Contestaţie la executare. Decizia nr. 561/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 561/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 03-09-2014 în dosarul nr. 29715/211/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Cod operator de date cu caracter personal 3184 aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
DECIZIA CIVILĂ NR. 561/R/2014
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 3 SEPTEMBRIE 2014
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: D.-I. T.
JUDECĂTOR: M. O.-S.
JUDECĂTOR: O.-C. T.
GREFIER: G. P.
S-a luat spre examinare, în vederea pronunțării, recursul promovat de către contestatorii M. I. și M. A. E. în contra Sentinței civile nr. 2637/2014 și împotriva încheierii din data de 07.03.2014, pronunțate de Judecătoria Cluj-N. în prezentul dosar nr._, privind și pe intimații N. I. V. și N. N. N., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință faptul că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din 27 august 2014, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta hotărâre; la data de 2 septembrie 2014 intimații au înregistrat la dosar concluzii scrise. La termenul din 27 august 2014, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea pentru data de azi, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Reține că prin sentința civilă nr.2637/14.03.2014 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Cluj-N. a admis excepția necompetenței instanțelor române.
A respins cererea formulată de reclamanții M. I. și M. A. E., în contradictoriu cu pârâții N. I. V. și N. N. N., ca nefiind de competența instanțelor române.
A respins cererea accesorie a reclamanților privitoare la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Au fost obligați reclamanții să achite în solidar în favoarea pârâților suma de 1.340 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 248 NCPC, „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.”
Potrivit art. 131 C.proc.civ.:
La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
Instanța reține că prin decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr._ a fost respins recursul declarat împotriva deciziei nr. 123/15.06.2000 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă ca nefondat și au fost obligați reclamanții M. I. și M. A. E. Să plătească în favoarea pârâților N. I. V. și N. N. N. suma de 6.719 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (filele 6-8).
Prin încheierea civilă nr. 312/20.06.2013 pronunțată de către Tribunalul Cluj în dosarul nr._, s-a dispus eliberarea în favoarea pârâților N. I. V. și N. N. N. a certificatului prevăzut de art. 54 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 referitor la decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr._ (fila 9).
Prin decizia pronunțată la data de 11.11.2013 de către Curtea Supremă a landului Berlin în dosarul nr. 51 O 15/13, s-a declarat executorie și s-a învestit cu formulă executorie decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr._ (fila 22).
La data de 12.11.2013, Curtea Supremă a landului Berlin a admis încuviințarea executării silite a plății rezultată din decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr._ în favoarea pârâților N. I. V. și N. N. N. împotriva reclamanților M. I. și M. A. E. cu privire la suma de 6.719 lei, cheltuieli judiciare (fila 23).
Instanța a reținut că potrivit art. 38 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, o hotărâre pronunțată într-un stat membru și care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.
Potrivit art. 41 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităților prevăzute la articolul 53, fără nici o examinare în temeiul articolelor 34 și 35. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii, formula apărări.
Hotărârea de încuviințare a executării este notificată sau comunicată părții împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părții în cauză, conform art. 42 alin. (2).
Instanța a reținut că împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării, oricare dintre părți poate introduce o acțiune la instanța indicată în lista din anexa III din Regulamentul nr. 44/2001, iar acțiunea este examinată în conformitate cu normele care reglementează procedura contradictorie, conform art. 42 alin. (2) și art. 43 din același Regulament.
Cu alte cuvinte, reclamanții nu aveau nicio cale de atac împotriva deciziei pronunțată la data de 11.11.2013 de către Curtea Supremă a landului Berlin în dosarul nr. 51 O 15/13, însă aveau la îndemână acțiunea împotriva hotărârii Curții Supreme a landului Berlin prin care s-a admis încuviințarea executării silite a plății rezultată din decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr._ (fila 23), procedură judiciară contradictorie în cadrul căreia erau în drept să invoce aspectele legate de prescripția dreptului de a cere executarea silită care au invocate pe calea prezentei acțiuni.
Instanța a apreciat că în materia executării silite în temeiul unei hotărâri judecătorești care cade sub incidența de reglementare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, normele de competență se stabilesc în conformitate cu dispozițiile regulamentului.
