Fond funciar. Decizia nr. 93/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 93/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 981/212/2013
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.93
Ședința publică din 23 ianuarie 2014
PREȘEDINTE - A. L.
JUDECĂTORI – M. C. M.
- C. R. D.
GREFIER - G. B.
S-a luat în examinare recursul civil având ca obiect fond funciar - anulare act, recurs declarat de recurentul pârât P. M. C., cu sediul în C., ., județ C., împotriva sentinței civile nr.9337/25.06.2013 pronunțate de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. N., R. G., R. D. și R. C. M., toți cu domiciliul procesual ales în C., ., județ C. și cu intimata pârâtă INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI C., cu sediul în C., ., județ C..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru intimații reclamanți avocat B. D.-V., în baza împuternicirii avocațiale de la dosar, lipsind celelalte părți.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art.88 și următoarele Cod procedură civilă și că prezentul recurs este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, după care:
Reprezentantul convențional al intimaților reclamanți solicită a se lua act că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de propus, apreciind dosarul în stare de judecată.
Instanța, socotindu-se lămurită, în conformitate cu prevederile art.150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Luând cuvântul, reprezentantul convențional al intimaților reclamanți solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Arată că în speță sunt aplicabile prevederile art.36 alin.2 din Legea nr.19/1991, iar în ceea ce privește cheltuielile de judecată solicită a fi menținute, având în vedere că au fost dovedite prin chitanțele de la dosar și că cererea de chemare în judecată formulată de către recurenții reclamanți a fost admisă în întregime. Depune la dosarul cauzei concluzii scrise.
Constatând dezbaterile încheiate, instanța rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamanții R. N., R. G., R. D. și R. C.-M. au chemat în judecată pe pârâții P. M. C., MUNICIPIUL C. PRIN PRIMAR și INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI C., solicitând anularea dispoziției nr.2918/18.12.2012 emise de P. Mun.C., obligarea pârâților Municipiul C. prin Primar și P. M. C. la întocmirea referatului de verificare a situației juridice pentru terenul în suprafață de 141 mp aferentă locuinței din C., . și înaintarea documentației, precum și obligarea pârâtului Instituția P. Județului C. la emiterea ordinului de atribuire în proprietate a terenului menționat.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că R. N. a dobândit împreună cu defunctul R. V. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în C., ., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr._/15.07.1997 încheiat cu Municipiul C. prin RAEDPP C.. Unicul moștenitor al defunctului R. V. a fost R. Lucina, iar în urma decesului acestuia au rămas ca moștenitori reclamanții. În urma cererii adresate Primăriei Mun. C. pentru atribuirea în proprietate a terenului aferent locuinței a fost emisă Dispoziția nr.2918/18.12.2012 de respingere a solicitării.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.36 din Legea 18/1991, art.37 din HG 20/1996, art.26 din Legea 112/1995.
Legal citat, pârâtul Instituția P. Județului C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acțiunii.
Pârâții P. M. C. și Municipiul C. prin Primar nu au formulat întâmpinare, dar au fost reprezentați convențional în instanță și au depus înscrisuri în probațiune.
Prin încheierea de ședință din data de 07.05.2013, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul C. prin Primar, cu motivarea respectivă, astfel că în contradictoriu cu acest pârât cererea urmează a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În probațiune a fost administrată proba cu înscrisuri și cea cu expertiză imobiliară.
Prin sentința civilă nr._, Judecătoria C. a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL C. prin PRIMAR ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis acțiunea formulată de reclamanții în contradictoriu cu pârâții P. M. C. și INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI C..
A anulat Dispoziția nr.2918/18.12.2012 emisă de P. M. C..
A obligat pe pârâtul P. M. C. să întocmească documentația necesară atribuirii în proprietate a suprafeței de teren de 141 mp, situată în C., ., jud. C., aferentă construcției-locuință proprietatea reclamanților și să o înainteze pârâtului INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI C..
