Acţiune în constatare. Decizia nr. 507/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 507/2013 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 5811/315/2010
DOSAR NR._ RECURS
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA - SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 507
Ședința publică din data de 21 mai 2013
Președinte: D. Ș.
Judecător: G. S.
Judecător: A. S.
Grefier: I. M.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului civil declarat de recurentul reclamant S. A., domiciliat în ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1589 pronunțată la data de 22.04.2011 de către Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. A., domiciliată în ., județul Dâmbovița, având ca obiect acțiune în constatare.
Prezența părților și dezbaterile susținute au fost consemnate în încheierea pronunțată la 14 mai 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța a amânat pronunțarea la 21 mai 2013 pentru a da posibilitate recurentului reclamant să depună la dosarul cauzei note scrise, dată la care, deliberând, a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată a pârâtei S. A., înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr._ /10.06.2010, reclamantul S. A. a solicitat constatarea dreptului său de proprietate prin edificare originară asupra imobilului reprezentat de o casă din paiantă învelită cu tablă, compusă din două camere și hol, un pătul din cărămidă în paiantă, învelit cu țiglă, amplasate pe teren în suprafață de 1000 mp, ..
Motivând cererea, reclamantul a arătat că a edificat construcțiile amintite în cursul anului 1958, după care, dată fiind natura profesiei sale, de pădurar, care impunea rezidența îl alte localități, a lăsat respectivele construcții în folosința fratelui său, S. M., care avea o condiție materială prea modestă pentru a putea întreprinde edificarea unei case. Ulterior fratele reclamantului s-a căsătorit și, la decesul său, a testat în favoarea soției sale, pârâta din cauza de față, prin legat universal. Cele două construcții au fost înregistrate în partida fratelui reclamantului, care la 1993 a primit titlul de proprietate asupra terenului de 1000 mp, iar reclamantul nu le-a revendicat din pricina solidarității familiale, însă în prezent pârâta intenționează să dispună de imobil ca deplin proprietar, ceea ce a determinat reclamantul să acționeze în instanță.
În drept, reclamantul a invocat art. 480 și următoarele Cod civil.
Pârâta a formulat întâmpinare în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă, cu motivarea că imobilul compus din două camere și un hol plus pătulul ce face obiectul prezentei cauze sunt edificate de ea și de soțul său, în timpul căsătoriei, inițial casa fiind construită la exterior din trestie, deoarece la începutul căsătoriei nu aveau posibilități materiale de a construi casa cu alte materiale, dar ulterior au renovat-o, înlocuind trestia cu ciment, de asemenea, acoperișul construit inițial din șindrilă, a fost înlocuit cu tablă, iar pătulul a fost construit în 1960 de cei doi soți, fiind învelit cu țiglă. S-a susținut că reclamantul nu a contribuit niciodată cu bani pentru edificarea construcțiilor, acesta nu a avut niciodată domiciliul în Mărcești, iar asupra terenului și construcțiilor este proprietar în prezent numai pârâta.
În probațiune, reclamantul a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: carnetul său de muncă, certificatul de naștere al fratelui său, actul de identitate al reclamantului, certificat de legatar, titlul de proprietate emis pe numele lui S. M., adeverință emisă de Primăria D., iar pârâta atașat schița imobilului, testament, carnetul de muncă al numitului S. M..
În completarea probațiunii s-au administrat interogatoriile propuse de părți și au fost audiați martorii A. N. și S. T., propuși de reclamant, precum și G. L. și S. C., la solicitarea pârâtei.
Prin sentința civilă nr.1589/22.04.2011 s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului care a fost obligat la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că din copia TP_/25.11.1993, depus chiar de către reclamant la dosar, reiese că terenul de 1000 mp intravilan curți construcții la care se referă reclamantul, în privința amplasamentului celor două construcții, s-a aflat în proprietatea numitului S. M., fratele reclamantului, căruia i s-a emis titlul respectiv în nume propriu, iar după decesul acestuia, produs la 11.06.1997, a trecut în proprietatea soției acestuia, pârâta S. A., aceasta fiind unică moștenitoare (legatar universal) a fratelui reclamantului.
S-a subliniat că modurile de dobândire a proprietății sunt accesiunea, uzucapiunea, ocupațiunea, tradițiunea, hotărârea judecătorească și convenția, nici legislația civilă, și pe baza acesteia, nici literatura juridică și practica judiciară nerecunoscând posibilitatea dobândirii unui drept de proprietate asupra unor imobile prin edificare originară,astfel cum urmărește reclamantul a se constata.