În consecință, instanța competentă să se pronunțe asupra prezentei acțiuni care vizează executarea silită în Republica Federală Germania este Oberlandsgericht, conform art. 42 alin. (2) și Anexa nr. III din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
În ceea ce privește susținerea reclamanților în sensul că prezenta acțiune nu este o contestație la executare, ci o acțiune în constatare de drept comun, instanța apreciază că raportat la motivele de fapt invocate și la scopul urmărit de către reclamanți prin promovarea prezentei, demersul judiciar privește executarea silită și se supune normelor prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 129 alin. (2), art. 130 alin. (1), art. 131 și art. 132 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă republicată, instanța a admis excepția necompetenței instanțelor române invocată din oficiu și a respins cererea formulată de reclamanții M. I. și M. A. E. în contradictoriu cu pârâții N. I. V. și N. N. N., ca nefiind de competența instanțelor române.
În baza art. 453 alin. (1) C.proc.civ., instanța a respins cererea accesorie a reclamanților privitoare la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată și a obligat reclamanții să achite în solidar în favoarea pârâților suma de 1.340 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (filele 48-51).
Împotriva sentinței menționate au declarat recurs reclamanții M. I. și M. A. E. solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului reclamanții au arătat că instanța fondului, prin hotărârea pronunțată, a încălcat principii fundamentale ale procesului civil prevăzute în Titlul Preliminar al N.C.P.C. respectiv cele prevăzute de: art. 5 referitor la îndatoririle judecătorului privind soluționarea cererilor, deoarece avea obligația să soluționeze pe fond cererea acestora în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității; art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, deoarece nu a dat posibilitatea reclamanților - apelanți să-și dovedească pretențiile și să-și apere interesele în statul ai cărui cetățeni sunt; art. 8 referitor la egalitatea părților în procesul civil, cărora le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și fără discriminări; art. 16 referitor la principiul nemijlocirii potrivit căruia probele se administrează de către instanța care judecă procesul.
Totodată, potrivit art. 20 N.C.P.C. judecătorul are datoria să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sancțiunea în opinia lor fiind nulitatea relativă a actelor săvârșite cu încălcarea acestor principii.
Apelanților, în considerarea art. 6 alin. 1 și art. 14 din C.E.D.O. li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil și se consideră discriminați, întrucât, în calitatea de cetățeni români, dacă au domiciliul în România, exista posibilitatea să li se judece cererea de instanțele din România. Astfel, au posibilitatea să se apere în calitate de debitori și să își susțină cauza. În schimb, fiind cetățeni români cu domiciliul în Germania le sunt oprite orice posibilități de a le susține cauza în fața unei instanțe imparțiale.
Susțin încălcarea prevederilor menționate mai sus din C.E.D.O. și motivat de faptul că intimații N. sunt în situația de a avea mai multe drepturi decât ei, deoarece pot solicita peste termenul prevăzut de legile române o executare silită în Germania, iar recurenții nu au cale de atac în țara de reședință și instanțele din România le refuză soluționarea cererii pe motiv de necompetență.
De altfel, chiar și potrivit prevederilor Ghidului Practic pentru aplicarea Regulamentului privind titlul executoriu european (Titlul III, pct. 4.2.1.3), în cazul în care hotărârea a încetat să fie executorie, cum este și cazul în speță, debitorul, respectiv recurenții au dreptul în statul în care s-a pronunțat hotărârea să solicită, un certificat de la instanța la care s-a pronunțat hotărârea care să constate suspendarea sau limitarea forței executorii. Tocmai datorită acestor prevederi au formulat și prezenta cerere, care trebuia soluționată pe fond de către instanța de judecată.
În fața instanței de fond au solicitat să se țină cont și de celelalte prevederi din Ghidul practic pentru aplicarea regulamentului privind titlului executoriu european referitoare la situațiile prevăzute la pct. 4.2.1.3, respectiv când hotărârea judecătorească a încetat să fie executorie, însă instanța le-a ignorat și a admis nejustificat excepția necompetenței instanțelor române.
Recurenții arată că nu au avut la îndemână posibilitatea formulării unei contestații la executare, deoarece intimații creditori N. nu au formulat o cerere de executare silită în România în termenul de 3 ani, astfel că nu le-a rămas decât calea unei acțiuni în constatare a prescripției dreptului de a mai cere executarea silită.
De asemenea, instanța fondului a constatat că aveau la îndemână acțiunea împotriva hotărârii Curții Supreme a landului Berlin prin care s-a admis încuviințarea executării silite a plății rezultate din decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._, fără să existe probe certe în acest sens, respectiv o copie a dosarului aflat pe rolul instanțelor din Germania sau acte din dosar traduse în limba română - care să ateste această situație.
