Acţiune în constatare. Decizia nr. 762/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 762/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 24-10-2014 în dosarul nr. 6003/118/2014
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 762
Ședința publică din 24 octombrie 2014
PREȘEDINTE – V. T.
JUDECĂTOR - B. M.
JUDECĂTOR - C. M. P.
GREFIER - L. D.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorii M. C. și M. M. D., cu domiciliul în C., ., ., ., împotriva deciziei civile nr. 592/17.06.2014, pronunțată de Tribunalul C., în dosarul civil nr._/212/2012*, în contradictoriu cu intimații pârâți M. E., S. VICTORIȚA, M. I. G. L., cu domiciliul în C., ., județul C. și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, .. 202, sector 1, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatorii personal și asistați de avocat S. Geagiu, conform împuternicirii avocațiale depusă la dosarul cauzei, intimații pârâți S. V. și M. G. L. personal, lipsind restul părților.
Procedura este legal îndeplinită cu respectarea disp.art. 88 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, prin care s-au evidențiat părțile, obiectul, stadiul pricinii și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Apărătorul ales al contestatorilor depune la dosar precizări cu privire la temeiul juridic al contestației în anulare și o tranzacție încheiată între părți. Apreciază că la acest termen de judecată este lipsă de procedură cu intimatul pârât M. G. L. care este plecat din țară. Solicită acordarea unui termen pentru a se încheia litigiul pe cale amiabilă.
Instanța apreciază procedura legal îndeplinită la acest termen de judecată. Ia act că prin precizările scrise depuse la dosar de către contestatoare s-a precizat temeiul juridic al contestației în anulare.
Instanța constată că prin întâmpinare A.N.R.P. a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și acordă cuvântul pe această excepție.
Apărătorul ales al contestatorilor solicită respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a A.N.R.P. apreciind că are calitate procesuală în prezenta cauză.
Intimații pârâți prezenți la acest termen de judecată apreciază că A.N.R.P. are calitate procesuală în prezenta cauză.
Deliberând, instanța respinge excepția lipsei calității procesual pasive a A.N.R.P. având în vedere că ne aflăm în cale extraordinară de atac, respectiv contestație în anulare, iar A.N.R.P. figurează ca parte în hotărârea judecătorească contestată prin prezenta cerere.
Instanța acordă cuvântul pe probe în susținerea contestației.
Apărătorul ales al contestatorilor solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv tranzacția depusă la acest termen de judecată, însă solicită acordarea unui ultim termen pentru a se complini lisa semnăturii intimatului pârât M. G. L..
Deliberând, în baza art. 167 Cod Procedură Civilă, raport la art. 305 din Codul de Procedură Civilă, apreciază concludentă, pertinentă și utilă cauzei proba cu înscrisuri solicitată de contestatori, motiv pentru care o încuviințează și constată administrată proba prin depunerea înscrisurilor la dosar. Respinge cererea de acordare a unui ultim termen de judecată formulată de apărătorul ales al contestatorilor, apreciind-o neîntemeiată.
Întrebate fiind, părțile prezente la acest termen de judecată arată că au cunoștință de tranzacția depusă și au semnat personal această tranzacție.
Întrebate fiind, părțile declară că nu au de formulat cereri, excepții prealabile cercetării judecătorești și nici probe de formulat.
Instanța, socotindu-se lămurită, în conformitate cu prevederile art.150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Apărătorul ales al contestatorilor solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată. Arată că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei. În contestația în anulare apar elemente noi. Apreciază că și în această cale de atac instanța poate lua act de tranzacția depusă la dosarul cauzei la acest termen de judecată.
Intimații pârâți solicită a se lua act de tranzacția depusă la acest termen.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Examinând actele si lucrările din dosar, instanța constată că prin decizia civilă nr. 592/17.06.2014, pronunțată de Tribunalul C., în dosarul civil nr._/212/2012*, s-a respins recursul formulat de recurenții reclamanți M. C. și M. M. D., împotriva sentinței civile nr.1534 din 14.02.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul civil nr._/212/2012*, în contradictoriu cu intimații pârâți M. I. E., M. I. G. L. și S. V. și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.