A obligat pe pârâtul INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI C. să emită, în favoarea reclamanților ordinul prin care să atribuie în proprietate acestora suprafața de teren de 141 mp., situată în C., ., jud.C., aferentă construcției-locuință proprietatea reclamanților.
A obligat pe pârâtul P. M. C. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în cuantum de 2800 lei, reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert.
A obligat pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul MUNICIPIUL C. PRIN PRIMAR în cuantum de 560 lei reprezentând onorariu de avocat.
În considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/15.07.1997 încheiat cu RAEDPP C., R. N. și V. au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situate în C., ., parter. Prin același act, cumpărătorii au dobândit și un drept de folosință asupra terenului aferent locuinței, în suprafață de 40,10 mp. Pentru diferența de teren, reprezentând curte, în suprafață de 89 mp, a fost încheiat ulterior contractul de închiriere nr.410/01.06.2012.
În urma decesului numitului R. V. a rămas ca unic moștenitor R. L., potrivit certificatului de moștenitor nr.89/08.11.2011, la rândul său decedat, de pe urma căruia se legitimează ca succesori R. G., R. D. și R. C.-M., pe baza actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
În vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra terenului, reclamanții au formulat cerere, soluționată prin Dispoziția nr.2918/18.12.2012 emisă de P. M. C., în sensul respingerii cererii.
Cu privire la identificarea terenului, potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert B. M., reclamanții stăpânesc o suprafață de teren de 141 mp., din care 113,64 mp. ocupați de construcția C1 (formată din încăperile în suprafață de 41,10 mp. cumpărate prin contractul nr._/15.07.1997, extinderea realizată în anul 1981 în baza autorizației nr.1457/1981 și garaj) și suprafața de 27,36 mp. teren liber, care asigură accesul în locuință, dinspre stradă.
În ce privește situația juridică a terenului, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv adresa nr.R54740/29.04.2013 (f.59-76), rezultă că acesta este inclus în domeniul privat al M. C., conform HCLM 197/2008.
În ce privește legislația incidentă, instanța a reținut ca fiind aplicabile prevederile art.36 din Legea 18/1991, art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, art.37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 112/1995, art.26 alin.3 din Legea 112/1995.
Raportând situația de fapt reținută anterior la aceste dispoziții legale, instanța a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile art.36 alin.2 teza II din Legea nr.18/1991, apreciind că, potrivit disp.art.37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, dreptul de proprietate se transmite nu doar asupra construcției, ci și asupra terenului deținut cu titlu de folosință de reclamanți, cu respectarea disp.art.26 alin.ultim din Legea 112/1995.
Din interpretarea logică a textelor legale mai sus menționate, prin prisma principiului de logică al terțiului exclus (tertium non datur), s-a reținut că dacă terenurile ce depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămân în proprietatea statului, per a contrario, cele care nu depășesc această suprafață, respectiv care asigură o utilizare normală a construcției, se dobândesc în proprietate de către cumpărător, odată cu cumpărarea construcției.
În ce privește întinderea suprafeței de teren asupra căreia se dobândește dreptul de proprietate, noțiune cunoscută ca „teren aferent construcției”, instanța a observat că legiuitorul a complinit lacuna legislativă existentă o perioadă îndelungată de timp și, prin HG 923/2010, prin care au fost modificate normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, a fost reglementată definiția acestei noțiuni. Astfel, potrivit art.7.3 alin.2) din HG nr.250/2007, modificate prin HG 923/2010, „prin noțiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării”.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, prin raportare la dispozițiile citate, instanța a reținut că suprafața de 141 mp. identificată de expert se circumscrie noțiunii de „teren aferent construcției”, ea cuprinzând atât suprafața construită a locuinței, cât și parte din curte, ce permite accesul la drumul public.
