Fond funciar. Hotărâre din 06-03-2014, Tribunalul CONSTANŢA

Tribunalul CONSTANŢA - Sentințe și decizii civile / 2014

Hotărâre pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 06-03-2014 în dosarul nr. 24418/212/2012

Dosar nr._

TRIBUNALUL C.

SECȚIA I CIVILĂ

Î N C H E I E R E

Ședința publică din 20 februarie 2014

PREȘEDINTE - C. R. D.

JUDECĂTORI – A. L.

- M. C. M.

GREFIER - G. B.

S-a luat în examinare recursul civil având ca obiect fond funciar - daune interese, recurs declarat de recurentul reclamant B. S. F., cu domiciliul procesual ales în C., ., județ C., împotriva sentinței civile nr.7973/03.06.2013 pronunțate de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. C. PRIN PRIMAR, C. L. DE APLICARE A LEGII 18/1991 și P. M. C., toți cu sediul în C., ., județ C..

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art.88 și următoarele Cod procedură civilă, că prezentul recurs este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, că la data de 7 februarie 2014 intimații pârâți au depus, prin serviciul registratură, întâmpinare, care a fost comunicată recurentului reclamant, astfel cum reiese din dovada atașată la dosar, că la data de 18 februarie 2014 apărătorul intimaților pârâți a depus, prin serviciul registratură, cerere de apelare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată și că a fost solicitată judecata cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art.242 Cod procedură civilă, după care:

Pentru a da posibilitatea părților să se prezinte, cauza este lăsată la sfârșitul ședinței de judecată.

Reluată cauza la sfârșitul ședinței de judecată, la apelul nominal se constată lipsa părților.

Instanța, constatând că procedura de citare este legal îndeplinită și că s-a solicitat aplicarea prevederilor art.242 Cod procedură civilă, în conformitate cu prevederile art.150 Cod procedură civilă, declară terminată cercetarea judecătorească și rămâne în pronunțare, față de actele și lucrările dosarului.

După rămânerea în pronunțarea, dar înainte de finalizarea ședinței de judecată, se prezintă pentru intimații pârâți avocat I. N., în baza împuternicirii avocațiale de la dosar, care pune concluzii de respingere a recursului formulat pentru motivele precizate în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

TRIBUNALUL

Față de dispozițiile art.260 alin.1 Cod procedură civilă, având nevoie de timp pentru a delibera,

DISPUNE

Amână pronunțarea la data de 27 februarie 2014.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. R. D. A. L. M. C. M.

GREFIER,

G. B.

Astăzi, 27 februarie 2014

TRIBUNALUL

Față de dispozițiile art.260 alin.1 Cod procedură civilă, având nevoie de timp pentru a delibera,

DISPUNE

Amână pronunțarea la data de 6 martie 2014.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. R. D. A. L. M. C. M.

GREFIER,

G. B.

Dosar nr._

TRIBUNALUL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.279

Ședința publică din 6 martie 2014

PREȘEDINTE - C. R. D.

JUDECĂTORI – A. L.

- M. C. M.

GREFIER - G. B.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20 februarie 2014 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu prevederile art.260 Cod procedură civilă a amânat pronunțarea la data de 27 februarie 2014, respectiv 6 martie 2014, dată la care a pronunțat următoarea hotărâre:

TRIBUNALUL

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamantul B. S. a chemat în judecată pe pârâții P. M. C., M. C., prin primar, și C. locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 C. pentru ca să se dispună obligarea pârâților la daune-interese calculate prin raportare la valoarea bunului imobil teren, în suprafață de_ mp., situat în C., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că, urmare cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în temeiul Legii 18/1991, a obținut două hotărâri judecătorești, în anul 2002 (sentința civilă nr._/14.10.2002 în dos._/2002 al Judecătoriei C.) și 2006 (sentința civilă nr._/3.03.2006 în dos.593/2006 al Judecătoriei C.).

A mai arătat că, prin prima hotărâre, din 2002, a fost identificat un teren liber pe vechiul amplasament (de 16.000 mp), ce putea fi atribuit în natură, iar prin cea de a doua s-a dispus punerea în posesie, conform Legii nr.18/1991, asupra unui teren în suprafață de 7 ha, din care 16.000 mp pe amplasamentul determinat prin sentința din 2002.

