Pretenţii. Decizia nr. 130/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 130/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 21-02-2014 în dosarul nr. 7021/211/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 130/2014
Ședința publică de la 21 Februarie 2014
Completul compus din:
Președinte O. R. G.
Judecător D.-I. T.
Grefier D. I. D.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta .. împotriva Sentinței civile nr._/02.07.2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosar nr._, privind și pe intimata S. R. DE RADIODIFUZIUNE, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, pentru apenantă se prezintă administratorul societății, domnul C. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, raportat la obiectul litigiului.
Reprezentantul apelantei arată că este de acord cu trimiterea cauzei Tribunalului Specializat Cluj.
Tribunalul reține cauza în vederea pronunțării pe excepția invocată.
TRIBUNALUL
Deliberând, reține că prin Sentința civilă nr._/02.07.2013 pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei Cluj-N., a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. Română de Radiodifuziune, în contradictoriu pârâta ..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrata sub nr. de mai sus, reclamanta SCIETATEA ROMÂNĂ DERADIODIFUZIUNE a solicitat obligarea pârâtei .. la plata sumei de 702,23 lei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune in cuantum de 599,58 lei, aferentă perioadei aprilie 2010-aprilie 2011 si penalități de întârziere in cuantum de 102,65 lei stabilite la data de 25.02.2013; cu cheltuieli de judecată.
In fapt s-a arătat că pârâta, in calitate de societate comercială este obligată să achite taxe stabilite prin lege pentru serviciul public de radiodifuziune furnizat de reclamantă. În drept s-au invocat art. 40 al. 4 din Legea nr. 41/1994, HG nr. 977/2003, art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii a neîntemeiată.
In motivare a arătat in esență că in opinia sa, doar beneficiarii serviciilor ar fi obligați la plata taxei, or, pârâta nu are această calitate.
În drept s-au indicat dispozițiile art. 204 NCPC.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a precizat referitor la apărările pârâtei că in art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice.
Analizând actele si lucrările de la dosarul cauzei, instanța a retinut următoarele:
In conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 41/1994, reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE este obligata sa asigure, prin întreaga sa activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor si opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum si informarea corecta a opiniei publice.
Veniturile proprii ale reclamantei provin, conform art.40 al.1 si 3 din același act normativ, printre altele, si din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune si penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate. O asemenea taxa este datorata, potrivit prevederilor art.3 din HG nr.977/2003, de către persoanele juridice cu sediul in România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile si reprezentantele acestora, precum si reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, in calitate de beneficiare a acestor servicii.
Raportat la prevederile art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 și la dispozițiile art. 3 din HG nr. 977/2003 se reține că această taxă este condiționată de calitatea de beneficiar al serviciilor prestate de reclamantă, iar calitatea de beneficiar este prezumata.
Prezumția nu este una absolută, după cum susține reclamanta, ci este vorba de o prezumție relativă care poate fi înlăturată prin dovada contrară. Sarcina probei aparține pârâtei. Este normal să fie așa având în vedere, pe de o parte, natura serviciilor prestate de reclamanta Serviciul Român de Radiodifuziune, prin intermediul undelor și pe de altă parte diversitatea receptoarelor acestor unde radio. A se pretinde reclamantei dovada calității de beneficiar presupune de fapt să i se ceară să facă dovada existenței în patrimoniul sau folosința pârâtei a receptoarelor de unde radio, proba foarte dificilă dacă nu chiar imposibilă. Examinând inventarul mijloacelor fixe ale pârâtei (f. 49-52) se reține că aceasta deține mai multe calculatoare, laptop-uri si autoturisme, toate acestea fiind dotate cu receptoare de unde radio. In consecință, pârâta are calitate de beneficiara a serviciilor prestate de reclamantă.
Potrivit art. 6 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, debitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, penalitățile determinându-se în conformitate cu metodologia de calcul a Societatii Comerciale de Distribuție si Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plata a facturii de energie electrica, fiind . egal cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, stabilite conform reglementarilor legale in vigoare, aplicate la suma restanta.
In temeiul actelor normative mai sus menționate, s-au emis in sarcina paratei facturile fiscale anexate la filele 5-24,in cadrul cărora s-a perceput taxa radio in valoare de 30 lei lunar, pentru perioada aprilie 2010 - aprilie 2011, iunie 2011 - decembrie 2011, in total în suma de 599,58 lei.
Parata nu a făcut dovada achitării acestor facturi.