Cu privire la solicitarea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul disp.art.274 C.Proc.Civ., instanța a reținut poziția procesuală a pârâtului Instituția P. C., de achiesare la pretențiile reclamanților prin întâmpinare, apreciind că se impune a fi obligat doar pârâtul P. Mun.C. la plata către reclamanți a sumei de 2800 lei, reprezentând onorariu de avocat și de expert.
În termen legal, împotriva sentinței civile mai sus menționate a declarat recurs pârâtul P. M. C., solicitând în principal modificarea ei în tot, în sensul respingerii acțiunii și, în subsidiar, modificarea în parte, în sensul înlăturării din dispozitiv a obligației sale de a întocmi documentația necesară, cu diminuarea la jumătate a cuantumului cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor a arătat că dreptul reclamanților de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului izvorăște din reglementările ce țin de Legea nr.112/1995 și nu din Legea nr.18/1991, cu plata unui preț determinat pe baza Criteriilor nr.2665/28.02.1992, ca și în cazul construcției. A precizat că reclamanții au devenit proprietari ai construcției abia în anul 1997 prin cumpărare, or art.36 din Legea nr.18/1991 reglementează situații de fapt deja existente și trebuie interpretat în integralitatea lui, iar nu prin reținerea unui singur alineat, cum a procedat instanța de fond.
Cu privire la petitul subsidiar, recurentul-pârât a arătat că atribuirea în proprietate a terenurilor se face la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor și nu prin întocmirea documentației necesare.
În fine, recurentul a susținut că, raportat la complexitatea cauzei, cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanți este exagerat. Intimații-reclamanți au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de recurs și în conformitate cu disp.art.3041C.proc.civ., tribunalul reține următoarele:
Potrivit art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, chiriașii, titulari de contract ai apartamentelor care nu s-au restituit în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, aveau dreptul de a opta pentru cumpărarea acestor apartamente.
Din chiar conținutul textului rezultă cu certitudine că terenurile aferente construcțiilor cu destinație de locuință nu au constituit obiect de reglementare al acestei legi, indiferent dacă prin „teren aferent” înțelegem doar terenul de sub construcție sau și terenul ce depășește suprafața construită.
Clarificarea situației juridice a terenurilor respective necesită examinarea disp. art.21 și art.26 din Legea nr.112/1995, aceste reglementări făcând distincție între terenurile aferente locuințelor care au fost restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora și terenurile aferente apartamentelor care au fost înstrăinate chiriașilor.
Astfel, art.21 din legea menționată prevede că „O dată cu restituirea în natură și dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândește și dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, așa cum au fost acestea determinate la data trecerii în proprietatea statului (…).”, iar potrivit art. 26 alin.3, „suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului”.
Ambiguitatea acestor texte a făcut ca, în privința reglementării situației juridice a terenurilor aferente apartamentelor vândute foștilor chiriași, prin formularea inițială a art.33 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, aprobate prin HG nr.20/1996, să se dispună că, în atare caz, o dată cu cumpărarea apartamentelor se dobândește și dreptul de proprietate asupra terenului de sub construcții, în condițiile art.35 (actualmente-după republicare-art.36) alin.2 din Legea nr.18/1991. Acest articol din Normele Metodologice a fost modificat prin HG nr.11/1997, în vigoare și în prezent,în sensul că, „în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art.26 alin.ultim din lege”(art.37).
Din interpretarea logică a acestor norme rezultă că, dacă terenurile care depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămân în proprietatea statului, per a contrario, cele care nu depășesc această suprafață, respectiv cele care asigură o utilizare normală a construcției, se dobândesc în virtutea legii în proprietate, odată cu achiziționarea construcției, situația acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, respectiv prin ordin al prefectului, conform art.36 din Legea nr.18/1991.
În acest fel, se creează o situație juridică firească a celor două imobile (construcție de locuit și teren aferent) care, și anterior preluării lor de către stat, au avut, de regulă, același proprietar.