A precizat reclamantul că terenul nu a fost restituit, se află în proprietate privată de mai mulți ani, pe el fiind construit, în parte, ansamblul de locuințe Tomis Plus, motiv pentru care a solicitat evaluarea terenului, obiect al obligației imposibil de executat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.18/1991.

Pârâtul legal citat a formulat întâmpinare și a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și ca inadmisibilă.

La termenul din data de 19.11.2012, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. M. C., M. C., prin primar, pentru motivele consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

În ce privește excepția inadmisibilității cererii, apărătorul pârâților a arătat că aceasta este, de fapt, o apărare de fond și nu o veritabilă excepție.

În vederea soluționării cauzei, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică imobiliară.

Prin sentința civilă nr.7973/03.06.2013 Judecătoria C. a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârâții M. C., prin primar, și P. mun.C. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 620 lei (onorariu avocat).

În considerentele acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că, prin sentința civilă nr.2002/03.03.2006 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr.593/2006 (filele 6-10), pârâții au fost obligați la punerea în posesia reclamantului pentru terenul identificat printr-o altă hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă nr._/14.10.2002, pronunțată în dosarul nr._/2002, prin care s-a dispus și emiterea titlului de proprietate pentru suprafața de teren de 16.000 mp.

S-a constatat că reclamantul a încercat să obțină de la pârâți executarea hotărârilor judecătorești menționate anterior, însă nu a reușit, motiv pentru care a obținut, prin sentința civilă nr.4595/19.03.2012, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, obligarea pârâților la plata în favoarea statului a unei amenzi civile în cuantum de 30 lei pe zi de întârziere, până la executarea integrală a obligației stabilită prin sentința civilă nr.2002/03.03.2006 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr.593/2006.

Cu toate acestea, reclamantul tot nu a fost pus în posesie cu terenul respectiv.

Studiind actele existente la dosar instanța de fond a constatat că terenul respectiv nu se afla, la data pronunțării sentinței civile nr._/14.10.2002 de către Judecătoria C., în domeniul privat al municipiului C. și nu a fost pus niciodată la dispoziția Comisiei locale de fond funciar C..

Astfel, conform procesului verbal încheiat la data de 28.11.2000 între C. Locală de fond funciar Lumina și S.C. NAZARCEA S.A., . cuprinsul căreia se regăsește și terenul solicitat de către reclamant, a fost predat acestei comisii (fila 129), fiind retrocedat, în temeiul dispozițiilor Legii nr.18/1991, conform titlului de proprietate nr._/1708/15.12.2000, numitului Licoi D. C. (filele 159-160).

În consecință, în anul 2002, terenul respectiv nu era liber și nu putea face obiectul unei alte reconstituiri a dreptului de proprietate, așa cum s-a reținut prin sentința civilă nr._/14.10.2002.

Instanța a apreciat că reconstituirea dreptului de proprietate în forma restituirii terenului pe vechiul amplasament reprezintă una dintre modalitățile prevăzute de Legea nr.18/1991, nefiind obligatorie reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, ci pe orice teren liber, conform dispozițiilor art.14 alin.2 din Legea nr.18/1991.

În consecință, s-a reținut că titlurile invocate de către reclamant fac dovada calității sale de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, a întinderii dreptului său, însă nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 1,6 hectare, deoarece instanța a ales modalitatea reconstituirii în natură pe vechiul amplasament pe baza unor informații incomplete, terenul nefiind liber și neputând fi restituit în natură.

În consecință, obligația Comisiei Locale de fond funciar C. era, încă de la momentul pronunțării sentinței civile nr._/14.10.2002 de către Judecătoria C., imposibil de executat, însă nu din culpa titularului obligației respective.

Deși reclamantul este îndreptățit la reconstituirea dreptului său de proprietate în una dintre variantele prevăzute de legile funciare, a apreciat instanța că această reconstituire nu trebuie efectuată în afara limitelor legale, fiind prevăzută o procedură specială în acest sens, în ce privește terenurile ce fac obiectul Legii nr.18/1991.

