Contestaţie la executare. Decizia nr. 829/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 829/2013 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 10411/315/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA SECȚIA I CIVILĂ
Decizia Civilă nr. 829
Ședința publică din data de 03 octombrie 2013
Instanța constituită din:
Președinte: L. B.
Judecător: M. M.
Judecător: I. S.
Grefier: A. P.
Pe rol fiind judecarea recursurilor civile promovate de recurenții-reclamanți Ciompoacă A. R. și Ciompoacă G.-N., domiciliați în Târgoviște – Cartier Priseaca, ., județul Dâmbovița și recurenta-pârâtă B. C. Română SA, cu sediul în București, ..5, Sector 3 împotriva sentinței civile nr. 3008/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._ având ca obiect „contestație la executare ”.
Recursurile timbrate cu suma de 97 lei și timbru judiciar de 2,5 lei și suma de 100 lei și timbru judiciar de 0,3 lei.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns avocat M. L. pentru recurenții-reclamanți C. A.-R. și C. G.-N., lipsă fiind reprezentantul recurentei-pârâte B. C. Română .
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței obiectul pricinii, stadiul judecății, modul de îndeplinire a procedurii de citare, ca este legal îndeplinită, după care:
Președintele completului de judecată verifică personal modul de îndeplinire a procedurii de citare și constată că este legal îndeplinită.
Instanța dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, dat fiind faptul că nu s-a prezentat reprezentantul recurentei-pârâte.
Cauza fiind luată la a doua strigare s-a prezentat avocat M. L. pentru recurenții-reclamanți C. A.-R. și C. G.-N., lipsă fiind reprezentantul recurentei-pârâte B. C. Română.
Avocat M. L. pentru recurenții-reclamanți precizează că nu mai are cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat în cauză.
Tribunalul având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului de față.
Avocat M. L., având cuvântul pentru solicită admiterea recursului formulat de către recurenții-reclamanți așa cum a fost formulat potrivit motivelor de recurs depuse la dosar, iar pe fond modificarea în parte a sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul admiterii celui de-al doilea capăt de cerere.
De asemenea, învederează instanței că referitor la susținerile intimate expuse prin întâmpinare referitoare la faptul că personale juridice nu sunt subsumate noțiunii de consumator, solicită să se constate că, contractele de fidejusiune sunt contracte încheiate de persoane fizice, fidejusiunea dând naștere numai la o obligație personală.
Apărătorul recurenților –reclamanți Cimpocă A.-R. și Cimpocă G.-N. solicită respingerea recursului formulat de intimata B. C. Română SA ca nefondat, depune la dosar concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Tribunalul, socotindu-se lămurit, în conformitate cu dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și rămâne în deliberare asupra recursului civil de față.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ /08.11.2012, contestatorii C. A. R. și C. G. N. au formulat contestație la executare silită, în contradictoriu cu creditorul-intimat B.C.R. S.A., prin mandatar Coface România Credit Management Services S.R.L., pornită în temeiul titlului executoriu – contractul de credit nr._, actul adițional nr._ și contract de garanție reală mobiliară fără deposedare asupra soldului creditor al conturilor/subconturilor nr._ /1 și contractul de fidejusiune nr._ /2 în dosarul de executare nr. 234/2012 de către Biroul Executorului Judecătoresc M. S..
În motivare, contestatorii au arătat că nu este vorba de o creanță certă, lichidă și exigibilă, potrivit somației transmise la 26.10.2012 de executorul judecătoresc, suma pretinsă fiind în cuantum de 96.596, 74 lei, ce reprezintă debit conform titlului executoriu, contestatorii contestând întinderea acestei sumei, sumă pretinsă încă de la momentul cererii de executare formulată de creditor, însă potrivit comunicărilor făcute contestatorilor de către executorul judecătoresc la 09.09.2012 a fost înființată poprire asupra drepturilor salariale ale contestatorilor, după ce anterior, a fost încheiat un acord cu executorul judecătoresc (02.08.2012), prin care și-au luat angajamentul să achite debitul în rate lunare de 1.000 lei, obligație pe care contestatorii și-au îndeplinit-o; consideră că suma pentru care s-a pornit executarea silită a fost calculată de către intimată prin nesocotirea dispozițiilor contractuale prevăzute în titlul executoriu, în lipsa vreunui înscris din care să reiasă modalitatea de calcul a sumei pretinse prin defalcarea acesteia în debit principal, comisioane, dobânzi, penalități și temeiul în baza căruia se pretind toate aceste sume. Mai arată contestatorii că, disp. art. 399 alin. 3 Cod proc. civ. prevăd posibilitatea părților, în cazul în care executarea se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, de a formula apărări de fond împotriva titlului executoriu, astfel că solicită a constata instanța caracterul abuziv al art. 7.3 lit. c din Condițiile generale – anexa la contractul de credit, precum și al art. 8.1 din contractul de credit nr._ și clauzelor stipulate la punctele 1, 2 și 3 cuprinse în contractul de fidejusiune încheiat în cadrul contractului de credit raportat la art. 8.1 din contract, creditoarea procedând la executarea silită a garanților, fără ca anterior să fi încercat executarea debitorului principal și numai dacă acesta ar fi fost insolvabil să treacă la executarea silită a garanților, creditoarea motivând că prin contractul încheiat s-a renunțat la beneficiul de discuțiune și diviziune, putându-se îndrepta împotriva debitorului principal sau a debitorilor accesorii, pentru a-și realiza creanța, practică ce încalcă orice principiu de echitate și morală ce se materializează prin adoptarea unor contracte de adeziune ce sunt impuse consumatorilor fără posibilitatea de a fi negociate, ce impun cerințe și condiții favorabile creditorilor; clauza prin care giranții au renunțat la beneficiul de discuțiune și diviziune urmează a fi constatată abuzivă și declarată nulă nefiind negociată direct și creând un dezechilibru semnificativ în drepturile și obligațiile părților. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar noțiunile de genul „beneficiul de discuțiune,” sau „beneficiul de diviziune” sunt străine consumatorilor, iar în caz de dubiu asupra interpretării clauzelor contractuale,potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, clauzele vor fi interpretate în favoarea consumatorului, fiind inechitabil ca giranții să fie obligați la plata unei datorii pe care ar fi trebuit să o achite numai dacă debitorul principal ar fi insolvabil.
