Obligaţie de a face. Decizia nr. 154/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 154/2013 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 26-06-2013 în dosarul nr. 4823/315/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.154
Ședința publică din data de 26.06.2013
Instanța constituită din:
Președinte: B. Brânzică
Judecător: I. S.
Grefier: V. C.
Pe rol fiind judecarea apelurilor civile declarate de apelanții-reclamanți S. G. și S. R., domiciliați în comuna Bărbulețu, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr.4197/18.09.2012 și a încheierii de îndreptare eroare materială din 29.01.2013, pronunțate de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât D. V., domiciliată în comuna Bărbulețu, ., județul Dâmbovița.
Cerere este timbrată cu suma de 6 lei conform chitanței nr._/14.05.2012 și timbru judiciar de 0,15 lei.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelantul-reclamant S. G., asistat de avocat E. N., reprezentând pe apelanta-reclamantă S. R., intimatul-pârât D. V. asistat de avocat M. R..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței obiectul pricinii, stadiul judecății, modul de îndeplinire a procedurii de citare, ca este legal îndeplinită, după care:
Președintele completului de judecată verifică personal modul de îndeplinire a procedurii de citare și constată că este legal îndeplinită.
Apărătorul apelanților reclamanți, avocat E. N. arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Apărătorul intimatului pârât, avocat M. R. arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Tribunalul nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelurilor de față.
Apărătorul apelanților reclamanți, avocat E. N., având cuvântul, arată că nu solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise și pune concluzii de admitere a apelului împotriva sentinței instanței de fond, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii reclamanților așa cum a fost formulată și a apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Apărătorul intimatului pârât, avocat M. R., având cuvântul, solicită respingerea apelului formulat împotriva hotărârii instanței de fond, care a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, apreciază că nu s-a făcut dovada unei servituți, nu au circulat niciodată pe acel teren care este doar proprietatea intimatului, ca atare nu este vorba de un teren înfundat care să ducă la crearea unei servituți. De asemenea, solicită respingerea apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, ca netemeinic și menținerea acesteia ca fiind legală și temeinică. Cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul socotindu-se lămurit, în temeiul art.150 Cod procedură civilă declară dezbaterile închise și rămâne în deliberare.
TRIBUNALUL
Asupra apelurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște sub nr._, reclamanții S. G. și S. R. au chemat în judecată pe pârâtul D. V. solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului să desființeze porțile metalice pe care le-a edificat pe calea publică de acces denumită „ Ulița T.”, în suprafață de 243 mp, situată pe raza comunei Bărbulețu, aceasta fiind singura cale de acces înspre și dinspre gospodăria reclamantului și obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
Motivând cererea, reclamantul a arătat că, în fapt, atât pe harta cadastrală a localității Bărbulețu, cât și în nomenclatorul străzilor figurează și Ulița T., cale publică de acces, aflată în domeniul public al comunei Bărbulețu, în acest sens fiind emisă și o Hotărâre a Consiliului Local Bărbulețu (depusă alăturat ) hotărâre în care, la poziția 253, figurează Ulița T., că această cale de acces este unica modalitate de a pătrunde în locuința în care își are domiciliul, precum și de a ieși la drumul public principal și că în procesele purtate anterior cu D. V. acesta, în calitate de reclamant, a încercat să obțină un drept de proprietate asupra drumului public denumit „ Ulița T.”. Toate acele procese s-au soldat cu eșecuri pentru reclamant, din moment ce, conform înscrisurilor depuse la dosarele acelor cauze, calea publică de acces menționată aparținea domeniului public.
În timpul desfășurării acelor procese D. V. edificase porți metalice pe drumul de acces blocând reclamanților accesul în propria locuință. La insistențele reclamantului și la cererile adresate instanței, pârâtul a desființat acele porți metalice, drumul fiind din nou liber.