Astfel, în situația constatării imposibilității reconstituirii dreptului reclamantului în natură, pe vechiul amplasament, este necesar a se relua procedura administrativă de către comisiile de fond funciar, în vederea reconstituirii dreptului reclamantului într-o altă modalitate prevăzută de legislația funciară, respectiv prin acordarea unui teren pe alt amplasament sau prin acordarea de despăgubiri bănești conform dispozițiilor legale în materie.

În concluzie, instanța a apreciat că, în speța de față, nu sunt aplicabile dispozițiile art.580³ alin.2 coroborat cu art.574 C.proc.civ. adoptat în 1865.

În privința cheltuielilor de judecată s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., constatându-se culpa reclamantului în formularea prezentei acțiuni.

În termen legal, împotriva sentinței civile mai sus menționate a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

În motivarea recursului, a arătat recurentul că instanța de fond, ca instanță de executare, nu avea căderea să verifice fondul litigiului și numai prin încălcarea legii și a autorității de lucru judecat a constatat că prima hotărâre irevocabilă, prin care s-a stabilit amplasamentul terenului la a cărui restituire este îndreptățit, a fost dată pe baza unor informații incomplete. Mai mult, hotărârea instanței de fond contravine, pe de o parte, Hotărârii nr.133/01.03.2007 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr.18/1991, act administrativ jurisdicțional, neatacat și intrat în puterea lucrului judecat, și, pe de altă parte, dispozițiilor art.34 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.18/1991, aprobat prin HG nr.890/2005, care stabilește în aplicarea art.27 din lege, că „după pronunțarea hotărârii judecătorești punerea în posesie se face ținându-se seama de dispozițiile acesteia”.

A susținut recurentul-reclamant că litigiul nu mai putea fi rediscutat pe fond și, prin urmare, nu mai putea fi primită apărarea pârâților potrivit căreia terenul nu s-a aflat la dispoziția lor și, cu atât mai mult, nu mai era posibilă administrarea de probe sub acest aspect, probe analizate și înlăturate în litigiile anterioare, cu ignorarea totală a probelor administrate - înscrisuri autentice (hotărâri judecătorești). Un astfel de considerent al instanței de fond, contravine efectului pozitiv al lucrului judecat, rediscutarea litigiului/aspectelor reținute în cadrul unui litigiu soluționat în mod irevocabil, neputând fi primite.

Mai departe, obligația instituită prin titlul executoriu menționat este una de a face, cu caracter intuitu personae, pentru ipoteza refuzului de a executa devenind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 574 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva recurentului, soluția instanței de fond contravine și hotărârilor CEDO care au statuat (spre ex. în cauza V. contra România) că neexecutarea unei hotărâri judecătorești care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în sensul art. 1 din Protocolul I la CEDO care enunță principiul general al respectării proprietății.

Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea sentinței civile recurate, prin prisma criticilor ce i se aduc, reținem următoarele:

Urmare cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în temeiul Legii 18/1991, a obținut două hotărâri judecătorești, în anul 2002 (sentința civilă nr._/14.10.2002 în dos._/2002 al Judecătoriei C.) și 2006 (sentința civilă nr._/3.03.2006 în dos. 593/2006 al Judecătoriei C.).

Potrivit art.580³ alin.2 C.proc.civ.. „(2) Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligația prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părților, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației prevăzute de alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispozițiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

De asemenea, conform art. 574 C.proc.civ., se arată că: „Dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilității predării acestuia, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților”.

Din interpretarea coroborată a textelor de lege enunțate, rezultă că imposibilitatea de predare a bunului trebuie constatată cu ocazia executării, altfel spus ea nu poate fi contemporană titlului executoriu.