Cererea a fost întemeiată pe disp. art. 399 și următ Cod proc. civ..
Prin serviciul registratură al instanței, la data de 28.02.2013, intimata-creditoare a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației la executare formulată de contestatori, învederând că, prin acțiunea introductivă contestatorii au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale înscrise la punctul 8.1 din contractul de credit nr._, punctul 7.3 din condițiile generale de creditare - anexa și parte integrantă din contractul de credit și punctele 1, 2 și 3 din contractul de fidejusiune nr._ /2 din 10.07.2008, să se constate că executarea silită a fost inițiată pentru o creanță care nu are caracter cert, lichid și exigibil, invocând un pretins caracter abuziv al clauzelor contractuale care nesocotesc și încalcă prevederile legale ale art. 1 din Legea 193/2000. Arată intimata că în raport de obiectul dedus judecății, de temeiul de drept invocat, solicită ca instanța să ia act că a fost învestită cu o contestație la executare dar și cu o contestație la titlu și, deși contestația a fost formulată împotriva executării unui contract de credit bancar, fiind vorba de o executare inițiată în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță de judecată, contestatorii înțeleg să-și susțină motivele de fapt în raport de nerespectarea de către bancă a dispozițiilor Legii 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, deși este vorba de o contestație la executare întemeiată pe disp. art. 399 și următ. Cod proc. civ.. Mai arată intimata că controlul respectării dispozițiilor Legii nr. 193/2000, art. 8-14, se face de către reprezentații împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului (art. 8), care efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate (art. 9), întocmesc procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele de lege încălcate (art. 11), care transmit aceste procese-verbale judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta (art. 12), iar potrivit art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000 instanța, în cazul în care contestă existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale; în speță, instanța a fost sesizată direct de contestatori și nu de reprezentații A.N.P.C., prin urmare prezenta acțiune nu poate avea ca temei de drept dispozițiile Legii 193/2000, atâta timp cât, conform art. 14 consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, astfel că prezenta contestație la executare este inadmisibilă, invocă intimata prevederile art. 399 Cod proc. civ., iar în situația în care legea a creat alte mijloace procedurale (acțiuni de drept comun), puse la dispoziția părților interesate în vederea realizării drepturilor lor, acestea nu mai pot uza de calea contestației la executare pentru a invoca apărări de fond, contestatorii având posibilitatea invocării caracterului presupus abuziv al clauzelor pe calea unor unei acțiuni întemeiate pe disp. Legii 193/2000, astfel că instanța nu poate analiza caracterul abuziv al unor clauze în acest cadru procesual, mai mult contractul de credit nu mai este în curs de derulare (disp. art. 13 din Legea 193/2000). Cu privire la caracterul creanței a cărei recuperare este urmărită prin executare și cuantumul acesteia, învederează intimata că, în condițiile în care împrumutatul nu-și îndeplinește obligațiile contractuale, creditorul poate să declare exigibil capitalul și să purceadă la recuperarea acestuia, inclusiv la executarea silită. În privința creanței, prin disp. art. 379 (1) este instituită obligativitatea îndeplinirii cumulative a celor trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească,să fie certă, lichidă și exigibilă. Caracterul cert al creanței rezidă din actul de creanță iar lichiditatea din faptul că volumul, câtimea poate fi determinată prin însuși actul de creanță, fiind obligatoriu a fi și exigibilă, să ajungă la scadență pentru a asigura creditorului posibilitatea valorificării pe calea executării silite, fiind invocate disp. art. 1023 cod civil și, pentru a deveni exigibilă creanța, era obligatoriu ca părțile contractante să încalce clauzele contractuale, una dintre acestea fiind rambursarea la scadență; contestatorii și-au asumat prin semnarea contractului de fidejusiune obligația de garantare a creanței rezultată din contractul de credit până la momentul îndeplinirii în integralitate a obligațiilor asumate pe părțile contractante, una dintre acestea fiind rambursarea integrală a capitalului și plata dobânzilor aferente. Cu privire la beneficiul diviziunii și discuțiunii, faptul că garanților fidejusori nu le este accesibilă terminologia juridică și implicațiile pe care le presupune o asemenea absență a cunoștințelor respective, nu este o culpă ce poate fi reținută în sarcina intimatei, orice persoană care-și asumă o obligație de garantare, indiferent sub ce formă o exercită, trebuie să aibă reprezentarea exactă a faptei sale, obligația fidejusorului fiind accesorie, subsidiară, de aici decurgând pentru fidejusor posibilitatea de a invoca unele excepții privind urmărirea inițiată de creditor, iar pentru garantarea obligației de rambursare, creditorul are dreptul de a urmări satisfacerea creanței sale urmărind atât debitorul principal cât și pe garanți/fidejusori.