Totuși, după pronunțarea ultimei hotărâri judecătorești, nemaifiind constrâns de instanță sau de autorități, comportamentul abuziv al pârâtului a revenit, el edificând pentru a doua oară, porți metalice pe Ulița T., creând dificultăți majore în a pătrunde în locuință.
Reclamanții au precizat acțiunea solicitând obligarea pârâtului D. V. să le respecte dreptul de trecere pe terenul denumit „ Ulița T.”, în suprafață de 243 mp, care constituie singurul mijloc de acces la calea publică, înspre și dinspre locuința reclamanților în conformitate cu disp. art. 617 (1) și ( 3 ) prima teză cod civil, precum și cu prev. art. 619 teza finală Cod civil, să fie obligat pârâtul să desființeze porțile matalice pe care le-a edificat pe terenul denumit „ Ulița T.”, blocându-le în acest fel accesul la calea publică, înspre și dinspre locuința proprie.
S-a susținut că, în fapt, terenul denumit „ Ulița T.”, a constituit drumul de acces la calea publică, înspre și dinspre locuința proprie, de peste 40 ani,că terenul a figurat, în toată această perioadă, cu denumirea menționată, atât în harta cadastrală a localității Bărbulețu, cât și în nomenclatorul străzilor aceleiași localități și a fost folosit de către subsemnații drept drum de trecere la calea publică, că Ulița T. reprezintă, consecință a configurației fondului invecinat dominat, aparținând pârâtului D. V., unica modalitate de a pătrunde și de a ieși la drumul public principal, că de peste 40 de ani dreptul lor de trecere a fost respectat atât de către autorii pârâtului, cât și de către ceilalți proprietari, vecini din zonă și că deși D. V. a încercat, în calitate de reclamant, într-un proces purtat anterior la Judecătoria Târgoviște, având ca obiect revendicare, să obțină drept de proprietate asupra terenului denumit „ Ulița T.”, acest proces s-a terminat cu câștig de cauză pentru subsemnații, prin sentința civilă nr. 6021/18.12.2008, definitivă și irevocabilă, Judecătoria Târgoviște respingând cererea de chemare în judecată așa cum a fost formulată și precizată de reclamanții Dița V. .
Spre deosebire de hotărârea judecătorească mai sus menționată, sentința civilă nr. 317/14.01.2010 a Judecătoriei Targoviste ( despre care se face vorbire în hotărârea nr. 22/30.05.2011 a Consiliului Local Bărbulețu, atașată de către pârât întâmpinării formulate ) nu este opozabila reclamanților, întrucât pârâtul nu s-a judecat reclamanții.
Sentința menționată în Hotărârea Consiliului Local Bărbulețu nu are nici o relevanță juridică în ceea ce privește soluționarea cererii referitoare la respectarea de către pârâtul Dița V. a dreptului de trecere, acest drept fiind determinat de folosința continuă pe timp de peste 40 de ani ( mult mai mult decât solicita textul de lege invocat ca temei de drept, respectiv art. 619 cod civil) și fiind modalitatea de acces la calea publică și la locuința proprie.
Astfel, cererea de chemare în judecată se justifică și se întemeiază pe un interes legitim, iar pârâtul D. V. trebuie obligat să respecte dreptul de trecere și să desființeze porțile metalice edificate pe terenul in suprafață de 243 mp denumit „ Ulița T.”.
Reclamanții au mai precizat că ca terenul denumit „ Ulița T.” este înscris ca atare și în Planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate a lui D. V., întocmit de către expert cadastru autorizat ( depune acest înscris precum și extras din harta cadastrală a localității Bărbulețu, din care se poate observa existența drrumului denumit „ Ulița T.”).