Pentru a pronunța această sentință civilă, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reținut următoarele:
Pe parcursul judecății, chiar și în al doilea ciclu procesual, au figurat în calitate de reclamanți M. I. I. și M. M. D., deși actele de stare civilă depuse odată cu cererea de chemare în judecată îi indicau ca reclamanți pe M. M. D. și M. C.. Abia la termenul de judecată din 22.11.2013, după ce a rămas în pronunțare, prima instanță a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se clarifica acest aspect. La următorul termen din 10.01.2014, instanța de fond a luat act de introducerea în cauză a lui M. C., în calitate de reclamant și de moștenitor al lui M. I. I., calitate necontestată de pârâți. De asemenea, la data de 7.02.2014 instanța a rămas în pronunțare, fără a pune în discuție calitatea reclamanților de moștenitori ai lui M. I. I..
Contrar celor reținute de prima instanță, reclamanții au probat calitatea de moștenitori prin certificatul de moștenitor nr.1159/8.10.1990, depus în recurs, aspect care putea fi clarificat încă de la judecata în primă instanță, dacă instanța ar fi pus în discuție acest aspect.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei ANRP, chestiunea a fost antamată prin decizia Tribunalului C. nr.654/23.05.2013 pronunțată în primul ciclu procesual, reținându-se că instanța de fond „ignorând obiectul cererii de chemare în judecată (dezbatere și partaj succesoral), pentru care, dealtfel, reclamanții au și timbrat acțiunea, nu a analizat în niciun fel calitatea procesuală a pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților”. Instanța de trimitere s-a conformat indicațiilor instanței de casare și a stabilit în mod corect că, față de obiectul cauzei și față de faptul că nu se contestă legalitatea deciziei nr.1983/22.10.2008 privind stabilirea despăgubirilor, acțiunea fiind una de drept comun, ANRP nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce privește interpretarea și aplicarea disp. art.7 din Legea nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului de la C., din 7 septembrie 1940, tribunalul reține că, din examinarea conținutului legii, rezultă că prin acest act normativ legiuitorul a acordat posibilitatea cetățenilor români prejudiciați să solicite despăgubirile cuvenite pentru bunurile imobile – construcții și terenuri – pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra cedate Bulgariei, precum și pentru recoltele neculese de porumb, bumbac și floarea soarelui.
Potrivit art.1 din Legea nr.9/1998, republicată, au dreptul la compensații cetățenii români prejudiciați și moștenitorii legali ai acestora, iar potrivit art.4 alin.1, persoanele îndreptățite vor depune în acest sens cereri însoțite de acte doveditoare la comisia județeană, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Termenul inițial de 18 luni, care a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr.9/1998, a fost prelungit ulterior cu 12 luni conform Legii nr.97/2005 și cu 18 luni conform Legii nr.348/2006. Prin urmare, data până la care persoanele cu vocație succesorală de pe urma defunctului M. I. puteau depune cereri pentru acordarea de despăgubiri a fost data de 28 ianuarie 2008.
În această cauză, în mod necontestat, singura persoană cu vocație succesorală la succesiunea defunctului M. I., care a solicitat acordarea de compensații în temeiul Legii nr.9/1998 de pe urma acestuia, depunând în acest sens cererea nr.666/21.04.1998 (fila 47 fond, al doilea ciclu procesual), a fost M. I. N., care venea la succesiunea tatălui său M. I., conform certificatului de moștenitor nr.185/958/8.01.1959.
Recurenții reclamanți, care veneau la moștenirea lui M. I. în calitate de nepoți de fiu, conform certificatului de moștenitor nr.1159/8.10.1990, nu au depus cerere pentru acordarea de compensații bănești de pe urma autorului M. I., nici la data apariției Legii nr.9/1998 și nici ulterior, în termenul prorogat succesiv pentru acest demers, reclamanții considerând că simpla vocație succesorală este suficientă pentru a beneficia de compensațiile cuvenite autorului lor, motivând existența unui mandat dat pârâtului M. N., decedat pe parcursul procesului, în vederea formulării cererii pentru toți succesibilii.