Instanța din România nu este îndreptățită să se pronunțe sau să dea îndrumări cu privire la o cauză ce face obiectul unui dosar aflat pe rolul instanțelor din țară și cu atât mai mult aflat pe rolul unei instanțe din Gerrmania, astfel că indicațiile instanței cu privire la posibilitățile lor de contestare în Germania a executării silite exced prezentului litigiu.
În mod cu totul nejustificat și nefondat instanța fondului apreciază că recurenții contestă executarea din Germania la instanțele din România, interpretând greșit actul dedus judecății, deoarece solicită să se constate doar că intimații N. nu mai au posibilitatea să ceară executarea prin forță publică a unui titlu executoriu după trecerea a mai mult de 3 ani de la emiterea lui.
Se mai menționează că s-ar fi îndeplinit în Germania o procedură necontencioasă cu ei prin care ar fi fost notificați anterior despre deschiderea unei proceduri de executare, ceea ce nu corespunde adevărului pentru că dacă ar fi fost somați ar fi reacționat pe căile prevăzute de lege.
Consideră că în mod eronat se apreciază de instanța de fond că față de motivele de fapt invocate și de scopul urmărit recurenții ar contesta executarea silită din Germania, deoarece au formulat o acțiune de sine stătătoare ușor de încadrat în textul art.35 din NCPC. Recurenții nu aveau calea deschisă pentru o acțiune în realizarea dreptului, astfel că acțiunea în constatare este perfect admisibilă.
Prin întâmpinarea formulată intimații N. I. V. și N. N. N. au solicitat instanței respingerea apelului ca nefondat, menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul declarat tribunalul reține următoarele:
Prin decizia pronunțată la data de 11.11.2013 de către Curtea Supremă a landului Berlin în dosarul nr. 51 O 15/13, s-a declarat executorie și s-a învestit cu formulă executorie decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr._, prin care au fost obligați contestatorii M. I. și M. A. E. să plătească în favoarea intimaților N. I. V. și N. N. N. suma de 6.719 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
La data de 12.11.2013, Curtea Supremă a landului Berlin a admis încuviințarea executării silite a plății rezultată din decizia civilă nr. 3000/13.05.2010 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr._ în favoarea intimaților împotriva contestatorilor cu privire la suma de 6.719 lei, cheltuieli judiciare.
Potrivit art.42 din REGULAMENTUL (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială „Hotărârea privind cererea de încuviințare a executării este adusă de îndată la cunoștința reclamantului în conformitate cu procedura prevăzută de legislația statului membru solicitat. Hotărârea de încuviințare a executării este notificată sau comunicată părții împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părții în cauză”.
Conform art.43 alin. 1-3 din Regulament „Oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării. Acțiunea se introduce la instanța indicată în lista din anexa III. Acțiunea este examinată în conformitate cu normele care reglementează procedura contradictorie”.
În fine, tribunalul reține că potrivit art. 22 pct. 5 din Regulament „următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu: … în ceea ce privește executarea hotărârilor, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea”.
Raportat la cele menționate, tribunalul consideră corectă concluzia instanței de fond, în sensul că instanța competentă să soluționeze contestația formulată împotriva executării silite începută împotriva recurenților este instanța germană, întrucât conform art.43 alin. 1-3 din Regulament aceștia aveau posibilitatea să formuleze o acțiune împotriva hotărârii Curții Supreme a landului Berlin prin care s-a admis încuviințarea executării silite, procedura fiind una contradictorie, astfel încât puteau să invoce aspectele legate de prescripția dreptului de a cere executarea silită care au fost invocate pe calea prezentei acțiuni.
Mai mult, tribunalul reține că potrivit art. 22 pct. 5 din Regulament, instanțele germane au competența exclusivă în ceea ce privește contestația la executare, fiind instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost începută executarea silită.
Tribunalul consideră nefondate criticile recurenților privind încălcarea dispozițiilor art.5, 6 ,8, 16 și 20 C.proc.civ., întrucât potrivit dispozițiilor art.131 alin.1 C.proc.civ. „La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina”, iar conform art.132 alin.4 C.proc.civ. “Dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară”.
De asemenea, consideră că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 805/2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate.