S. G. și S. R. reclamanții, la solicitarea instanței formulează noi precizări, arătând următoarele: art. 620 cod civil 1865, este iertat proprietarilor a stabili pe proprietățile lor, sau în folosul proprietăților lor, orice servitute vor găsi de cuviință, art. 623 Cod civil 1865 secțiunea II despre modul cu care se stabilesc servituțiile „ servituțile se dobândesc prin titlu sau prin posesiune de 30 de ani, art. 622 Cod civil 1865 între servituțile stabilite prin fapta omului este de dreptul de trecere, art. 619 Cod civil 2011 întreținerea și modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin înțelegerea părților, prin hotărâre judecătorească sau printr-o folosință continuă pe timp de 10 ani”; în speță, se invocă dreptul de trecere dobândit printr-o posesiune continuă de peste 40 de ani, stabilit prin fapta omului, drept de trecere exercitat în aceasta lungă perioadă de timp pe calea de acces denumită „ Ulița T.”, în suprafață de 243 mp.
Dreptul de trecere pe calea de acces denumită „ Ulița T.” a fost încălcat de către reclamantul D. V., prin edificarea unor porți metalice.
Temeiul de drept mai sus precizat se referă la o servitute, drept de trecere, stabilit și nu la cererea unei servituți ( drept de trecere).
Potrivit argumentelor expuse în acțiunea inițială și în precizarea acesteia, depusă ulterior, dreptul de trecere a fost dobândit, fiind exercitat de către noi prin posesiunea continuă, de-a lungul a peste 40 de ani.
Astfel, obiectul cererii dedus judecății nu-l constituie crearea unei servituți, ci respectarea unei servituți deja create ( dreptul de trecere ), iar din acest punct de vedere, nu prezintă importanța dacă există un fond dominant și un fond aservit, atâta timp cât noi descriem o servitute constituită prin fapta omului oricum, acest aspect - ale existenței unui fond dominat și al unui fond aservit va fi lămurit în măsura administrării unui probatoriu absolut necesar dezlegării pricinii pe fond.
Pârâtul D. V. a formulat întâmpinare, arătând că în ce privește la temeiul de drept invocat de reclamanții S. G. și S. R., în susținerea acțiunii, consideră că dispozițiile legale indicate, respectiv art. 620, art. 623 și art. 622 din Codul Civil nemodificat și art. 619 din codul civil 2011 nu sunt aplicabile în cauza de față; că reclamanții au avut acces separat la calea publică, prin interiorul proprietății lor, și nu au folosit drumul în litigiu care face parte din proprietatea exclusivă a pârâtului, că porțile metalice edificate de pârât delimitează terenul aflat în proprietatea exclusivă a pârâtului, porțile fiind proprietatea acestuia, și că solicitarea adresată instanței de obligare a pârâtului să desființeze porțile nu poate fi admisă deoarece nu există un raport obligațional între părți, creându-se un abuz de drept și determinându-se un prejudiciu prin atingerea adusă dreptului de proprietate al pârâtului.
S-a solicitat respingerea cererii de obligare a pârâtului de a ridica porțile edificate de acesta pentru a permite reclamantului accesul la propria gospodărie ( art. 1073 -. 1075 Cod civil ), deoarece dreptul de servitute nu există și nici nu poate fi instituit și s-a susținut că potrivit actelor de proprietate ale pârâtului D. V., de care instanța trebuie să țină cont, gospodăriile părților nu au nimic în comun, au intrări separate pe care le folosesc în mod individual, iar a admite cererea reclamanților ar însemna crearea unei a doua căi de acces pentru reclamanți către propria gospodărie, determinând o limitare și o îngrădire a dreptului de proprietate al pârâtului.
Pârâtul D. V. a formulat „Note de ședință”, în care arată că obiectul cererii de chemare în judecată este „ obligația de a face „ și se invocă, în mod tardiv, cu încălcarea disp.art. 321 alin 1 Cod Procedura Civila, constatarea unui drept de trecere prin posesie neprecizată clar ca timp de 10 ,30 sau 40 ani.
Dobândirea dreptului de trecere prin uzucapiune este exclusă potrivit art.625 Cod civil, iar în temeiul art. 628 din același cod instanța este obligată să cerceteze modul de dobândire al servituții prin titlu, hotărâre judecătorească sau înțelegerea părților. În mod evident reclamanții nu au prezentat nici un titlu constitutiv al acesteia și nici nu s-a făcut vreun act de recunoaștere de către pârât în acest sens.
Prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului să le permită trecerea pe terenul lui și să desființeze porțile, întrucât acesta este înfundat și nu au o altă ieșire la calea publică.
Din actele depuse la dosar de către pârâtul D. V., instanța trebuie să constate că motivarea reclamanților nu corespunde adevărului, terenul proprietatea acestora, fiind vecin cu pârâul Bărbulețu pe o lungime de 9,13 m lungime, cu acces direct la drumul comunal.
Instanța trebuie să pună în vedere reclamanților să probeze dreptul lor de proprietate asupra terenului ce constituie fond dominant, întrucât au pretins că dețin acte, însă au dobândit acest drept prin uzucapiune.
Servitutea de trecere stabilită prin lege nu poate fi dobândită prin uzucapiune. Acces mod de dobândire este propriu servituții continue și aparente, conform art. 623 Cod civil, cum ar fi servitutea de vedere . Potrivit art. 624 Cod civil, nu se pot dobândi decât prin titluri, deci nu prin prescripție, servituțile continue aparente și servituțile necontinue și neaparente.
Actul de vânzare-cumpărare nr 1537/01.078.1970 prin care autoarea pârâtului D. M., dobândește proprietatea terenului de 1750 mp teren vecin la est cu „ apa B.”. Nu există vreo obligație referitoare la vreo trecere în acest act. Sentința civilă nr. 317/14.01.2010 ( dos. Nr._ ) care stabilește irevocabil proprietatea pârâtului și pentru suprafața de 161 mp, având un total de 1911 mp, teren vecin la est cu pârâul Bărbulețu, extras de carte fnciară nr._ a comunei Bărbulețu din 14.03.2012 care confirmă starea de proprietate a pârâtului D. V., completată cu schița aferentă terenului, procesul - verbal al Consiliului Local Bărbulețu din 30.05.2011, în care la pct. 4 se adoptă hotărârea de a abroga poziția 253 din anexa 10 a HG 1350/2001 completată prin HCL nr. 14/28 03.2011, deoarece Ulița T. nu a fost niciodată uliță ci curtea unui om, T. care a murit în închisoare, terenurile acestuia fiind confiscate în temeiul Decretului 115, hotărârea 22/30 05.2011 a Consiliului Local Bărbulețu prin care se abrogă poziția 253 Ulița T. cu care a fost completat inventarul bunurilor aparținâd domeniului public al comunei Bărbulețu prin HCL 14/28.03.2011, sentința civilă nr._ – dos._ prin care Tribunalul constată nelegală hotărârea Consiliului Local Bărbulețu cu privire la cuprinderea domeniului public a suprafeței de teren corespunzătoare numitei Ulița T. cunoscută și M., decizia civilă nr. 543/16.04.2008 prin care Curtea de Apel Ploiești menține aceeași soluție prin respingerea recursului Consiliului Local Bărbulețu ca tardiv.
S-a mai arătat că expertiza formulată în cauză constată la fața locului că terenul deținut de reclamanții S. are ieșire la drumul public, pârâtul B.. Această stare de fapt a existat întodeauna, familia S. nu a circulat niciodată pe drumul de acces stabilit exclusiv pentru familia D.. Terenul stăpânit de reclamanți este partea componentă a unui lot ce a fost proprietatea autorului lor S. I.. Terenul aflat în proprietatea S. I., tatăl, are ieșire la calea publică, prin porți metalice cu deschidere la pârâtul B. și drumul comunal. În prezent, reclamanții folosesc ca ieșire la calea publică terenul moștenit de la S. I., autorul lor, împreună cu alți moștenitori, în speță fratele S. D., care locuiește în mod statornic în B.. Întreaga gospodărie moștenită de la S. I., are deschidere de 47 m și este folosită doar de reclamanții S.. Mai mult decât atât, și în expertiza menționează că terenul aflat în stăpânirea familiei S. G. și S. R. are o deschidere la drumul public, spre pârâtul B. de 9,13 m lungime.