Aflându-ne într-un domeniu reglementat de o lege specială, normele generale în materie succesorală se aplică numai în cazul în care actul normativ special permite, în speță discuția purtând asupra modalității și termenului de acceptare a succesiunii pentru compensațiile bănești la care ar fi avut dreptul persoana strămutată din Bulgaria.
Dacă în ceea ce privește momentul deschiderii succesiunii, în raport de care se stabilesc și persoanele cu vocație la succesiune, Legea nr.9/1998 nu cuprinde dispoziții speciale, derogatorii, data deschiderii succesiunii corespunzând, potrivit art.651 Cod civil, decesului autorului M. I., în ceea ce privește modalitatea și termenul de acceptare a succesiunii în privința compensațiilor acordate de Statul Român prin Legea nr.9/1998, legiuitorul a stabilit, prin norme speciale (art.1 și art.4 alin.1) că persoanele cu vocație la succesiune primesc aceste compensații în condițiile depunerii la Comisia prevăzută de lege a cererii însoțite de actele doveditoare, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen prelungit ulterior, așa cum s-a arătat mai sus).
Termenul prevăzut de art.4 alin.1 din Legea nr.9/1998, deși este socotit ca termen ca termen de acceptare a succesiunii pentru drepturile la compensații, el este în mod evident diferit de termenul prevăzut de art.700 cod civil și care curge de la data deschiderii succesiunii (decesul defunctului). Deși Legea nr.9/1998 nu prevede în mod expres, așa cum o fac alte acte normative de reparație, prevederile art.4 alin.1 din lege instituie o repunere în termenul de acceptare a succesiunii pentru drepturile la compensații pentru bunurile abandonate, de prevederile legii urmând să beneficieze nu numai moștenitorii care au acceptat în mod expres succesiunea și cărora li s-a eliberat un certificat de moștenitor, dar și succesibilii neacceptanți ai succesiunii în termenul de 6 luni de la deschiderii succesiunii prevăzut de art.700 Cod civil (mai puțin cei care au renunțat la succesiune, pentru că ei sunt considerați ca neavând calitatea de moștenitori), cu condiția depunerii cererii la Comisie în termenul prevăzut de lege; depunerea cererii are valoarea acceptării succesiunii doar pentru aceste drepturi de compensație.
Distincția dintre cele două momente de acceptare a succesiunii (cel prevăzut de art.700 Cod civil și cel rezultat din art.4 alin.1 din Legea nr.9/1998) –care nu este singulară și aplicabilă doar acestei legi reparatorii – este determinată de faptul că doar prin voința legiuitorului s-a deschis posibilitatea de a pretinde, peste termenul prevăzut de art.700 Cod civil, drepturi aferente emolumentului succesoral, iar modalitatea de a proba acceptarea succesiunii o constituie depunerea cererii la comisia județeană, fie împreună cu ceilalți moștenitori, fie distinct de aceștia.
Că aceasta a fost intenția legiuitorului, o confirmă și Decizia nr.119/2005 pronunțată de Curtea Constituțională, care a arătat că nu contravine legii fundamentale actul normativ care statuează asupra exercitării într-un anume termen a dreptului de a pretinde compensații pe temeiul Legii nr.9/1998, din moment ce s-a urmărit soluționarea cu celeritate a situațiilor care intrau în sfera de aplicare a legii și evitarea climatului de insecuritate juridică a raporturilor civile, generată de recunoașterea sine die a posibilității persoanei de a declanșa procedura administrativă, în vederea obținerii acestor compensații. Curtea Constituțională a confirmat, totodată, faptul că termenul reglementat prin art.4 alin.1 din lege este unul de decădere, devreme ce textul art.11 consacră stingerea dreptului la compensație a oricărei persoane care nu l-a invocat în termenul instituit de art.4, cât și faptul că nu pot fi tratați – prin prisma egalității de tratament – cei care au formulat cereri pe cale administrativă cu cei care nu au acționat în acest sens, aceștia din urmă nefiind într-o situație comparabilă.