Pe de o parte, acest regulament privește doar creanțele necontestate, iar pe de altă parte, conform art.27 „prezentul regulament nu aduce atingere posibilității de a solicita recunoașterea și executarea, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001, a unei hotărâri judecătorești, a unei tranzacții judiciare sau a unui act autentic privind o creanță necontestată”. În cauză, intimații au solicitat începerea executării silite în temeiul dispozițiilor Regulamentul (CE) nr. 44/2001, astfel încât dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 805/2004 nu sunt aplicabile.
Pentru toate motivele expuse mai sus, tribunalul, cu opinie majoritară, consideră că recursul declarat de contestatori este nefondat, urmând ca în baza art. 496 C.proc.civ. să îl respingă și să mențină sentința atacată, aceasta fiind legală și temeinică.
În baza art. 453 C.proc.civ. recurenții vor fi obligați să plătească intimatului N. I. V., suma de 1300 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cu opinie majoritară, ca nefondat, recursul promovat de către contestatorii M. I. și M. A. E. în contra Sentinței civile nr. 2637 din 14.03.2014 pronunțate de Judecătoria Cluj-N. în prezentul dosar nr._, pe care o menține în totul.
Obligă recurenții să plătească intimatului N. I. V., suma de 1300 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 3 septembrie 2014
PREȘEDINTE, D.-I. T. | JUDECĂTOR, M. O.-S. | |
GREFIER, G. P. |
Red. D.T./L.C./12.12.2014
Jud. fond: R. M. P.
Cu opinia separată a judecătorului O. C. T. în sensul admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare.
JUDECĂTOR, O.-C. T. |
Motivarea opiniei Separate a Doamnei Judecător O. C. T.
Consider că prezenta cauză nu era de competența instanțelor germane, deoarece sfera de competență a acestora este restrânsă, potrivit art. 45 alin. 1 din Regulamentul C.E. nr. 44/2001, conform cărora instanța sesizată cu acțiunea prevăzută în art. 43 sau art. 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute de la art. 34 și 35.
Aceste din urmă articole, se referă la situația în care o hotărâre nu este recunoscută pe teritoriul unui stat comunitar, arătându-se expres motivele respective.
Este de remarcat faptul că art. 45 se coroborează cu art. 41, care stabilește că hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităților prevăzute la art. 53 fără nici o examinare în temeiul articolelor 34 și 35, la care s-a făcut referire anterior. În finalul acestui articol se precizează că partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii a formula apărări.
Consider că restricția impusă de legiuitorul european din perspectiva cenzurării încuviințării silite a unui titlu executoriu străin, este determinată de faptul că statul unde se realizează punerea în executare a unui titlu european nu mai are obligația de a analiza caracterule executoriu a titlului, bazându-se strict pe constatările instanței statului emitent, care se concretizează în certificatul prevăzut de art. 54 și care este redat în anexa nr. 5 a Regulamentului.
Astfel, la finalul acestui certificat este inserată mențiunea hotărârea/ tranzacția judiciară este executorie în statul membru de origine ( art. 38 și art. 58 din prezentul Regulament) împotriva...
Cu alte cuvinte, este apanajul instanței române de a verifica caracterul executoriu al titlului pus în executare, instanța germană fiind degrevată de o asemenea sarcină.
În condițiile în care, executarea silită a început în temeiul unei încheieri date de instanțele române, fără cale de atac, debitorii neavând posibilitatea să conteste caracterul executoriu al titlului, apreciez că se impunea, raportat la prevederile art. 6 C.E.D.O. analizarea cererii în discuție în prezenta cauză.
De altfel, în vederea aplicării Regulamentului C.E. nr.805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate, s-a stabilit că certificatul dat de instanțele române în vederea punerii în executare în străinătate a unei hotărâri judecătorești emise de instanțele române, poate fi rectificat sau retras pentru motivele prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. a și b din Regulamentului C.E. nr.805/2004, competența aparținând instanței române, litera b reglementând retragerea în cazul în care este evident că certificatul a fost eliberat în mod neîntemeiat, având în vedere cerințele acestui regulament.
Instanța germană a arătat recurenților în cuprinsul corespondenței purtate că o asemenea contestație nu poate fi înaintată instanțelor germane ci doar instanțelor române.
Judecător,
O. C. T.
Red. O.T./Dact C.H.
5 septembrie 2014
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 826/2014.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 240/2014. Tribunalul CLUJ → |
|---|
