Contestaţie la executare. Decizia nr. 122/2014. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 122/2014 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 23097/200/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 122/2014
Ședința publică de la 19 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. R.
Judecător G. I. R.
Judecător M. C. F. R.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea recursului declarat de intimatul G. C. F. – domiciliat în B., .. 167, jud. B., împotriva sentinței civile nr._/25.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect contestație la executare și suspendare executare, în contradictoriu cu contestatoarea D. S. VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR B. – cu sediul în B., . bis, jud. B. și intimatul B. E. JUDECĂTORESC A. A. – cu sediul în B., Piața Daciei, ., ., jud. B..
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul a fost repus pe rol din oficiu pentru perimare, întrucât a stat în nelucrare mai mult de un an de zile, cauza fiind suspendată, în temeiul art. 242 pct.2 Cod pr.civilă, la data de 09.01.2013, după care:
Instanța constată dosarul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentului recurs civil, instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ din data de 02.08.2012, contestatoarea DIRECȚIA SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR B. a formulat în contradictoriu cu intimatul G. C. F. și cu BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC A. A. contestație la executare împotriva executării silite a deciziei civile nr.2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, solicitând anularea actelor de executare emise în dosarul de executare nr.817/2011, restabilirea situației anterioare, precum și suspendarea executării silite.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a aratat că prin adresa emisă de executorul judecătoresc A. A., înregistrată la sediul său la data de 17.07.2012, a fost informată că au fost poprite conturile deschise la Trezoreria B. pentru debitul datorat creditorului, debit rezultat din sentința civilă nr.2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ . Mai susține că executorul judecătoresc a reținut că prin sentința mai sus enunțată contestatoarea a fost obligată la plata tichetelor de masă după data de 31.12.2008, cu valoarea nominală stabilită prin lege, respectiv pentru perioada 01.01.2009 până în prezent și în continuare, însă în realitate, prin decizia nr.2424/12.06.2008, instanța de recurs a admis recursul declarat de FSVR împotriva sentinței civile nr.2937/20.11.2007, modificând sentința atacată în sensul că a admis acțiunea și dispus obligarea ANSVSA la acordarea tichetelor de masă și a sporului de 25% față de salariile prevăzute de OG nr.2/2006 în favoarea funcționarilor publici membrii ai sindicatelor componente ale FSVR după cum urmează: tichetele de masă lunar începând cu data de 09.12.2006 și sporul salarial de 25% pentru perioada 09.12._06, hotărârea fiind irevocabilă.
În continuare contestatoarea a învederat faptul că din dispozitivul deciziei civile nr.2424/12.06.2008 reiese că tichetele de masă se vor acorda începând cu data de 09.12.2006, instanța nedispunând acordarea acestor drepturi și în continuare, așa cum susține în mod neîntemeiat executorul judecătoresc, astfel că nu datorează membrilor Sindicatului Medicilor Veterinari B. tichetele de masă pentru perioada 01.01.2009 până în prezent și în continuare.
Totodată s-a menționat de către contestatoare faptul că a procedat la punerea în executare a deciziei nr.2424/12.06.2008, respectând întocmai termenele și condițiile menționate în dispozitivul hotărârii, astfel că petiția Sindicatului de acordare în continuare a tichetelor de masă este neîntemeiată, iar executarea silită este nelegală.
Referitor la calitatea de debitor a DSVSA, a apreciat că aceasta este străină de această cauză, întrucât în litigiul în care a fost pronunțată decizia nr.2424/12.06.2008 a fost parte numai ANSVSA, astfel că adresa de înființare a popririi asupra conturilor DSVSA B. este nelegală, fiind emisă cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art.454 C.proc.civ., care prevede că poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau de la sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit. În temeiul acestui text de lege și având în vedere că DSVSA nu este debitorul obligației, ci ANSVSA, poprirea nu putea fi înființată decât de executorul judecătoresc de la sediul ANSVSA din București, iar nu de executorul de la sediul unei instituții străine de cauza în care a fost pronunțată hotărârea ce constituie titlu executoriu.
În drept, contestatoarea a invocat prevederile art.399 și următoarele C.proc.civ.
În dovedirea acțiunii contestatoarea a depus la dosarul cauzei înștiințarea privind înființarea popririi și dovada de comunicare din 17.07.2012, decizia civilă nr.2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ .
Intimatul a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite, cu cheltuieli de judecată. Intimatul a invocat prescripția dreptului la acțiune, având în vedere că în conformitate cu prevederile art.401 alin.1 lit.a și C.proc.civ. au trecut 15 zile de la primirea somației de către partea adversă, somație care reprezintă primul act de executare și care a fost transmisă în cursul anului 2011. Prin depășirea acestui termen partea adversă nu mai poate formula contestație la executare, deoarece dispoziția de poprire nu este un act de executare care să se refere la persoana contestatoare, iar pe de altă parte această dispoziție de poprire reprezintă doar o continuare a executării, fără să ofere niciun element nou față de executarea inițial începută în contra debitoarei. În concluzie este evident că termenul de 15 zile de la data la care debitoarea a luat cunoștință de începerea executării a fost depășit.
În privința tichetelor de masă, intimatul a susținut că nu reprezintă drepturi salariale, astfel că nu sunt aplicabile prevederile OUG nr.71/2009, iar referitor la faptul că a intervenit prescripția dreptului de a solicita executarea silită, apreciază că cererea formulată către executorul judecătoresc a întrerupt cursul prescripției.
Referitor la întinderea dispozitivului, a considerat că executorul judecătoresc a procedat în mod corect în ceea ce privește data la care se calculau drepturile creditorilor, iar în condițiile în care nu a fost formulată o cerere privind lămurirea dispozitivului, instanța trebuie să dea eficiență titlurilor executorii care nu prevăd o limită în timp până la care se execută aceste drepturi, ele urmând să fie calculate atâta vreme cât legea în baza căreia u fost cordate este în vigoare.
A solicitat totodată să se verifice plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar de către contestatoare, precum și achitarea cauțiunii.
În susținerea apărărilor formulate, intimatul a depus la dosar somația nr. 817/2011 emisă la data de 15.12.2011, dovada de comunicare a somației, decizia nr.2424/12.06.2008, adresa nr._/11.07.2012 emisă de DSVSA B..
La solicitarea instanței, a fost atașat dosarul de executare nr. 817/2011 al B. A. A..
Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar, la solicitarea ambelor părți, apreciind că este pertinentă, concludentă și utilă dezlegării cauzei.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de intimat în întâmpinare, văzând motivele de fapt și temeiul de drept invocate de acesta – art.401 alin.1 lit a și C.proc.civ. instanța a calificat această excepție la termenul din 18.10.2012 ca fiind excepția tardivității formulării contestației la executare.
Potrivit dispozițiilor art.401 C.proc.civ. contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când: a)contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare; b)cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înștiințarea privind înființarea popririi. Dacă poprirea este înființată asupra unor venituri periodice, termenul de contestație pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei rețineri din aceste venituri de către terțul poprit; c)debitorul care contestă executarea însăși a primit somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somația sau executarea se face fără somație.
Pentru aceste motive instanța s-a raportat la termenul prevăzut de art.401, constatând că debitoarea a luat cunoștință de emiterea somației dispuse în dosarul de executare silită la data de 28.12.2011, iar de dispoziția de poprire la data de 17.07.2012 (fila 37).
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 101 alin. 1 și art. 102 alin. 1 C.pr. civ., potrivit cărora termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, iar acestea se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul, se constată că cele 15 zile în care contestatorul era îndreptățit să sesizeze instanța cu prezenta cerere de chemare în judecată sunt împlinite, pentru actele de executare efectuate înainte de 17.07.2012, în condițiile în care contestația la executarea fost înregistrată la data de 02.08.2012.
Prin urmare este evident că termenul imperativ prevăzut de lege nu a fost respectat în privința contestației împotriva somației și a procesului verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, motiv pentru care instanța va admite excepția tardivității în privința acestor acte de executare și va respinge contestația împotriva acestor acte de executare, ca fiind tardiv formulată.
În schimb contestația la executare împotriva dispoziției de poprire este formulată în termen, întrucât aceasta fost comunicată debitoarei la data de 17.07.2012, iar aceasta a formulat contestația la data de 02.08.2012.
Față de susținerile din cuprinsul întâmpinării formulate de intimata, relativ la necesitatea timbrării acțiunii, instanța constată că, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/ 1997, sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice, iar conform art. 7 din O.G. nr. 22/ 2002, cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, instanța a constatat că nu au fost precizate motivele de fapt și nici temeiul de drept pe care se întemeiază cererea, pentru ca instanța să poată analiza condițiile impuse de lege pentru încuviințarea unei astfel de cereri, motiv pentru care se va raporta la dispozițiile de drept comun care reglementează suspendarea executării silite, respectiv art.403 alin.1 C.proc.civ., care stabilește că până la soluționarea contestației la executare, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel.