În consecință, nu s-a considerat, așa cum susțin recurenții reclamanți, că toți moștenitorii unei persoane care ar putea beneficia de Legea nr.9/1998 sunt îndreptățiți să primească aceste compensații indiferent dacă au formulat sau nu cerere la comisia județeană, pentru că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Actul normativ analizat în speță, respectiv Legea nr.9/1998, nu stabilește că dreptul la compensații se dobândește ope legis ci, dimpotrivă, instituie un termen pentru valorificarea acestui drept.
Tribunalul nu a primit nici apărarea întemeiată pe prevederile art.7 alin.7 din Legea nr.9/1998, republicată, potrivit cu care, în cazul în care compensația este solicitată de mai mulți moștenitori ai aceleiași persoane, precum și atunci când după adoptarea hotărârii apar și alte persoane având vocație succesorală, raporturile dintre succesori privind compensația se soluționează potrivit dreptului comun.
Prin textul art.7 se reglementează două situații în care raporturile dintre moștenitori se rezolvă potrivit dreptului comun: în prima ipoteză, textul se referă în mod evident la persoane deopotrivă îndreptățite, care s-au adresat cu cerere comună ori separată la Comisie, înainte de a se da vreo hotărâre de către această comisie; în a doua ipoteză, este prevăzută situația în care, după adoptarea unei hotărâri privind o persoană îndreptățită, apar și alți succesori ai aceluiași defunct, care, printr-o altă cerere, solicită aceeași compensație. Cea de a doua situație cuprinde și ipoteza existenței unei convenții de mandat între persoanele cu vocație succesorală, mandat acordat titularului cererii de către „alte persoane cu vocație succesorală”, caz în care se aplică dreptul comun. Este situația mandatarului fără reprezentare recunoscut de mandatar.
Nici una dintre aceste ipoteze nu este incidentă în speță, pentru că, așa cum s-a arătat, nici unul dintre recurenți, deși aveau vocație la succesiunea defunctului M. I., nu s-au adresat cu cerere - formulată în comun cu M. N. sau separat de acesta – de acordare de compensații, iar existența unui mandat cu sau fără reprezentare, astfel cum au susținut recurenții – nu a fost recunoscută de M. N., titularul singurei cereri depuse, în timpul vieții (neputând fi asimilată recunoașterii împrejurarea că în primul ciclu procesual acesta nu și-a exprimat în niciun fel poziția procesuală), mandatul nefiind probat nici printr-un alt mijloc de probă. Declarațiile moștenitorilor acestuia, soție supraviețuitoare și fii, de acord ca reclamanților să li se acorde cota parte corespunzătoare din suma de bani stabilită cu titlu de compensații, nu probează existența mandatului pretins. Atât timp cât între părți nu s-a încheiat o tranzacție, instanța este obligată să se pronunțe asupra chestiunilor de fapt și de drept cu care a fost investită.
Or, astfel cum s-a arătat, în această materie (ca de altfel și în situația altor legi reparatorii) legea a urmărit clarificarea vocației succesorale exclusiv prin prisma Legii nr.9/1998 și nu doar în baza dreptului comun, avându-se în vedere dispozițiile art.4 alin.1 din lege, deci în funcție de existența unei cereri depuse la comisie, aceasta – iar nu gradul de rudenie – fiind premisa verificărilor administrative ale comisiei și ale instanței, în cadrul procedurii judiciare.