La termenul de judecată din 28.02.2013, apărătorul contestatorilor a depus la dosar timbru judiciar în valoare de 5 lei și a învederat că, având în vedere disp. art. 404 Cod proc. civ., se contestă întinderea creanței și se solicită anularea formelor de executare și a se constata caracterul abuziv al clauzelor prev. de art. 7.3 lit. c, art. 8.1 și al punctelor 1, 2 și 3 cuprinse în dosarul de fidejusiune încheiat în cadrul contractului de credit.
Instanța a luat act de precizările formulate de apărătorul contestatorilor.
La data de 13.05.2013 a fost depus la dosar raportul de expertiză întocmit de expert N. C., la care au fost anexate extrasele de cont pe perioada iulie 2008 – martie 2012 emise de creditoare.
Apărătorul contestatorilor a depus la termenul din 27.06.2013, concluzii scrise și a învederat că, față de concluziile trase de expert în lucrarea de expertiză, din care a rezultat modul de calcul și suma datorată de 59, 443, 97 lei, înțelege să nu mai invoce caracterul abuziv al art. 7, 3 lit. c din condițiile generale - anexă la contract, însă solicită a se constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate la punctele 1, 2 și 3 cuprinse în contractul de fidejusiune încheiat în cadrul contractului de credit.
Prin sentința civilă nr. 3008/27.06.2013 Judecătoria Târgoviște a admis în parte contestația la executare formulată de contestatorii C. A. R. și C. G. N., în contradictoriu cu intimata-creditoare B. C. Română S.A. prin mandatar Coface Romania Credit Management Services S.R.L., a anulat actele de executare întocmite în dosarul de executare nr. 234/2012 al B.E.J. M. S., în perioada 29.05.2012 – 04.12.2012, pentru suma de 12.152, 77 lei reprezentând debit, menținându-le pentru suma de 84.443, 97 lei, reprezentând debit, a anulat actele de executare întocmite în dosarul de executare nr. 234/2012 al B.E.J. M. S., în perioada 05.12.2012 – 14.12.2012, pentru suma de 23.059, 78 lei, menținându-le pentru suma de 81.443, 97 lei reprezentând debit, a anulat actele de executare întocmite în dosarul de executare nr. 234/2012 al B.E.J. M. S., în perioada 15.12.2012 – 18.01.2013, pentru suma de 27.409, 99 lei, menținându-le pentru suma de 79.443, 97 lei, reprezentând debit și constată că la data de 21.06.2013 debitul este în sumă de 59.443, 97 lei, a respins capătul de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 7.3 lit. c din Condiții generale – anexa la contractul de credit, al art. 8.1 din contractul de credit nr._ și al clauzelor stipulate la punctele 1, 2 și 3 cuprinse în contractul de fidejusiune raportat la art. 8.1 din contract și a obligat intimata să plătească contestatorilor suma de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că între contestatorii C. A. R. și C. G. N., în calitate de garanți, fidejusori, . în calitate de împrumutat și B. C. Română SA, în calitate de bancă, s-a încheiat contractul de credit nr._ și contractul de fidejusiune nr._ /2, având ca obiect acordarea unui credit - linie credit cu caracter revocabil în sumă de_ lei, pentru o perioadă de 12 luni.
Prin clauza prevăzută la art. 7.3 lit. c din Condițiile generale, părțile au prevăzut „B. are dreptul să declare întreg creditul scadent, indiferent de graficul de rambursare, dacă împrumutatul nu îndeplinește oricare din obligațiile prezentului contract, și ca urmare, să ia orice măsură pe care o consideră necesară pentru a recupera creditul, dobânzile și comisioanele aferente, cu condiția notificării prealabile de către bancă cu cel puțin 10 zile înainte de declararea creditului scadent”.