Întrucât a reținut la acest termen spre soluționare contestația la executare, iar suspendarea executării silite s-a dispus până la soluționarea contestației la executare, instanța a respins această cerere ca rămasă fără obiect.
Pe fondul contestației la executare formulate împotriva dispoziției de poprire, instanța reține că prin decizia civilă nr.2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ a fost obligată pârâta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la acordarea tichetelor de masă și a sporului de 25% față de salariile prevăzute de OG nr.2/2006 în favoarea funcționarilor publice membri ai sindicatelor componente ale recurentei-reclamante, după cum urmează: tichetele de masă lunar începând cu data de 9 decembrie 2006 și sporul salarial de 25% pentru perioada 09.12._06.
Deși contestatoarea a susținut că titlul nu conține în dispozitiv perioada exactă pentru care se atribuie tichetele de masă, se constată că în considerente se face referire la art.23 din Legea nr.435/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului care își desfășoară activitatea în sistemul sanitar veterinar. Potrivit acestui articol, începând cu data în vigoare acestei legi personalul încadrat în unitățile sanitar veterinare publice finanțate din venituri publice sau subvenții de la bugetul de stat beneficiază lunar de 20 de tichete de masă, cu excepția pensionarilor.
Întrucât art.23 din Legea nr.435/2006 enunțat mai sus nu a suferit modificări de la data intrării legii în vigoare și până în prezent, rezultă că dreptul de a încasa lunar cele 20 de tichete de masă subzistă până la abrogarea legii sau până la intervenirea unei modificare legislativă care suprimă acest drept, motivul invocat de contestatoare în sensul că titlul nu prevede atribuirea în continuare a tichetelor de masă fiind neîntemeiat.
Aprecierea contestatoarei că ea este o instituție străină de cauza în care a fost pronunțat titlul executoriu, astfel încât organul de executare competent ar fi trebuit să aibă sediul în mun. București, este neîntemeiată, de vreme ce, în primul rând, sediul terțului poprit Trezoreria B. se află în mun. B., iar competența teritorială prevăzută de lege pentru înființarea popririi fiind alternativă, intimatul B.E.J. A. A. are competența să efectueze acte de executare.
Totodată calitatea contestatoarei de debitor în cadrul procedurii de executare silită este o apărare care privește executarea silită însăși și care putea fi valorificată exclusiv prin promovarea contestației la executare în termenul prevăzut de lege, după primirea somației, dar care nu a fost invocată la acel moment, astfel încât instanța a respins, ca tardiv formulată, contestația îndreptată împotriva actelor și formelor de executare întocmite până la emiterea dispoziției de poprire din 12.07.2012 și nu mai poate face obiectul analizei în cauza de față.
Motivele analizate mai sus sunt apreciate de instanță au fosta apreciate ca fiind neîntemeiate.
Cu toate acestea, făcând aplicarea dispozițiilor OUG nr.71/2009 și ale Legii nr.230/2011 de aplicare a acesteia, care sunt incidente în cauză, întrucât dreptul la acordarea tichetelor de masă se circumscrie drepturilor salariale conferite personalului bugetar, instanța apreciază că potrivit art.1 alin.1 din OUG nr.71/2009 plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5%; b) în anul 2013 se plătește 10%; c) în anul 2014 se plătește 25%; d) în anul 2015 se plătește 25%;e)în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
De asemenea potrivit art.1 alin.2 din acest act normativ în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept. Astfel prevederile mai sus menționate consacră un impediment legal, de ordine publică, pentru declanșarea sau continuarea executării silite.
Atât Curtea Constituțională (prin deciziile nr. 188 din 2 martie 2010 si nr. 206 din 4 martie 2010), cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prin Decizia de inadmisibilitate D. și alții c. României) au statuat asupra proporționalității măsurilor dispuse prin această ordonanță de urgență, reținându-se că prin adoptarea și aplicarea acestui act normativ nu se neagă existența si întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu se refuza punerea în executare a acestora, ci doar se stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului.
S-a apreciat totodată că măsurile instituite păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite (executarea eșalonata a plăților stabilite prin hotărâri judecătorești) și scopul urmărit (asigurarea stabilității economice a statului), că nu există indicii că statul nu va respecta calendarul plăților, concluzionându-se că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
Constatând faptul că prima tranșă de 5% este scadentă în anul 2012, iar pentru diferența de 95% executarea este suspendată de drept, instanța va anula în parte dispoziția de poprire nr.817 din data de 12.07.2012 în ceea ce privește procentul de 95 % din cuantumul creanței datorate, menținând actul de executare pentru 5% din creanță.