Cu putere de lucru judecat, s-a stabilit, prin titlul executoriu menționat că terenul, cu privire la care s-a dispus restituirea, este liber, pe cale de consecință este posibilă punerea în posesie pe amplasamentul indicat în concret de către instanța de judecată. Obligația Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 de punere în posesie efectivă pe amplasamentul indicat prin sentința civilă nr._/14.10.2002, a fost reafirmată prin sentința civilă nr. 2002/03.03.2006 (fila 10 dosarul civil nr._/212/2008). Considerentele acestei din urmă sentințe, nu lămuresc împrejurarea existenței, la data pronunțării sale, respectiv 2006, a impedimentului la restituire pe amplasamentul indicat în sentința din 2002, însă acesta rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Astfel, anterior anului 2006, lucrările la cartierul rezidențial Tomis erau începute, aspect cunoscut de toate părțile litigiului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2002/03.03.2006, iar cu acea ocazia reclamantul însuși și-a asumat situația, insistând în restituirea pe amplasamentul stabilit anterior.

Altfel spus, imposibilitatea de predare a terenului indicat, ca obligație de a face intuitu personae a pârâților ( sub acest aspect, hotărâri judecătorești anterioare au dezlegat, cu caracter irevocabil, natura juridică a acestei obligații, astfel încât rediscutarea acesteia este inutilă în prezenta acțiune), nu a apărut cu ocazia executării sentinței, ci ea a existat chiar la momentul pronunțării titlurilor executorii, iar împrejurarea că edificarea ansamblului de locuințe a fost cunoscută de reclamant, rezultă chiar din aserțiunile acestuia, prin răspunsul la întâmpinarea pârâților ( fila 69 dosar civil nr._ ), potrivit cu care „Terenul se află în proprietate privată, de mai mulți ani, pe el fiind construit, în parte, ansamblul de locuințe Tomis plus” ( fila 71 dosarul indicat).

În raport de aceste constatări, ceea ce se urmărește, prin prezenta cauză este în fapt este schimbarea naturii obligației, alegerea, prin urmare, în mod unilateral a unei alte modalități de punere în aplicare a titlului, în raport de o circumstanță temporală, existentă la data pronunțării titlului executoriu.

A pretinde, pe rațiuni legate de oportunitate și de beneficiu financiar, echivalentul valoric al bunului după ce în prealabil s-a acceptat posibilitatea pronunțării unui titlu executoriu defectuos, deși în mod evident, imposibilitatea de restituire pe amplasament exista și la momentul anilor 2002-2006, iar reclamantul nu a adus niciodată la cunoștința instanței aspectele învederate, înseamnă o nesocotire – de această dată – de către creditor, a naturii obligației impuse debitorului său, ceea ce legea nu permite.

Față de neîntrunirea uneia dintre condițiile enunțate de art. 574 C.pr.civ., respectiv aceea ca imposibilitatea de executare să fi apărut ulterior sentinței, cu ocazia executării acesteia, devine lipsită de relevanță parcurgerea etapei prealabile cerute de art. 580³ alin.2 C.proc.civ., de vreme ce respectarea acesteia nu atrage în mod automat admiterea cererii întemeiată pe textul de lege indicat.

În considerarea tuturor argumentelor de fapt și de drept expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 C.pr.civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant B. S. F., cu domiciliul procesual ales în C., ., județ C., împotriva sentinței civile nr.7973/03.06.2013 pronunțate de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. C. PRIN PRIMAR, C. L. DE APLICARE A LEGII 18/1991 și P. M. C., toți cu sediul în C., ., județ C..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

C. R. D. A. L.

GREFIER,

G. B.

Jud.fond C.D./Red.și tehnored.dec.jud.C.R.D./07.03.2014/2ex.

OPINIE SEPARATĂ – judecător M. C. M.

Asupra soluției minoritare pronunțate în cauză;

Contrar opiniei majoritare, apreciem că se impune admiterea recursului, schimbarea hotărârii instanței de fond și admiterea cererii de chemare în judecată pentru considerentele ce succed.

Reclamantul a investit instanța cu o cerere de stabilire a valorii bunului imposibil de predat potrivit titlului executoriu, cerere întemeiată pe dispozițiile art.580³al.2 și 574C.pr.civ.

Prin sentința civilă nr._ din 14.10.2002 a Judecătoriei C., irevocabilă, Comisa Locală de fond funciar a fost obligată să emită titlul de proprietate pentru reclamantul B. S. pentru suprafața de 1,6ha situată în Palazu, . vecinătăți: N- A. V., E- DN 2A, S- drum de exploatare, V- vecini menționați în raportul de expertiză efectuat de către expert P. N. ce făcea parte integrantă din hotărâre. Cererea de stabilire a daunelor cominatorii a fost respinsă.