Prima instanță a apreciat că cel mult s-ar putea analiza calificarea juridică dată situației de fapt expuse de reclamant, ca reprezentând o variantă a accesiunii, respectiv edificarea unei construcții pe terenul ce aparține altei persoane, (în speță, așa cum s-a reținut anterior pe baza înscrisurilor de la dosar, acesta fiind numitul S. M., iar în prezent pârâta), cu condiția dovedirii de către reclamant a aspectului susținut în cerere, în sensul că cele două imobile au fost construite de reclamant și nu de pârâtă, împreună cu soțul acesteia, ceea ce nu rezultă, din probele administrate.
Astfel, în ceea ce privește proba testimonială judecătoria a înlăturat declarația martorului propus de reclamant și a cărui declarație este consemnată la fila 76, dată fiind vârsta înaintată a acestuia ( născut în 1928) și ca urmare a aprecierii împrejurării că detaliile oferite de acest martor - care își amintește discuțiile purtate cu tatăl reclamantului (reclamantul, la rândul său în vârstă de 84 de ani), potrivit cărora meșterii ar fi fost plătiți de reclamant – nu sunt credibile, așa încât nu se poate reține, din proba testimonială administrată în cauză că reclamantul ar fi dovedit că a edificat el însuși cele două imobile.
De asemenea, s-a argumentat că nici din înscrisuri nu se poate trage o asemenea concluzie, ci dimpotrivă, se apreciază că înscrisurile confirmă susținerea pârâtei în sensul că aceasta împreună cu soțul său, S. M., au reușit să aducă îmbunătățiri casei și pătulului deja construite de părinții reclamantului, la data la care cei doi s-au căsătorit ( 08.02.1983, conform mențiunii de pe certificatul de naștere depus la fila 19), aspect ce reiese din declarația martorului audiat la propunerea pârâtei – fila 71, completat cu aspectele ce reies din înscrisul de la fila 51, în care se arată că la 13.06.1961, schița imobilului privea pe S. M. și nu pe reclamant, adeverință emisă de Primăria D. - fila 24, copie carnet de muncă al numitului S. M. - fila 80-94.
În continuare s-a menționat că și în această ipoteză, în care reclamantul ar fi dovedit că a edificat singur cele două construcții, soluția nu ar putea fi de a se constata un drept de proprietate al reclamantului asupra edificiilor, căci ar fi aplicabil art. 494 Cod civil, care nu permite o asemenea soluție, ci dă numai dreptul proprietarului terenului de a ține lucrările pentru el sau de a îndatora pe constructor să le ridice.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru greșita aplicare a dispozițiilor art.489-492 cod civil în raport cu situația de fapt deplin probată.
Dezvoltând critica, recurentul a arătat că este incontestabilă, dovedită prin înscrisuri, martori și răspunsurile la interogatoriu, situația de fapt pe care o afirmă, aceea a retardului sever al fratelui său, S. M., ce nu a putut realiza venituri bănești care să-i permită edificarea unei locuințe, recurentul fiind cel care, în perioada 1955 – 1958 a edificat pe terenul de 1000 m.p., oferit de părinți, casa cu două camere, hol și un pătul din cărămidă, în paiantă.
S-a susținut că în contextul în care profesia de pădurar, atestată de carnetul de muncă, l-a obligat la rezidențe succesive pe raza Ocoalelor Silvice Moreni, Răcari, la distanțe incomode pentru o navetă în satul Mărcești al comunei D., unde a început constituirea unei gospodării rurale, prin edificarea construcțiilor amintite, a permis fratelui său să locuiască acolo, astfel că la data căsătoriei acestuia cu pârâta, clădirile erau finalizate și funcționale.
În privința veniturilor precizate de către pârâtă la interogatoriu ca fiind sursa fondurilor necesare pentru edificarea doar a pătulului, s-a apreciat că nu puteau asigura decât minima subzistență, iar pe de altă parte, căsătoria pârâtei a avut loc în 1983, astfel că, în perioada edificării acestor construcții, nu se poate reclama nicio coachiziție în condiția lor de concubini.
Recurentul a învederat că depoziția martorului T. I. este mai mult decât concludentă, în sensul că fratele reclamantului nu putea întreprinde edificarea acelor construcții (,,fratele reclamantului era debil mintal și nimeni nu credea că o să se însoare vreodată…din pricina debilității nu putea să muncească, decât să dea cu mătura și să sape la cazma”).
De asemenea, s-a susținut că pârâta a fost cea de a doua soție a fratelui recurentului, cei doi începând relația de concubinaj în anii 1968 – 1969, astfel că în raport cu data certă a edificării construcțiilor, ea era străină de viața viitorului soț, revenind a spune că prima soție a acestuia ar putea revendica o achiziție comunitară.