Prin prisma considerentelor dezvoltate anterior, instanța a admis în parte contestația la executare formulată împotriva dispoziției de poprire și va anula în parte dispoziția de poprire nr.817 din data de 12.07.2012, în ceea ce privește procentul de 95 % din cuantumul creanței datorate, menținând actul de executare pentru 5% din creanță.
Cu privire la restabilirea situației anterioare, instanța a constatat că nu s-au precizat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, întoarcerea executării fiind posibilă conform art. 4042 alin. 1 C. pr. civ. în cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau actele de executare.
În cauză nu a fost desființat titlul executoriu și nici executarea silită însăși, ci numai a fost anulat în parte un act de executare, iar contestatoarea D.S.V.S.A. B. nu a făcut dovada faptului că, în urma înființării popririi, ar fi executat o parte din creanță, astfel încât să se impună restabilirea situației anterioare.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale enumerate, instanța a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare.
Împotriva sentinței a declarat recurs intimatul G. C. F., care a criticat soluția primei instanțe, din următoarele considerente: in fapt, a solicitat respingerea contestației la executare făcuta in dosarul execuțional nr. 817/2011, prin care DSVSA B. era obligata sa plătească debitul rezultat din contravaloarea tichetelor de masa cuvenite recurentului, debit la achitarea căruia debitoarea a fost obligata prin sentința nr. 2424/ 12.06.2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, la cererea creditorului membru al Federației Sindicale a Veterinarilor din România.
Instanța de la fond a admis cererea DSVSA B., interpretând in mod greșit OG nr. 71/2009 si a condiționat executarea efectiva de respectarea condițiilor art. l din aceasta ordonanța.
La momentul in care sentința nr. 2424/12.06.2008 a fost pronunțată de ICCJ – Secția C. Administrativ si Fiscal in dosarul nr._, la cererea creditorului membru al Federației Sindicale a Veterinarilor din România, tichetele de masa nu erau drepturi de natura salariala, deci nu se aplicau prevederile OG nr. 71/2009.
Conform principiului neretroactivității legii, actul normativ OG nr. 71/2009, modificat, nu se poate aplica si hotărârilor devenite executorii înainte de apariția sa, respectiv înainte de 18 iunie 2009.
Hotărârea a cărei executare a solicitat-o a devenit executorie la nivelul anului 2008.
Este de la sine înțeles ca un act normativ dispune numai pentru viitor, sens in care acesta poate fi interpretat ca, pentru hotărârile judecătorești devenite executorii înainte de edictarea lui, acesta nu se aplica, urmând ca doar pentru hotărârile judecătorești devenite executorii începând cu 18 iunie 2009, actul normativ sa fie aplicabil.
Logica juridica trimite la concluzia ca raționamentul recurentei este unul corect, daca urmărim si modul de modificare a OUG 71/2009, care prevede ca: (l)Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Folosind principiul tempus regit actum, se ajunge la singura concluzie valabila, si anume aceea ca, pentru hotărârile judecătorești devenite executorii înainte de 18 iunie 2009, se aplica normele procesuale civile neafectate de OUG 71/2009.
Numai astfel principiul neretroactivității legii nu ar fi înfrânt, iar legea temporara, care este in cazul de fata Ordonanța de urgenta, ar fi aplicabila potrivit principiului neretroactivității legii, consfințit in Constituția României. Art. 15 din Constituția României arata ca legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Același principiu este reglementat atât de normele actualului Cod civil, cat si de normele noului Cod de procedura civila, astfel: Art. l - Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactiva (C.civ.1589,1911); art. 24 cod de procedura civila arata ca dispozițiile legii noi de procedura se aplica numai proceselor si executărilor silite începute după .; art.25 - Procesele in curs de judecata, precum si executările silite începute sub legea veche, raman supuse acelei legi.
Având in vedere cele arătate mai sus, a solicitat admiterea recursului si modificarea in parte a sentinței recurate, in sensul înlăturării condițiilor de executare conform art.l din OG 71/2009, modificata, sentința pusa in executare bucurându-se de caracterul executoriu din anul 2008, când aceasta norma temporara nu exista.
Intimații, legal citați cu mențiunea sa depună întâmpinare, nu s-au conformat acestei prevederi legale.