Această modalitate de acces există pentru toate gospodăriile vecine cu părțile din prezenta cauză, ca și pentru familia C. A..
Au mai fost învederate următoarele aspecte: că martorul reclamanților, D. M., a declarat nereal că pe drumul de acces al familiei D. este folosit de mai multe familii, respectiv un număr de opt, din constatările la fața locului, expertul a concluzionat că pe accesul folosit exclusiv de familia D. nu există porți la alte proprietăți, decât porțile proprietății D. V. și porțile mutate abuziv de reclamanți; că potrivit sentinței civile nr. 317/14 01 2010 a Judecătoria Târgoviște pârâtul D. V. a dobândit proprietate terenului, pe care l-a îngrădit cu porți. Astfel, se poate constata că demolarea porților de acces ce împrejmuiește terenul nostru pe latura sudică este o încălcare a proprietății pârâtului, deoarece reclamanții deja beneficiază de un drum de acces prin propriul teren, moștenit; că în situația în care ar exista o ieșire din indiviziune a moștenitorilor lui S. I., nu se poate menține un nou acces pe un fond aservit învecinat, în speță terenul pârâtului, atât timp cât lotul comun din care provin noile proprietăți permite accesul la drumul public pentru noile loturi – anexăm practica judecătorească; că nu există acte de împărțire a proprietății pe care reclamanții să le prezinte instanței, iar adeverința eliberată de Primăria Bărbulețu cuprinde aspecte nereale, că actele prezentate de reclamanți nu au valoare juridică și prin urmare, nici valoare probatorie, deoarece: adeverința 179/18.01.2012 privind rolul fraților S. D., cu domiciliul permanent în B. și S. G., reclamantul, se referă la evidențe noi apărute, respectiv Registrul din anul 2011, când părțile sunt în litigiu. Adeverința nu valorează titlul de proprietate, deoarece mențiunile registrului agricol nu se referă la un act translativ de proprietate, aceasta nu există, ci se referă la declarații pe proprie răspundere care nu fac dovada proprietății lui S. G., adeverințele nr. 1173/02.02.2007 și 2067/02.04.2007 emise de Primăria Bărbulețu încalcă prevederile legale privind informațiile transmise, deoarece atestă o situație de fapt, care nu poate fi confirmată fără că existe suport probator, adică înscrisuri; că există inadvertențe în răspunsurile la interogatoriul reclamanților, în care unul menționează anul 1971, ca an al vânzării terenului de către familia G. I., iar altul menționează anul 1976; că familia G. se învecinează și azi cu pârâul Bărbulețu ( gârla Cetățuia) cu ieșire directă la drum comunal și nu s-a folosit niciodată de terenul proprietatea lui D. V. și că reclamanții nu au făcut dovada că au trecut pe porțiunea de acces, care actual este proprietatea pârâtului D. V. . Susținerile martorului audiat, D. M., pentru reclamanți, în sensul că au trecut 8 familii sunt mincinoase, deoarece s-au depus acte din care rezultă că Ulița T. nu este drum public al comunei Bărbulețu. Am depus hotărâri judecătorești în acest sens. Expertiza consemnează că acest acces este proprietatea pârâtului D. V. este cel care a amenajat drumul și a construit un pod peste pârâul Bărbulețu, doar prin cheltuială proprie.
S-au depus la dosar înscrisurile încuviințate în probatoriu și la solicitarea părților au fost audiați martorii D. M., Moisică I., N. M., s-a administrat proba cu interogatoriile părților și s-a întocmit raport de expertiză topografică.
Descrierea probelor administrate:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, reclamanții S. G. și R., în contradictoriu cu pârâtul D. V., a solicitat obligarea acestora din urmă să ridice porțile metalice pe care le-a edificat pe cale publică de acces denumită „Ulița T.”, în suprafață de 243 mp, situată în . le respecte dreptul de servitute dobândit pe calea uzucapiunii.