Din interpretarea textelor legale incidente in cauza se desprinde concluzia ca societățile comerciale cu sediul in România, inclusiv dezmembrămintele acestora fără personalitate juridica, si reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine sunt considerate beneficiare ale serviciului public prestat de reclamanta si sunt ținute de obligația de plata a taxei lunare stabilita prin HG nr. 977/2003 si, in caz de neplata la scadenta, de obligația de plata a penalităților de întârziere.
Cu privire la penalitățile de întârziere, deși modul de calcul nu a fost explicat de reclamantă, acestea se stabilesc prin analogie cu modul de calcul al creanțelor bugetare, conform art. 6 din HG nr. 977/2003.
Având in vedere considerentele mai sus expuse, in temeiul prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, instanța a admis cererea de chemare în judecata formulata de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. R. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței civile atacate și a cererii de chemare în judecată, ca urmare a admiterii excepției netimbrării acțiunii. În subsidiar, schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare, apelanta a arătat că la instanța de fond a invocat excepția netimbrării, iar instanța a respins excepția, cu motivarea că reclamanta este scutită de taxa de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997. În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxa de timbru cererile formulate de instituțiile publice când au ca obiect venituri publice. Prin urmare, legea condiționează scutirea de obiectul cererii, respectiv să aibă ca obiect venituri publice. Doctrina a definit veniturile publice ca fiind veniturile pe care autoritățile de drept public le încasează pentru acoperirea necesităților colective. Ori, conform art. 40 din Legea nr. 41/1997, veniturile provenind din taxa de radiodifuziune reprezintă venituri proprii.
Pe fond, apelanta solicită respingerea cererii, întrucât potrivit art. 249 NCPC revenea intimatei reclamante obligația de a dovedi că pârâta a beneficiat de servicii publice de radiodifuziune în perioada vizată. Cu toate acestea, se reține de către instanța de fond o calitate de beneficiar a pârâtei, instanța apreciind că s-ar impune ca pârâta să facă dovada contrară, respectiv a unui fapt negativ, acela de a nu i se fi prestat servicii de radiodifuziune.
Apelanta arată că nu deține aparat radio și nu a beneficiat de serviciul public de radiodifuziune. Este absurd și ilogic a se reține că prin achiziționarea unui autovehicul, laptop sau telefon, pârâta a beneficiat în acest fel de servicii de radiodifuziune, atâta timp cât aceste bunuri au fost achiziționate pentru a servi desfășurării activității societății, iar nu pentru ca angajații să asculte radio în timpul programului de lucru.
Mai mult, arată apelanta, instanța de fond a obligat-o la plata unei sume mai mari decât a solicitat reclamanta. Astfel, pârâta a fost obligată la plata sumei de 702,23 lei, reprezentând taxa de radiodifuziune și la plata sumei de 102,65 lei, reprezentând penalități de întârziere, în condițiile în care suma totală solicitată de reclamantă a fost de 702,23 lei.
În drept, s-a invocat art. 471 NCPC.
Prin întâmpinare, intimata S. Română de Radiodifuziune a solicitat menținerea sentinței atacate, invocând prevederile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod clar obligația pârâtei de plată a taxei radio, obligația fiind una legală, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă dețin sau nu receptoare radio. În același sens, s-a invocat și Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale.
La termenul de judecată din data de 21.02.2014, s-a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj.
Analizând excepția invocată, tribunalul reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S. Română de Radiodifuziune a solicitat obligarea pârâtei .. la plata sumei de 702,23 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, fiind vorba despre raporturi juridice între persoane care au calitatea de profesioniști, astfel cum este definită această calitate prin art.3 alin.2 și 3 Cod civil, conform căruia „Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art. 37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea Tribunalului Comercial Cluj, acesta a preluat potrivit dispozițiilor art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia „activităților de producție, comerț sau prestări de servicii” (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț”) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin.1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzând posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și M. se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și M., în condițiile art.226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr.71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
Tribunalele comerciale Argeș, Cluj și M. au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea CSM nr. 654/31.08.2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură „comercială” era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza dispozițiilor art. 132 din Noul Cod de procedură civilă, tribunalul va admite excepția invocată și va declina competența de soluționare a apelului în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj.
Declină competența de soluționare a apelului declarat de pârâta S.C. R. S.A împotriva Sentinței civile nr._/02.07.2013 pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei Cluj-N., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 21.02.2014.
Președinte, O. R. G. | Judecător, D.-I. T. | |
Grefier, D. I. D. |
O.G. 26.02.2014
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 635/2014. Tribunalul CLUJ | Rezoluţiune contract. Sentința nr. 25/2014. Tribunalul CLUJ → |
|---|