În continuare se arată că este fără dubiu că terenul pe care au fost edificate construcțiile a fost proprietatea tatălui recurentului, a cărui succesiune nu a fost dezbătută.
Făcând trimitere la prevederile art. 489 – 492 Cod civil, recurentul a menționat că în condițiile în care tatăl său nu a înțeles să-și exercite dreptul de accesiune instituit de art. 492 Cod civil, moștenirea nu a fost dezbătută, în regimul de publicitate imobiliară al zonei respective, toleranța părintelui față de întreprinderea unor construcții pe terenul său, de către un copil, echivala cu o înzestrare a acestuia, ipoteză în care se află terenul, de a fi edificat pe terenul rezervat de către părinți și care face astăzi obiectul indiviziunii nedestrămate, cu fratele său defunctul soț al pârâtei.
Sub aspectul probelor administrate, se afirmă că unele au fost interpretate greșit, iar altele ignorate întrucât depoziția martorului T. I. a fost apreciată izolat de celelalte probe și discreditată în mod gratuit pentru vârsta înaintată a acestuia, care nu era un motiv de a pune la îndoială veridicitatea faptelor pe care el le-a afirmat.
În opinia recurentului, vârsta martorului contemporană faptelor ce interesau cauza și comunicației reale cu tatăl reclamantului, pleda pentru credibilitatea sa.
S-a subliniat că martorul s-a exprimat foarte clar în sensul că tatăl reclamantului prin plăți ale lucrătorilor și reclamantul, prin aportul cu materiale de construcții, au făcut posibilă edificarea clădirilor în discuție, destinația acestora neavându-l în vedere pe fratele reclamantului.
În continuare se afirmă că a fost complet ignorată declarația martorului G. L. care a relatat că în anul 1960, când pârâta a început conviețuirea cu fratele reclamantului, construcțiile erau edificate.
Tot astfel, s-a reținut că din carnetul de muncă al fratelui recurentului rezultă că acesta a început să aibă sporadic venituri salariale abia din anul 1965, casa fiind cert edificată în anii 1955 – 1956.
Declarațiile pârâtei la interogatoriu conform cărora a realizat fonduri bănești din vânzare la poarta casei a unor produse vegetale și animale ce au servit edificiilor, sunt considerate nesincere în contextul arătat, neputând decât să contribuie la completarea cheltuielilor pentru o minimă subzistență.
Se solicită admiterea recursului și modificarea soluției în sensul admiterii acțiunii.
Intimata a formulat întâmpinare în sensul respingerii recursului,pe considerentul că a dovedit la instanța de fond cu carnetul de muncă al soțului său că acesta dobândea venituri suficiente, lucrând la mai multe societăți din Târgoviște și București, venituri investite în imobilul în litigiu.
S-a menționat că susținerile reclamantului sunt contrazise chiar de martorul pe care el l-a propus, G. L., care a fost meșterul locuinței și care a declarat că nu a fost plătit de către S. A. pentru munca depusă, ci de către tatăl acestuia, S. I.. Pe de altă parte, recurentul a lucrat în alte localități, la mare distanță de satul Mărcești și niciodată nu a locuit în casa pe care o revendică.
S-a concluzionat că actele depuse la instanța de fond probează edificarea clădirilor de către intimată și soțul său.
La termenul de judecată sin 11.10.2011, în conformitate cu prevederile art. 244 (1) pct.1 Cod procedură civil, s-a dispus suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._ al Judecătoriei Târgoviște având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr._/25.11.1993 eliberat fratelui recurentului, S. I M., pentru terenul aferent construcțiilor în litigiu.
Cauza a fost repusă pe rol la solicitarea intimatei care a atașat în copie decizia civilă irevocabilă nr. 78/29.11.2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._ .
Examinând hotărârea atacată prin prisma probelor administrate a criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază recursul ca nefondat.
Se reține că în conformitate cu prevederile art. 492 din vechiul Cod civil, sub incidența căruia se situează cauza dedusă judecății, orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ pe cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește contrariul.
Din cuprinsul deciziei civile nr. 78/29.01.2013 a Tribunalului Dâmbovița (filele 51-54 dosar recurs) reiese că pentru terenul intravilan de 0,10 ha, aferent construcțiilor în litigiu (casă și anexă gospodărească) a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate privată în mod exclusiv S. M., soțul intimatei, în nume propriu, eliberându-i-se titlul de proprietate nr._/1993 și cu toate că acesta era renunțător la succesiunea tatălui său, S. I., de pe urma căruia provine terenul, acțiunea reclamantului S. T. de constatare a nulității absolute parțiale a titlului pentru această suprafață a fost respinsă ca lipsită de interes, cu argumentarea că reclamantul sau ceilalți moștenitori nu au cerut ei înșiși reconstituirea proprietății private ca moștenitori acceptanți, în acord cu exigențele art.8 alin.3 din Legea nr. 18/1991, neputând culege nici un folos practic din solicitarea dedusă judecății în acest context.