Motivând cererea în drept, reclamanții au arătat că asupra drumului menționat anterior, au drept de servitute dobândit pe calea uzucapiunii; au folosit drumul, ca și cale de acces la propria locuință, timp de peste 40 de ani.
Conform adresei nr. 5300/16 11. 2011 emisă de Primăria Bărbulețu (fila 51), terenul în discuție (drumul de acces) nu a fost menționat în registrul agricol al nici unei părți (până în anul 2011), fiind înscris în planul cadastral al comunei Bărbulețu editat în anul 1996, ca drum de servitute.
Prin HCL 14/28 03. 2011(fila 13) – de completare a domeniului public al comunei Bărbulețu, s-a statuat că ulița T., teren în suprafață de 143 mp este un drum comunal.
Prin sentința civilă nr. 317/2010 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul civil nr._ (fila 59 ), s-a stabilit în favoarea lui D. V. un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 1911, teren în perimetrul căruia se include terenul 243 mp ce constituia la acel moment, drum public. Părțile, nu contestă acest aspect, confirmat și prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
Prin hotărârea Consiliului Local Bărbulețu de modificare HCL 14 /2011 (fila 39) terenul în suprafață de 243 mp, ulița T., a fost scos din domeniul public al comunei, în consecința pronunțării sentinței civile nr. 317, de constatare a dreptului de proprietate al pârâtului.
Prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, s-a concluzionat că, suprafața de 243 mp figurează în planul cadastral al comunei Bărbulețu ca drum de acces, că este singura cale de acces a familiei D.. Se mai constată că, în prezent, reclamanții au acces pe terenul fratelui reclamantului.
Prin declarația sa, martorul D. M., fost primar al comunei Bărbulețu, în perioada 1967-1982, care a arătat că în anul 1970 s-a creat drumul de pentru acces, pentru opt familii, ulița T..
Prin sentința civilă nr. 4197/18.09.2012, Judecătoria Târgoviște a respins acțiunea, reținând că, „Ulița T.” în suprafață de 243 mp, a constituit un drum de servitute, evidențiat ca atare în planul cadastral al comunei Bărbulețu începând din anul 1986, proprietarul fondului dominant fiind . informațiile Primăriei, raportul de expertiză, declarația martorului D. M.,)., că dreptul de servitute a izvorât din convenția intervenită între proprietarul fondului dominant și proprietarii fondurilor aservite (vecinii drumului), realitatea convenție rezultând implicit din configurația terenurilor și menționarea căii de acces în harta cadastrală și că, pentru a putea califica acest teren, ca drum de servitute, nu este necesar să facă parte din domeniul public al comunei, astfel că, includerea lui domeniul public nu are relevanță din acest punct de vedere.
Începând de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 217/2010, pârâtul D. V. a devenit proprietar al terenului în suprafață de 243 mp (Ulița T.). În consecința acestei soluții, HCL nr. 14/2011 (de trecere a drumului în domeniul public al comunei) a fost modificat prin HCL al comunei Bărbulețu, ca urmare a constatării dreptului de proprietate al pârâtului, pe cale judecătorească.
Instanța de fond a mai reținut că, până la proba contrară reclamanții sunt ținuți să respecte sentința civilă menționată anterior, ca realitate juridică (le este opozabilă) și, în consecință, să respecte dreptul de proprietate al pârâtului, apreciindu-se că lipsa de opozabilitate a unei hotărâri judecătorești (invocată de către reclamanți) este interpretată în sensul că, cei interesați, pot face dovada contrară celor reținute în respectiva hotărâre, pe cale judecătorească. În cauză, reclamanții nu au înțeles să promoveze o cerere (în cadrul acestui dosar sau separat) prin care, în contradictoriu cu pârâtul, să solicite a se constata că acesta nu este proprietar al terenului în suprafață de 143 mp.