În art. 8.1 din contractul de credit_ se prevede „Împrumutatul se obligă să constituie următoarele garanții în favoarea băncii: … b) contract de garanție personală (fidejusiune) semnat de asociații majoritari C. G. N., legitimat cu …. Și C. A. R., legitimată cu …”.
Prin clauzele prevăzute la pct. 1, 2 și 3 din contractul de fidejusiune_ /2 s-a prevăzut că „Prin prezenta, C. G. N. și C. A. R., renunțând la beneficiul diviziunii și discuțiunii, ne obligăm în mod solidar cu debitorul să garantăm cu bunurile noastre prezente și viitoare în favoarea Băncii Comerciale Române Sucursala Județeană Dâmbovița creditul în sumă de_ RON plus dobânzile aferente, comisioanele și alte speze și cheltuieli așa cum sunt prevăzute în contractul de credit menționat mai sus ( modificat/completat cu acte adiționale ulterioare . Ne angajăm să plătim în favoarea Băncii Comerciale Române SA, orice sumă datorată și neachitată de către . Băncii Comerciale Române în baza contractului de credit nr._ (modificat/completat cu acte adiționale ulterioare). Fidejusorii sunt de acord ca executarea prezentei garanții să se facă în baza contractului de credit menționat (modificat /completat cu acte adiționale ulterioare), ce constituie titlu executoriu, în cazul în care debitorul nu-și execută la termen obligațiile”.
B. a pus la dispoziția împrumutatului, întreaga sumă, în aceeași zi.
Instanța de fond a mai reținut că, întrucât, la termenul scadent, împrumutatul nu a rambursat creditul, între părți s-a încheiat actul adițional 89/9160/A/2009, pentru o perioadă de 7 luni, fiind diminuată linia de credit cu 7000 lei, iar termenul scadent a fost stabilit la data de 25.01.2010, însă nici la această dată creditul nu a fost rambursat.
La data de 29.05.2012, BCR SA a formulat cerere de executare silită a împrumutatului și garanților pentru recuperarea sumei de_,74 lei, fiind format dosarul de executare nr. 234/2012 al B. M. S..
Executorul judecătoresc a întocmit proces verbal, a emis somația 234/26.06.2012 și dispoziție de poprire.
La data de 01.08.2012, fidejusorii au declarat că au cunoștință de titlul executoriu, înțeleg că trebuie să achite sumele datorate și au solicitat o eșalonare de plată, respectiv 1000 lei lunar, începând cu august 2012, astfel că a fost încheiat proces verbal semnat de fidejusori (fila 118) și la data de 04.12.2012 s-a încheiat proces verbal de distribuire a sumei de 3000 lei.
La data de 05.12.2012, creditoarea a solicitat continuarea executării silite pentru suma de_,75 lei, calculată la data de 19.11.2012 (fila 124), iar executorul judecătoresc a întocmit proces verbal.
În data de 04.01.2013 fidejusorii au încheiat angajament de plată (fila 133) iar creditoarea a formulat cerere de suspendare a executării silite și a precizat că valoarea debitului, la data de 07.01.2013 este de_,96 lei.
Instanța de fond a mai reținut că împotriva executării silite s-a formulat prezenta contestație la executare, prin care s-au invocat apărări de fond cu privire la titlu și s-a invocat caracterul abuziv al clauzele cuprinse în art. 7.3 lit. c din Condiții generale, art. 8.1 din contractul de credit și pct. 1, 2, 3 din contractul de fidejusiune.
Conform art. 399 Cod proc. civ. contestația la executare reprezintă mijlocul procedural specific fazei executării silite, prin care persoana interesată solicită instanței desființarea actelor de executare nelegale.
Dacă titlul executoriu nu provine de la un organ de jurisdicție, debitorul poate să invoce pe calea contestației la executare toate apărările de fond referitoare la existența, întinderea și valabilitatea creanței, în măsura în care nu a avut la îndemână o cale de atac specială.
În speță, contestatoarea a invocat apărări de fond cu privire la întinderea creanței și a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate, neavând la îndemână o cale de atac specială.
Cu privire la inadmisibilitatea invocată de intimată, instanța de fond a apreciat-o ca fiind apărare de fond, nu excepție, având în vedere că prevederile codului de procedură civilă fac vorbire de excepții de procedură și de fond, nu și de instituția inadmisibilității, aceasta nefiind o excepție, întrucât noțiunea de inadmisibilitate vizează efectul spre care tinde, o anumită modalitate de respingere a cererii.
Apărătorul contestatorilor a precizat că invocă doar caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de pct. 1, 2, 3 din contractul de fidejusiune, dar nu a prezenta o cerere formulată de contestatori pentru renunțarea la judecată, în privința celorlalte clauze defăimate ca abuzive, astfel că instanța nu a putut face aplicarea art. 246 cod proc civilă.