Prin decizia nr.297 din 22.04.2005 a Tribunalului C. C. Județeană de fond funciar a fost obligată la emiterea titlului de proprietate în favoarea reclamantului B. S. pentru suprafața de 7 ha potrivit Hotărârii nr.314/8.10.2002 a Comisiei Județene și sentinței civile nr._/2002, anterior menționată. Prin urmare, pentru suprafața de 1,6ha ce face obiectul judecății pendinte s-a menținut obligația de reconstituire a dreptului în natură, amplasamentul terenului fiind în mod exact stabilit.

Prin sentința civilă nr.2002 din 3.03.2006 a Judecătoriei C. C. Locală de fond funciar și P. M. C. au fost obligați la punerea efectivă în posesie a reclamantului B. S. pentru suprafața de 7 ha din care 16000mp pe amplasamentul stabilit prin sentința civilă nr._/14.10.2002 a Judecătoriei C.. Au fost stabilite daune cominatorii de 50lei/zi de întârziere până la executarea hotărârii.

Această hotărâre a fost executată numai parțial, pentru suprafața de 1,6ha neefectuându-se formalitățile de punere în posesie.

Prin sentința civilă nr.5998 din 24 martie 2011 daunele cominatorii stabilite prin sentința civilă nr.2002 din 3.03.2006 a Judecătoriei C. au fost transformate în daune compensatorii, P. fiind obligat să plătească reclamantului suma de 8954lei cu acest titlu. Hotărârea a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Tribunalul C. prin decizia nr.1243 din 25.10.2011.

În cursul anului 2010, față de lipsa de executare a hotărârii, în ciuda eforturilor și dispozițiilor statuate prin hotărârile amintite, reclamantul a investit din nou instanța de judecată cu o cerere privind stabilirea valorii lucrului imposibil de predat potrivit titlului executoriu. Cererea sa a făcut obiectul dosarului nr._ * finalizată în sensul respingerii prin decizia nr.1572 din 16.12.2011 a Tribunalului C.. Cu acea ocazie, tribunalul a statuat că ,,pentru a putea cere obligarea debitorului la plata de daune interese, creditorul trebuie să facă dovada îndeplinirii procedurii reglementate de alin.1 al art.580³C.pr.civ., respectiv s fi solicitat instanței constrângerea debitorului prin aplicarea unei amenzi civile, obligarea acestuia la plata daunelor cominatorii neținând locul acesteia’’ condiție prealabilă aplicării prevederilor art. 574C.pr.civ.

Urmând calea indicată de către instanța de judecată reclamantul s-a adresat instanței de executare, Judecătoria C., care prin sentința civilă nr.4595 din 10.03.2012, irevocabilă, a obligat P. M. C., C. Locală de fond funciar, în favoarea statului, la plata de amenzi civile în cuantum de 30lei/zi de întârziere.

Mai mult decât atât, prin încheierea nr._ din 19.11.2012 instanța de executare, reținând încă o dată neexecutarea obligației din titlu, a stabilit suma datorată de pârâți statului cu titlu de amendă civilă.

Potrivit art. 580³ alin.2 C.proc.civ.. „dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligația prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părților, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației prevăzute de alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispozițiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Arrt. 574 C.proc.civ., se arată că „dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilității predării acestuia, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților”.

În cauză pârâții invocă imposibilitatea de predare a bunului rezultată din împrejurarea că terenul în discuție, de 1,6ha nu aparține și nici nu a aparținut vreodată domeniului privat al municipiului C., nefiind pus la dispoziția comisiei Locale de fiind funciar C., acest fapt fiind adus la cunoștința instanței în 2002 și devenit de notorietate în 2006 când au fost începute lucrările unui cartier rezidențial.

