie, iar potrivit alin. 2, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, acesta se aduce la îndeplinire prin executare silită.
În raport cu dispozițiile legale amintite și data emiterii titlului executoriu, rezultă că apelanta-contestatoare era în termen pentru a efectua plata până la sfârșitul anului 2009, astfel că executarea silită pornită în anul 2014 este legală.
Referitor la modul de actualizare a creanței cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de S., respectiv pe perioada aprilie 2006-martie 2014, rezultând valoarea de 55.713,89 lei, aferentă tranșei a doua de 60% din creanță, tribunalul apreciază că executorul judecătoresc a procedat în mod corect la actualizarea sumei, potrivit art. 628 alin. 3 Noul C. proc. civ., art. 38 alin. 5 lit. c) și alin. 6 din HG nr. 753/1998, modificată prin HG nr. 1277/2007.
Motivul de apel referitor la cuantumul exagerat al onorariului de avocat în cuantum de 1000 de lei este nefondat.
Potrivit disp. art. 451 alin. 2 Noul C. proc. civ., „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.”
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 401/2005 s-a reținut că prerogativa instanței de a cenzura cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Față de dispozițiile anterior menționate, tribunalul apreciază că onorariul avocațial stabilit pentru reprezentarea juridică a intimatei în faza de executare silită are un cuantum rezonabil în raport de activitatea efectiv prestată de un avocat în această etapă procesuală și cuantumul sumelor care fac obiectul executării silite.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 alin. 1 NCPC, tribunalul va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr. 926/03.02.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. G., cu domiciliul în comuna Chiajna, . nr. 49H, județul I. și în C., ., ., ., județul C..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
R.E.G. A.I.P. A.B.
Red. REG
Thred. PI/6 ex
J. S. 5 – jud. C. L.
| ← Acţiune pauliană. Sentința nr. 1258/2015. Tribunalul BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 3847/2015. Tribunalul... → |
|---|