Instanța de fond a constatat neîntemeiată susținerea intimatei vizând inadmisibilitatea, cu privire la capătul de cerere privind invocarea în cadrul contestației la executare a caracterul abuziv al clauzelor contractuale, față de disp. art. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, care definesc noțiunea de consumator, respectiv orice persoană fizică, care în cadrul contractelor ce intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale și prin lit. c a aceluiași articol, noțiunea de vânzător sau furnizor, respectiv, orice persoană fizică sau juridică, care în cadrul contractelor ce intră sub incidența directivei, acționează în scopuri legate de meseria, domeniul de afaceri sau de profesiunea sa, indiferent dacă proprietatea asupra acestora este publică sau privată, dar și față de prevederile art. 399 alin. 3 cod proc. civ., conform cărora în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu dacă legea nu prevede în acest scop altă cale de atac și în speță contestatoarea nu are altă cale de atac, iar dispozițiile Legii 193/2000, invocate de intimată, vizează constatarea contravențiilor și soluționarea litigiilor respective și potrivit art. 14 din Legea 193/2000 consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
CJCE, prin hotărârea din 06.10.2009, în cauza 40/2008 Asturcom Telecomunicaciones a arătat că dispozițiile dreptului comunitar în domeniul protecției consumatorilor constituie dispoziții de ordine publică, impun instanței naționale a obligație de control și, tot în legătură cu interpretarea art. 6 din Directiva 93/13/CEE, CJCE a arătat prin decizia dată în cauza Pannon GSM C243/2008 că „art. 6 trebuie interpretat în sensul că clauzele contractuale abuzive nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză“.
Cu privire la capătul de cerere vizând caracterul abuziv al clauzelor contractuale instanța de fond a constatat că este neîntemeiat.
Conform art. 969 cod civil, convențiile legal întocmite au putere de lege între părțile contractante și trebuie executate cu bună-credință, potrivit art. 970 cod civil.
Așa cum s-a arătat, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, definește în art. 2 lit. b noțiunea de consumator și prin lit. c a aceluiași articol, noțiunea de vânzător sau furnizor.
Legea 193/2000 a transpus în legislația națională Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, astfel că instanța constă că reclamanții se încadrează în definiția dată consumatorului, iar pârâta se încadrează în definiția dată vânzătorului sau furnizorului.
Prevederile art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilesc că o condiție contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă în contradicție cu condiția de bună credință provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Legea 193/2000, în art. 4 definește clauza abuzivă în sensul celor mai sus menționate și în anexa ce face parte integrantă din lege, prin litera i, stabilește caracterul abuziv al clauzei ce obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, iar prin art. 1 alin 1 se arată că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate..
În speță, a arătat instanța de fond, clauzele cuprinse în art. 7.3 lit. c din Condiții generale, art. 8.1 din contractul de credit și pct. 1, 2, 3 din contractul de fidejusiune, mai sus reproduse, nu pot fi considerate abuzive, pentru cele ce urmează.
Deși contractul este standard, preformulat, contestatorii nu au dovedit că nu au avut informații asupra tipului de produs financiar pe care îl garantau, înainte de semnarea contractului de credit, având în vedere că sunt asociații ., au înțeles și și-au asumat obligația de garanție, de plată a creditului, în condițiile în care împrumutatul nu respecta contractul și nici nu au dovedit că nu a existat posibilitatea de a influența conținutul clauzei.
Din modul de derulare al contractului, angajamentele de plată încheiate după declanșarea executării silite rezultă că fidejusorii, cunoșteau și înțelegeau elementele definitorii ale unui contract de credit și modul în care acestea variază de la un contract la altul, aveau reprezentarea a ceea ce plăteau în fiecare lună și cunoșteau modul de calcul al creditului restant.
A mai constat instanța de fond că aceste clauze nu au ca efect obligarea consumatorului de a plăti o sumă disproporționat de mare drept compensație pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale (art. 1, lit. e din Anexa la Directiva 93/13/CEE) și că in cele mai sus expuse rezultă că între drepturile și obligațiile părților nu există un dezechilibru semnificativ.
Instanța a mai reținut că prevederile cuprinse în clauza considerate abuzive nu sunt contrare cerințelor bunei credințe, așa cum aceasta este definită de art. 4-7 din Legea 363/2007, nu s-a făcut dovada că intimata a recurs la practici comerciale înșelătoare.
Potrivit art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE „Evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
În speță, clauzele menționate se referă la înțelegerea noțiunilor privind beneficiul de diviziune și discuțiune (asociate cu obiectul principal al contractului de fidejusiune), însă prevederea este clară, inteligibilă și contestatorii nu au dovedit că nu au înțeles semnificația, odată ce și-au asumat obligația de a plăti creditul restant, în cazul în care împrumutatul (societatea la care sunt asociați ) nu-și îndeplinește obligația de plată.
Mai mult, aceste noțiuni sunt explicate de art. 1662-1668 cod civil și nimeni nu este absolvit de necunoașterea legii.