Această apărare, însușită în opinia majoritară, nu poate fi primită. Pe de o parte pentru că, prin hotărârea irevocabilă ce constituie titlul reclamantului, s-a dispus punerea în posesie pe un amplasament pentru care se efectuaseră probe în dosar(raport de expertiză efectuat de expert P. N ce face parte integrantă din hotărâre) și s-a considerat liber. A stabili astăzi contrariul, înseamnă a încălca tocmai cel mai de seamă efect al unei hotărâri judecătorești, respectiv autoritatea de lucru judecat, potrivit cu care o acțiune nu poate fi judecata decat o singura data si că o constatare făcuta prin hotarare judecatoreasca definitiva nu trebuie contrazisa de o alta hotarare, tocmai in scopul de a realiza o administrare uniforma a justitiei. Deci principiul autoritatii de lucrului judecat impiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, avand aceleasi parti, acelasi obiect si aceeasi cauza ci si contrazicerile dintre doua hotarari judecatoresti, in sensul ca drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitiva sa nu fie contrazise printr-o alta hotărâre ulterioara.

Mai mult decât atât, soluția din hotărârea nr._ din 14.10.2002 referitoare la obligația pârâților de punere în posesie pentru suprafața de 1,6ha a fost reconfirmată prin alte două hotărâri judecătorești, respectiv decizia nr.297 din 22.04.2005 a Tribunalului C. și sentința civilă nr.2002 din 3.03.2006 a Judecătoriei C., ambele intrate sub efectul autorității de lucru judecat.

În consecință, nu se poate reține, fără încălcarea autorității de lucru judecat, că, în măsura cunoașterii de către reclamant a imposibilității reconstituirii în natură a dreptului său de proprietate, la momentul pronunțării titlului executoriu, trebuie refuzată aplicarea prevederilor legale referitoare la imposibilitatea de executare.

Observăm că pârâții obligați la predarea bunului nu a declarat cale de atac împotriva hotărârii ce constituie titlu și nici nu au probat în procesul finalizat cu hotărârea ce se cere a fi executată în maniera acordării contravalorii bunului, faptul că terenul este ocupat sau că el nu se află la dispoziția sa. Prin urmare, producerea unor probe în acest sens, ulterior intrării hotărârii sub efectul autorității de lucru judecat este inadmisibilă. Chiar intrând în jocul apărării pârâților, reținem că obligația de punere în posesie prevede predarea unui bun individualizat prin parcelă și vecinătăți(. vecinătăți: N- A. V., E- DN 2A, S- drum de exploatare, V- vecini menționați în raportul de expertiză efectuat de către expert P. N.), iar pârâții se prevalează de predarea unei parcele VN 370, nefiind produse probe cu privire la identitatea suprafeței de teren.

Reaua sau buna credință a părților menționate într-o hotărâre judecătorească nu este de natură a conduce la înlăturarea efectelor acestora, astfel că nu i se poate imputa reclamantului faptul că a acceptat punerea în posesie pentru un bun despre care ar fi cunoscut că este ocupat. Dacă s-ar accepta un astfel de raționament, tribunalul ar trebuie să rețină atunci și lipsa de loaialitate a pârâților care nu au produs suficiente dovezi instanței pentru a lua o hotărâre corectă în raport de realitățile în teren de la epoca pronunțării hotărârii.

Nu poate fi reținută nici apărarea referitoare la schimbarea naturii obligației prevăzute în titlul executoriu. Suntem fără putință de tăgadă în fața unei obligații de a face(de predare a bunului individualizat prin sentința civilă nr._ din 14.10.2002 și nr.2002 din 3.03.2006), ea fiind caracterizată ca atare și prin hotărârile subsecvente emiterii titlului executoriu, pronunțate cu ocazia încercărilor zadarnice de executare din partea reclamantului. Temeiul cererii de chemare în judecată este constituit de prevederile art. 580³ alin.2 și art.574C.pr.civ. care se regăsesc în Secțiunea codului referitoare la ,,Executarea silită a obligațiilor de a face sau a altor obligații de a nu face’’. Prevederile art.574C.pr.civ. prevăd, în cadrul legal al procedurii de executare silită a obligației de predare a unui bun(art.572 din aceeași secțiune se referă de lege lata la ,,predarea unui bun’’)posibilitatea stabilirii sumei ce ,,urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului’’. Prin urmare nu este vorba despre o substituirea a obligației de predare în mod arbitrar de către instanță, sau lăsată la simpla apreciere a instanței care ar putea elibera pe chestiuni de oportunitate, ci de o procedură specială urmată de către reclamant. Contravaloarea bunului imposibil de predat a fost stabilită pe calea expertizei judiciare la suma de 5.796.000lei