Așadar, din perspectiva legii speciale a fondului funciar, soțului intimatei i s-a reconstituit dreptul de proprietate privată asupra terenului aferent locuinței și anexei gospodărești, în considerarea calității sale de proprietar exclusiv al edificiilor, potrivit art.23 din Legea nr. 18/1991, ce prevăd că sunt și rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moștenitorilor acestora, indiferent de ocupația sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, determinate potrivit art.8 din Decretul-lege nr. 42/1990, privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii (corespunzător alin.4 aceste dispozițiile se aplică și persoanelor din zonele cooperativizate, care nu au avut calitatea de cooperator).
Se mai are în vedere că în conformitate cu dispozițiile imperative ale art.111 Cod procedură civilă, cererea pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, nu poate fi primită dacă partea poate cerere realizarea dreptului.
Dacă terenul aferent edificiilor în litigiu nu ar fi făcut obiectul legii fondului funciar, cererea privind constatarea dreptului de proprietate ar fi fost admisibilă. Câtă vreme titlul de proprietate emis soțului intimatei instituie prezumția relativă a calității de proprietar al acestuia asupra clădirilor aflate pe teren, iar această prezumție nu a fost înfrântă în cale acțiunii de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate – cea ce sub aspect procedural echivalează cu acțiunea în realizarea dreptului, respectiv infirmarea prezumției calității de proprietar al clădirilor – tribunalul apreciază că față de soluția dispusă prin sentința civilă nr.2722/14.05.2012 devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 78/29.01.2013 a Tribunalului Dâmbovița, criticile din calea de atac a recursului nu pot fi primite, deoarece vizează o acțiune în constatarea unui drept, inadmisibilă în condițiile în care însăși acțiunea în realizarea dreptului a fost respinsă (acțiunea prin care unul dintre comoștenitorii fostului proprietar al terenului, S. T. solicitase nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr._/1993 concomitent cu cererea de înscriere a suprafeței în litigiu în titlul eliberat celorlalți comoștenitori).
În caz contrar, s-ar ajunge la un non sens juridic deoarece titlul de proprietate al soțului intimatei asupra terenului nu a putut fi desființat pe cale judecătorească (acțiunea fiind respinsă în mod irevocabil) și semnifică din punctul de vedere al Legii nr. 18/1991 calitatea sa de proprietar al construcțiilor, potrivit art.23 din acest act normativ, iar pe de altă parte, în contradicție cu aceasta s-ar examina fondul acțiunii în constatarea calității de proprietar asupra construcțiilor în ciuda prezumției generate de titlul de proprietate.
Această concluzie reprezintă consecința firească a regimului juridic al terenului aferent construcțiilor, reglementat de o lege specială ce interferează cu acțiunea în constatare de drept comun (art.111 Cod procedură civilă) și pe care o exclude, urmare a acțiunii în constatarea nulității titlului menționat, declanșată ulterior promovării litigiului de față.
Față de cele ce preced, tribunalul constată că nu se mai impune verificarea criticilor din calea de atac pendinte relative a fondului problemei întrucât s-a încercat valorificarea acesteia printr-un mijloc procedural ce s-a dovedit a fi inadmisibil.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin1 Cod procedură civilă se va respinge recursul și se va menține hotărârea atacată.
Ca parte căzută în pretenții, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, corespunzător prevederilor art.271 Cod procedură civilă și în conformitate cu alin.3 al textului citat, acestea vor fi acordate în parte, în limita sumei de 1000 lei, având în vedere că în calea de atac, apărarea s-a rezumat la întâmpinarea de la filele 11-12 și că soluția pendinte decurge din cea pronunțată în cauza ce a determinat suspendarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul reclamant S. A., domiciliat în ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1589 pronunțată la data de 22.04.2011 de către Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. A., domiciliată în ., județul Dâmbovița.
Menține hotărârea recurată.
Admite, în parte, cererea intimatei pârâte și obligă pe recurentul reclamant la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând parte din onorariul apărătorului ales, către intimata pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. Ș. G. S. A. S.
GREFIER,
I. M.
J.f. A. M. G.
Judecătoria Târgoviște
Dosar nr._
Tehnored. N.P./A.S.
13.06.2013/2 exemplare
| ← Pretenţii. Decizia nr. 359/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Fond funciar. Decizia nr. 949/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