Față de cele expuse, instanța a constatat că prevederile art. 7.3 lit. c din Condiții generale, art. 8.1 din contractul de credit și pct. 1, 2, 3 din contractul de fidejusiune, nu reprezintă clauze abuzive.
Cu privire la susținerea contestatorilor, în sensul încălcării art. 379 cod proc. civilă, instanța a reținut că este întemeiată.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert N. C. ( fila 142, 216 ) s-a arătat că la data de 29.05.2012, valoarea debitului este în sumă de_,97 lei, compusă din credit restant de_,27 lei și dobândă plus comisioane restante în sumă de_,7 lei, la data de 19.11.2012 valoarea creditului restant este_,97 lei și la data de 07.01.2013 valoarea creditului restant este de_,97 lei.
Tot prin raportul de expertiză s-a precizat că la data de 21.06.2013, debitul este în sumă de_,97 lei, ca urmare a plăților efectuate după declanșarea executării silite.
A constatat instanța că intimata a pornit executarea silită și a formulat cereri de continuare a executării silite pentru sume mai mari, fără a putea justifica diferențele.
Astfel, prin cererea de executare silită din 29.05.2012 și actele de executare silită efectuate în perioada 29.05.2012 – 04.12.2012, se solicită suma de_,74 lei, iar expertul a calculat un debit în cuantum de_,97 lei, prin actele de executare silită întocmite în perioada 05.12._12 se solicită suma de_,75 lei, iar expertul a calculat un debit în sumă de_,97 lei și prin actele de executare întocmite în perioada 15.12._13 se solicită un debit de_,96 lei, iar expertul a calculat un debit în sumă de_,97 lei.
Instanța a mai reținut că pentru diferențele menționate, creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, în sensul art. 379 cod proc. civilă și nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Prin urmare, instanța de fond a anulat în parte actele de executare, doar pentru sumele pentru care intimata nu a dovedit că reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile, menținându-le cu privire la sumele calculate prin raportul de expertiză și având în vedere și disp. art. 379 Cod proc. civ., constatând lichiditatea creanței, la data de 21.06.2013, ca fiind suma de_,97 lei, a admis în parte contestația la executare și, în temeiul art. 274 cod proc civilă a obligat intimata, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat, fiind singurele cheltuieli pentru care s-a făcut dovada că au fost efectuate de contestatorii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C. A. R. și C. G. N., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Au arătat recurenții că instanța de fond în mod greșit a apreciat ca neîntemeiat capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzelor stipulate la punctele 1, 2 și 3 din contractul de fidejusiune.
Recurenții au precizat că deși în considerentele sentinței se reține că prevederile art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilesc că o condiție contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă în contradicție cu condiția de bună credință provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, iar art.1 alin.1 din Legea 193/2000 arată că orice contract va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, instanța a stabilit că nu pot fi considerate abuzive cele cuprinse în contractul de fidejusiune.
Au mai arătat recurenții că au fost puși în situația de a semna acel contract fără a avea posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul acestuia, intimata creditoare neoferindu-le această posibilitate, deși au solicitat acest lucru. Astfel, față de prevederile legale și raportat la situația de fapt nu se poate aprecia că prevederea privind renunțarea la beneficiul de diviziune și discuțiune este clară și pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Recurenții au mai precizat că intimata creditoare a procedat la executarea silită a garanțiilor, fără ca anterior să fi încercat executarea debitorului principal și numai dacă acesta ar fi fost insolvabil să treacă la executarea silită a garanțiilor, creditoarea procedând astfel cu motivarea că prin contractul semnat de părți s-a renunțat la beneficiul de discuțiune și diviziune.
S-a mai arătat că, deși s-a achitat o parte din debit și se va achita în continuare, intimata a solicitat executorului evaluarea și scoaterea la vânzare a imobilului casă în care locuiesc recurenții, deși societatea ai cărei garanți sunt este în ființă, își desfășoară activitatea.
Au mai precizat că este de notorietate că aceste contracte încheiate cu băncile sunt preformulate, standardizate, clauzele acestora fiind formulate ca pentru înțelegerea lor să fie necesare cunoștințe de specialitate și că și în caz de dubiu, clauzele contractuale trebuie interpretate în favoarea consumatorului, conform alin.2 al art.1 din Legea 193/2000.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii capătului de cerere privind constatarea clauzelor indicate ca fiind abuzive și anularea lor.
În drept, art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Și pârâta B. C. Română a declarat recurs împotriva aceleiași sentințe, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, în baza art.304 ind.1 Cod procedură civilă.
A arătat recurenta că, în situația în care legea a creat alte mijloace procedurale (acțiuni de drept comun), puse la dispoziția părților interesate în vederea realizării drepturilor lor, acestea nu mai pot uza de calea contestației la executare pentru a invoca apărări de fond, contestatorii având posibilitatea invocării caracterului presupus abuziv al clauzelor pe calea unor unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii 193/2000, astfel că instanța nu poate analiza caracterul abuziv al unor clauze în acest cadru procesual, mai mult contractul de credit nu mai este în curs de derulare (disp. art. 13 din Legea 193/2000).