Ceea ce mai trebuie reținut ca hotărâtor este și faptul că însăși instanța de judecată – tribunalul C., în cadrul deciziei nr.1572 din 16.12.2011 i-a arătat reclamantului că aceasta este calea de urmat. Or, acum când reclamantul a parcurs și epuizat toate etapele procedurii de executare a unei obligații de a face, la care l-a trimis însăși instanța, nu i se poate refuza recunoașterea dreptului.

În fine, trebuie subliniat și faptul că reclamantul beneficiază de un ,,bun’’ astfel cum a fost el definit de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, hotărârile judecătorești anterior menționate recunoscându-i dreptul la predarea suprafeței de 1,6ha. După 12ani de la consfințirea dreptului și după epuizarea derulării a numeroase proceduri judiciare, majoritatea pronunțate în favoarea recunoașterii dreptului reclamantului, acesta nu poate beneficia și nu se bucură de dreptul recunoscut, fiind lipsit de proprietatea asupra bunului, fără a fi despăgubit în vreun fel. Măsurile de amendare ale statului au rămas fără eficiență. În acest context numai prin înlocuirea de către instanță a obligației de predare instituite prin hotărâre într-o altă obligație echivalentă, posibil de executat, se poate ajunge la încetarea situației de privare de bun în care se află reclamantul(Cauza L. c.României, hotărârea din 13 mai 2008).

Cum dreptul i-a fost recunoscut reclamantului, acesta nu mai poate fi retrimis la procedura Lg. nr.18/1991, așa cum greșit a apreciat instanța de fond, dat fiind faptul că această procedură a fost urmată și epuizată pe cale judiciară, finalizată prin hotărârea anterior menționată. Ceea ce s-a pus în discuție în cauza pendinte este executarea titlului executoriu obținut după parcurgerea fazei judiciare a procedurii Lg. nr.18/1991, considerent pentru care reluarea procedurii de către reclamant pe de o parte ar fi inadmisibilă, sortită eșecului în mod evident, iar pe de altă parte ar fi excesivă și exorbitantă, fără vreo justificare în dreptul intern în raport de toate demersurile judiciare efectuate până la acest moment pentru executare.

Pentru toate aceste considerente, apreciem că se impune admiterea recursului cu consecința modificării în tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii cererii reclamantului și al obligării pârâților la plata daunelor interese reprezentând valoarea bunului imposibil de predat, în sumă de 5.796.000lei.

Cheltuieli de judecata;

In temeiul prevederilor art.274C.pr.civ intimații vor fi obligati la plata cheltuielilor de judecata, efectuate de catre recurent, in calea de atac, cu plata onorariului de avocat ales, in suma de 1000lei, culpa procesuala pentru declansarea procesului apartinandu-le.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de recurentul reclamant B. S. F., cu domiciliul procesual ales în C., ., județ C., împotriva sentinței civile nr.7973/03.06.2013 pronunțate de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. C. PRIN PRIMAR, C. L. DE APLICARE A LEGII 18/1991 și P. M. C., toți cu sediul în C., ., județ C..

Modifică în tot sentința civilă recurată nr. 7973 din 03.06.2013, în sensul că:

Admite acțiunea.

Obligă pârâții în favoarea reclamantului la plata sumei de 5.796.000 lei cu titlu de daune interese.

Obligă pârâții în favoarea reclamantului la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2014.

JUDECĂTOR, GREFIER,

M. C. M. G. B.

Jud.fond C.D.;

Red.și tehnored.dec.jud.M.C.M../17.03.2014/3ex.

← Evacuare. Decizia nr. 170/2014. Tribunalul CONSTANŢA		Legea 10/2001. Încheierea nr. 15/2014. Tribunalul CONSTANŢA →

Fond funciar. Hotărâre din 06-03-2014, Tribunalul CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Fond funciar. Hotărâre din 06-03-2014, Tribunalul CONSTANŢA