La termenul de judecata din data de 09.01.2013, tribunalul a dispus suspendarea cauzei pentru lipsa partilor legal citate, in conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 cod de procedura civila.
Cauza a fost repusa pe rol la data de 19.02.2014, fiind un dosar propus spre perimare.
In conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. 1 C.pr.civ., tribunalul se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Perimarea, conform art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reprezintă o sancțiune procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, timp de 1 an. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a opera această sancțiune ce se desprind din prevederile art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, sunt următoarele: să existe o învestire a instanței cu o cerere care a declanșat procedura de judecată; cauza să fi rămas în nelucrare timp de un an; lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.
Instanța reține faptul că, în cauză, nu este necesar să fie făcute verificări asupra comunicării legale a încheierii de suspendare, potrivit art. 90 și 92 din Codul de procedură civilă, deoarece, în lipsa unor norme speciale exprese, termenul de perimare, de un an în materie civilă, se calculează potrivit dispozițiilor generale ale art. 101 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a cărui aplicare s-a făcut mai sus (termenul se împlinește în ziua anului sau lunii corespunzătoare zilei de plecare).
Codul de procedură civilă nu a stabilit expres momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, însă, în raport de faptul că perimarea este o sancțiune procedurală pentru lipsa de stăruință a părții în desfășurarea procesului, termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, care nu a mai fost urmat, din vina părții, de actele de procedură care trebuiau să urmeze, în mod firesc, astfel încât pricina a rămas în nelucrare. Actul de procedură, în acest caz, este încheierea de suspendare a judecății pronunțată în ședința publică din 23.01.2013, din acest moment partea având îndatorirea de a stărui în continuarea judecății.
Termenul de perimare, de un an, nu începe să curgă de la data comunicării încheierii de suspendare a judecății, deoarece hotărârile (încheierile reprezintă tot hotărâri, conform art. 255 alin. 2 din Codul de procedură civilă) se comunică părților, în copie, în cazul când este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Cum împotriva încheierii de suspendare a judecății se poate declara recurs cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, în baza art. 2441 alin. 2 din Codul de procedură civilă, iar nu într-un anumit termen de la comunicarea hotărârii, prin derogare de la normele generale reglementate de art. 301 din Codul de procedură civilă, tribunalul apreciază că, în cauză, nu era obligatorie comunicarea soluției adoptate și, cu atât mai mult, nu are nicio importanță acest fapt pentru calcularea termenului de perimare.
Faptul că încheierea prin care instanța suspendă cursul judecății nu trebuie comunicată petentei și că termenul de perimare nu curge de la acel moment rezultă și din dispozițiile art. 153 din Codul de procedură civilă, conform cărora „partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare, ea însăși sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele ulterioare” și deci și măsurile dispuse de către instanță.
Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, conform art. 129 alin. 1 și art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, prin exercitarea cu bună-credință a drepturilor procedurale, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.
Intimatul a avut cunoștință de motivul suspendării. Cu toate că a avut la dispoziție un an de zile de la data pronunțării încheierii de suspendare, intimatul recurent nu a formulat cerere de repunere pe rol.
Față de aceste motive, tribunalul constata că sunt îndeplinite condițiile perimării, în sensul că s-a împlinit termenul de 1 an, pe data de 09.01.2014, care se calculează de la data pronunțării încheierii de suspendare a judecății, iar pricina a rămas în nelucrare, din vina reclamantei, cu mult peste termenul de 1 an, perioadă în care nu a intervenit nicio cauză care să întrerupă sau să suspende cursul acestuia. Cum data de 09.01.2014 este anterioară datei prezentei judecăți, potrivit art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul va admite excepția perimării și va constata perimată cererea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de intimatul G. C. F. – domiciliat în B., .. 167, jud. B., împotriva sentinței civile nr._/25.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect contestație la executare și suspendare executare, în contradictoriu cu contestatoarea D. S. VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR B. – cu sediul în B., . bis, jud. B. și intimatul B. E. JUDECĂTORESC A. A. – cu sediul în B., Piața Daciei, ., ., jud. B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Februarie 2014.
Președinte, D. R. | Judecător, G. I. R. | Judecător, M. C. F. R. |
Grefier, M. H. |
Red./Thred. MCFR
2 ex./ 26.02.2014
d.f. nr._ – Judecătoria B.
j.f. – V. A. M.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 456/2014. Tribunalul BUZĂU | Pretenţii. Decizia nr. 410/2014. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