Recurenta a mai precizat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, deși a reținut în considerentele hotărârii că fidejusorii aveau reprezentarea a ceea ce plăteau în fiecare lună și cunoșteau modul de calcul al creditului restant.
Cu privire la caracterul creanței a cărei recuperare este urmărită prin executare și cuantumul acesteia, învederează intimata că, în condițiile în care împrumutatul nu-și îndeplinește obligațiile contractuale, creditorul poate să declare exigibil capitalul și să purceadă la recuperarea acestuia, inclusiv la executarea silită. În privința creanței, prin disp. art. 379 (1) este instituită obligativitatea îndeplinirii cumulative a celor trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească,să fie certă, lichidă și exigibilă. Caracterul cert al creanței rezidă din actul de creanță iar lichiditatea din faptul că volumul, câtimea poate fi determinată prin însuși actul de creanță, fiind obligatoriu a fi și exigibilă, să ajungă la scadență pentru a asigura creditorului posibilitatea valorificării pe calea executării silite, fiind invocate disp. art. 1023 Cod civil și, pentru a deveni exigibilă creanța, era obligatoriu ca părțile contractante să încalce clauzele contractuale, una dintre acestea fiind rambursarea la scadență; contestatorii și-au asumat prin semnarea contractului de fidejusiune obligația de garantare a creanței rezultată din contractul de credit până la momentul îndeplinirii în integralitate a obligațiilor asumate pe părțile contractante, una dintre acestea fiind rambursarea integrală a capitalului și plata dobânzilor aferente. Cu privire la beneficiul diviziunii și discuțiunii, faptul că garanților fidejusori nu le este accesibilă terminologia juridică și implicațiile pe care le presupune o asemenea absență a cunoștințelor respective, nu este o culpă ce poate fi reținută în sarcina intimatei, orice persoană care-și asumă o obligație de garantare, indiferent sub ce formă o exercită, trebuie să aibă reprezentarea exactă a faptei sale, obligația fidejusorului fiind accesorie, subsidiară, de aici decurgând pentru fidejusor posibilitatea de a invoca unele excepții privind urmărirea inițiată de creditor, iar pentru garantarea obligației de rambursare, creditorul are dreptul de a urmări satisfacerea creanței sale urmărind atât debitorul principal cât și pe garanți/fidejusori.
Aceasta a anexat și un înscris intitulat „situație credit” la 22.02.2013 din care rezultă că valoarea creanței datorate este de 103.044,3 lei în timp ce instanța de fond a constatat că valoarea debitului datorat este în sumă de_,97 lei, fără a exista un înscris care să probeze aceea reținere, apreciind în mod greșit că nu există caracterul cert, lichid și exigibil al creanței.
Aceeași recurentă a depus și o întâmpinare la recursul declarat de recurenții-contestatori, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat, întrucât contestatorii și-au exprimat consimțământul la semnarea contractului de credit în calitate de reprezentați ai ., această parte contractuală având calitatea de profesionist, neputându-se pune problema unor clauze abuzive, iar potrivit art. 42 din Codul Comercial „în obligațiile comerciale codebitorii sunt ținuți solidaricește, afară de stipulație contrară”.
Recurenții-contestatori au depus la dosar concluzii scrise.
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul reține următoarele:
Cât privește recursul declarat de recurenții C. A.-R. și Cimpocă N., tribunalul reține că prin acest recurs s-a invocat greșita apreciere, de către instanța de fond ca nefiind abuzive clauzele stipulate la pct. 1,2 și 3 din contractul de fidejusiune nr._ încheiat în cadrul contractului de credit nr. 89/9160/10.07.2008 deși contractele prin care băncile își oferă serviciile sunt preformulate, standard, fiind practic contracte de adeziune, iar art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE arată că evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește definirea obiectului contractului, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
S-au mai invocat prevederile art.1 alin.1 din Legea nr. 193/2000, conform cărora orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, ori noțiunile de genul „beneficiul de discuțiune” sau „beneficiul de diviziune” nu au fost înțelese de contestatori, care au fost puși în situația de a semna un contract fără a cunoaște conținutul acestuia.
Referitor la acest motiv de recurs, instanța constată că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, care în art. 3 alin.1 statuează că „o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”
Prin urmare, în mod corect instanța de fond, examinând și disp. art.4 din Legea nr. 193/2000, care definesc clauza abuzivă ca fiind aceea care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care creează prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, a concluzionat că acele clauze incriminate de contestatori nu sunt abuzive, deoarece garantarea obligației de plată a debitorului principal și renunțarea la beneficiul de diviziune și discuțiune sunt de esența contractului de fidejusiune, iar aceste noțiuni sunt explicate și de art. 1662 – 1688 Cod civil, nimeni neputând invoca necunoașterea legii, cu atât mai mult cu cât contestatorii sunt asociații împrumutantului .”SRL și sunt familiarizați cu acest tip de contracte.