Având în vedere și principiul potrivit căruia „nemo ignorare legem censetur”, titularii unui drept fiind prezumați că au avut cunoștință de reglementarea care prevedea că valorificarea dreptului lor se circumscrie unui anumit termen, în situația în care nu respectă acest termen ei suportă consecințele grave ale propriei lipse de diligență, respectiv pierderea oricărui drept asupra compensațiilor cuvenite autorului M. I., fapt care lipsește de temeinicie critica hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 codul de procedură civilă 1865 tribunalul a respins recursul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii civile contestatorii M. C. și M. M. D. au exercitat calea extraordinară de atac a contestației în anulare, pe motive care se circumscriu art.317 alin.2 teza a 2-a din Codul de procedură civilă, arătând că instanța de recurs a încălcat autoritatea de lucru judecat a unei decizii anterioare dată în aceeași cauză, nu a cercetat motivele de recurs formulate de către contestatorii recurenți și s-a pronunțat asupra unor aspecte noi care nu au fost puse în discuția părților.
Legal citată, intimata A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și-a precizat prin întâmpinare, poziția procesuală față de prezenta cale de atac, solicitând respingerea contestației în anulare ca nefondată.
Examinând legalitatea și temeinicia deciziei civile atacate, prin prisma criticilor formulate, instanța reține:
Contestația în anulare este nefondată.
Conform art.317 alin.2 teza a II-a din Codul de procedură civilă contestația în anulare poate fi primită… dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Prin decizia civilă care constituie obiectul prezentei contestații în anulare, instanța de recurs a analizat punctual toate motivele de recurs care au fost pe larg expuse în cererea de recurs și, în urma analizei recursului, a concluzionat asupra caracterului nefondat al căii de atac deduse judecății.
În cauză, autoritatea de lucru judecat la care se referă contestatorii M. C. și M. M. D. se fundamentează pe decizia dată de către Tribunalul C. în urma parcurgerii primului ciclu procesual, prin care s-a dispus casarea primei hotărâri date de către instanța de fond în cauză și rejudecarea fondului pricinii.
Este evident că în cel de-al doilea ciclu procesual instanța de recurs a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de către instanța de fond cu respectarea dispozițiilor art.315 din Codul de procedură civilă, aceasta din urmă conformându-se dispozițiilor deciziei de casare, sens în care instanța de recurs a respins calea de atac ca nefondată.
Susținerea potrivit căreia motivele de recurs nu au fost complet analizate de către instanța de recurs nu poate fundamenta calea extraordinară de atac a contestației în anulare, deoarece în condițiile statuate prin art.317 alin.2 teza a II-a din Codul de procedură civilă, motivele de recurs deduse judecății au fost pe larg analizate de către instanța de control judiciar, situație în care în literatura de specialitate s-a concluzionat că recursul este judecat în fond nu numai atunci când calea de atac a fost admisă, ci și atunci când recursul a fost respins după analizarea tuturor criticilor formulate de către recurent.
Împrejurarea că între timp părțile participante la proces au ajuns la o înțelegere privind tranșarea amiabilă a litigiului dedus judecății nu are incidență asupra soluționării prezentei căi extraordinare de atac, ci poate doar constitui o modalitate particulară de partaj a sumelor obținute cu titlu de despăgubiri, pe care părțile prin propria lor voință o pot adopta.
Prin urmare, pentru toate aceste considerente, în temeiul art.317 alin.2 teza a II-a din Codul de procedură civilă se va respinge contestația în anulare îndreptată împotriva deciziei civile nr.592/17.06.2014, pronunțată de Tribunalul C., în dosarul civil nr._/212/2012*, formulată de către contestatorii M. C. și M. M. D. în contradictoriu cu intimații pârâți M. I. E., M. I. G. L. și S. Victorița și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge contestația în anulare, formulată de contestatorii M. C. și M. M. D., cu domiciliul în C., ., ., ., împotriva deciziei civile nr. 592/17.06.2014, pronunțată de Tribunalul C., în dosarul civil nr._/212/2012*, în contradictoriu cu intimații pârâți M. E., S. VICTORIȚA, M. I. G. L., cu domiciliul în C., ., județul C. și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, .. 202, sector 1, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
V. T. B. M. C. M. P.
GREFIER,
L. D.
Red.jud. - C.M.P.
2 ex./26.11.2014
| ← Fond funciar. Decizia nr. 628/2014. Tribunalul CONSTANŢA | Contestaţie la executare. Hotărâre din 24-01-2014, Tribunalul... → |
|---|