Așadar, chiar dacă prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea reclamanților nu s-a transmis acestora și dreptul de proprietate asupra terenului aferent locuinței, ei au vocație legală la dobândirea dreptului de proprietate și asupra acestui imobil, care nu a fost restituit în natură foștilor proprietari, în condițiile art.26 alin.ultim din Legea nr.112/1995.
Toate aceste argumente vin să combată susținerea recurentului potrivit căreia disp.art.36 din Legea nr.18/1991 nu ar fi aplicabile în cauză, având în vedere data dobândirii construcției. Câtă vreme este în discuție situația terenurilor aferente unor construcții ce au făcut obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995, este logic ca actele de dobândire a respectivelor construcții să aibă date ulterioare datei intrării în vigoare a acestei legi, care face trimitere directă la art.36 din Legea nr.18/1991.
Nefondată este și solicitarea pe care recurentul-pârât o formulează în subsidiar, de înlăturare din dispozitivul hotărârii a obligației stabilite în sarcina sa.
Atribuția ce-i revine primăriei în legătură cu atribuirea terenurilor aferente construcțiilor dobândite în baza Legii nr.112/1995 rezultă în mod clar din conținutul alin.6 al art.36 din Legea fondului funciar și constă în înaintarea către Prefect a unei propuneri de atribuire, făcute pe baza verificării situației juridice a terenurilor. Or, o astfel de verificare nu se poate concretiza decât prin întocmirea unei documentații, care trebuie să fundamenteze, în cazul de față, propunerea de atribuire a terenului către intimații-reclamanți.
Va fi înlăturat și motivul de recurs ce vizează diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, recurentul neaducând argumente temeinice în justificarea acestei pretenții.
Temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, fapta acesteia declanșând o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze. Prin urmare, munca îndeplinită de avocat se impune a fi analizată se impune a fi analizată doar prin prisma culpei procesuale a părții care a căzut în pretenții.
În cauza de față, culpa procesuală aparține fără nicio îndoială pârâtei, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost admisă în totalitate, iar declanșarea procedurii judiciare a avut loc numai ca urmare a refuzului pârâtului de a-și îndeplini o obligație legală.
Prin urmare, reclamanții erau îndreptățiți să-i pretindă achitarea cu titlu de cheltuieli de judecată a tuturor sumelor care în mod real, necesar și rezonabil au fost datorate pentru administrarea probatoriului sau pentru activitatea prestată de către avocat.
Realitatea cheltuielilorține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Caracterul necesar și rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu valoarea creanței, complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, ele nu trebuie să fie exagerate.
În ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat pretins de către reclamanți, se constată că nu exista temei pentru reducerea acestuia prin aplicarea disp.art.274 alin.3 C.proc.civ., care permit instanțelor de judecată să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Astfel, suma de 2000 lei poate fi apreciată ca respectând cerințele mai sus enunțate, având în vedere gradul de complexitate a cauzei, numărul de termene acordate și munca depusă de avocat, în vederea obținerii unei soluții favorabile părților pe care le-a reprezentat.
Cu privire la onorariul expertului judiciar, se reține că plata acestuia, dovedită prin chitanța atașată la dosar, a fost necesară pentru dezlegarea pricinii și că alin.2 al art.274 C.proc.civ. interzice în mod expres judecătorului să micșoreze plata experților.
În considerarea tuturor acestor argumente și a disp.art.312 alin.1 C.proc.civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât P. M. C., cu sediul în C., ., județ C., împotriva sentinței civile nr.9337/25.06.2013 pronunțate de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. N., R. G., R. D. și R. C. M., toți cu domiciliul procesual ales în C., ., județ C. și cu intimata pârâtă INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI C., cu sediul în C., ., județ C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. L. M. C. M. C. R. D.
GREFIER,
G. B.
Jud.fond A.I.Sincu B./Red.și tehnored.dec.jud.A.L./28.01.2014/2ex.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Încheierea nr.... | Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... → |
|---|