Mai mult, tribunalul constată că prin respectivul contract, s-a explicat în continuare că renunțarea la beneficiul diviziunii și discuțiunii presupune obligarea contestatorilor în solidar cu debitorul să garanteze cu bunurile lor prezente și viitoare creditul acordat de B.C.R. Sucursala Dâmbovița, neputându-se susține de către recurenții-contestatori că nu au înțeles semnificația clauzelor respective, astfel că primul motiv de recurs se privește ca neîntemeiat.
Recurenții au mai arătat că în opinia lor „practici înșelătoare”, reprezintă tocmai acțiunea intimatei, care a procedat la executarea silită a garanților, fără ca anterior să fi încercat executarea debitorului principal și numai dacă acesta ar fi fost insolvabil să se treacă la executarea silită a garanților.
Tribunalul reține că o asemenea acțiune a băncii nu reprezintă o încălcare a bunei credințe sau o practică comercială înșelătoare, astfel cum este descrisă în art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 prin combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, ci o exercitare a drepturilor sale conferite de contractul încheiat între părți și de dispozițiile art. 1662 – 1668 Cod civil și acest motiv de recurs urmând a fi considerat neîntemeiat.
Prin prisma acestor considerente, recursul declarat de contestatori se privește ca neîntemeiat, urmând a fi respins conform art. 312 Cod procedură civilă.
Cât privește recursul declarat de intimata B.C.R.SA, tribunalul constată că acesta a fost întemeiat pe disp. art. 3041 Cod procedură civilă și se referă la faptul că pe calea contestației la executare instanța de fond nu putea să examineze caracterul abuziv sau nu al clauzelor contractuale, disp. art. 399 alin.3 din codul de procedură civilă prevăzând această posibilitate doar în lipsa unei alte căi de atac, însă există o acțiune directă, pusă la îndemâna contestatorilor în temeiul Legii nr. 193/2000.
În legătură cu acest motiv de recurs, tribunalul constată că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor legii au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Prin urmare, această lege nu prevede o cale specială de atac a respectivelor contracte, ci face trimitere la dreptul comun, ce nu se poate circumscrie în sfera noțiunii de „cale de atac” prevăzută de art. 399 alin.3 din Codul de procedură civilă, în caz contrar, lipsindu-se de rațiune existența unei astfel de dispoziții procedurale, acest motiv de recurs fiind neîntemeiat.
S-a mai criticat sentința instanței de fond și pentru greșita apreciere a acesteia în sensul că nu s-a făcut dovada unei creanțe certe, lichide și exigibile, deși art. 73 lit.c din contract dădea posibilitate băncii să declare întreg creditul scadent, dacă împrumutul nu-și îndeplinește oricare dintre obligațiile contractuale, ori acest fapt s-a materializat înainte de declanșarea procedurilor de executare silită.
În sprijinul acestei afirmații, s-a anexat situația creditului la data de 19.07.2013, suma restantă fiind compusă din credit 38.853,27 lei, dobândă penalizatoare 46.229,59 lei și dobândă calculată – 464,11 lei.
Tribunalul constată că în primă instanță s-a efectuat o expertiză contabilă, necontestată de intimată, ceea ce presupune că aceasta și-a însușit concluziile acesteia, prin care s-a reconsiderat valoarea debitului la datele de 29.05.2012, 05.12.2012, 15.12.2012 și 21.06.2013, instanța anulând actele de executare pentru diferența față de aceste sume și cele puse în executare de bancă, de aici reieșind caracterul incert, neexigibil al creanțelor și nu din faptul că banca nu ar fi avut dreptul să execute acele sume de bani.
Astfel, câtă vreme s-a efectuat în cauză o expertiză de specialitate, tribunalul va înlătura înscrisul depus în recurs de intimată și care emană de la aceasta, intitulat”situația creditului la 19.07.2013”, considerând că față de argumentele expuse acest motiv de recurs este nefundat, urmând ca în raport de disp. art. 312 Cod procedură civilă să se respingă în totalitate și recursul declarat de intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile civile promovate de recurenții-reclamanți Ciompoacă A. R. și Ciompoacă G.-N., domiciliați în Târgoviște – Cartier Priseaca, ., județul Dâmbovița și recurenta-pârâtă B. C. Română SA, cu sediul în București, ..5, Sector 3 împotriva sentinței civile nr. 3008/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 03.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI
L. B. M. M. I. S.
Pentru doamna judecător M. M.,
Aflată în concediu de studii,
Prezenta decizie se semnează de noi,
Președinte Secția I Civilă,
G. S.
GREFIER,
A. P.
Jud.fond:M. C. I.
Judecătoria Târgoviște
Dosar fond nr._
Red.L.B./Tehnored.O.N.
2 ex./25.10.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 110/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Acţiune în constatare. Decizia nr. 427/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