În același context, instanța a apreciat că sentința civilă nr. 553/2007 pronunțată în dosarul civil al Judecătoriei Târgoviște nr._ (fila 19), de respingere a acțiunii în revendicare privind terenul în suprafață de 243 mp, formulată de reclamantul D. V. împotriva soților S. ( prin care s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada dreptului său de proprietate) nu are valența de a face dovada contrară celor reținute prin sentința civilă nr. 317/2010. Situația juridică statuată prin sentința civilă în discuție, s-a schimbat prin pronunțarea sentinței civile de constatare în favoarea pârâtului a dreptului de proprietate. Pârâtul D. V., ulterior respingerii acțiunii sale în revendicare, nu a avut impedimente legale în promovarea unei acțiuni în constatare, urmărind să-și creeze un titlu doveditor al proprietății sale.
Reclamantul, în susținerea dreptului său de servitute, pretins dobândit pe calea uzucapiunii, nu a prezentat instanței un titlu, o hotărâre judecătorească de constatare a ei; nu a formulat o cerere în acest sens nici în cadrul acestui dosar. În opinia instanței, doar pe cale judecătorească se poate constata îndeplinirea condițiilor uzucapiunii, pe cale principală sau ca apărare (reclamantul nu a folosit-o ca apărare, fiind titularul cererii principale).
Chiar în cazul în care s-ar aprecia contrariul celor reținute anterior, corespunzător disp. art. art. 622 alin 2 teza a II a cod civil „ servituțile necontinue sunt acela care au trebuință de faptul actual al omului pentru a fi exercitate, astfel este dreptul de trecere, dreptul de a lua apă din fântână, de a paște vitele și altele asemenea”.. Potrivit art. 624 Cod civil servitutea de trecere fiind calificată ca o servitute continuă și neaparentă, nu poate fi dobândită pe calea uzucapiunii. Mai mult, reclamanții nu putea uzucapa în condițiile în care, așa cum s-a reținut, erau titularii unui drept de servitute împreună alte persoane.
Asupra celor susținute de către reclamanți, în sensul că nu au acces la calea publică decât pe ulița T. și asupra apărărilor formulate de pârât în cuprinsul întâmpinării, în sensul că reclamanții au și alte căi de acces instanța de fond a reținut că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecare, „obligație de a face” (ridicare porți și respectarea dreptului de servitute), grefat pe necesitatea respectării dreptul de servitute al reclamanților, pretins obținut pe calea uzucapiunii, modalitatea de acces la calea publică, rămâne fără relevanță. Reclamanții nu au solicitat crearea unei căi de acces la calea publică, adică instituirea unui drept de servitute, ci respectarea unui drept de servitute considerat a fi dobândit anterior.
La data de 11.12.2012 D. V. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 4197/2012 în sensul de a se menționa că reclamanții S., părți care au căzut în pretenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată iar nu D. V., parte care a avut câștig de cauză.
Motivând cererea, reclamantul a invocat disp. art. 274 Cod de Procedură Civilă, conform căruia partea care cade în pretenții urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Arată că instanța, în mod eronat, l-a obligat la plata cheltuielilor, el fiind cel care a avut câștig de cauză.
Prin încheierea de ședință din data de 29.01.2013 instanța de fond a admis cererea și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul sentinței civile nr. 4197/2012 pronunțată în dosarul civil nr._, în sensul că obligă reclamanții (iar nu pârâtul, cum greșit s-a menționat) la plata în favoarea pârâtului a sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de apărător) .
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 4197/2012 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul civil nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții S. G. și R. împotriva pârâtului D. V. iar pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată și că din analiza sentinței menționate anterior, se poate constata că, în cuprinsul acesteia, în mod eronat, partea care a câștigat procesul a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța a apreciat că eroarea constatată reprezintă o greșeală materială și se încadrează în noțiunea de „eroare materială” astfel cum este reglementată de disp. art. 281 alin. 1 din codul de procedură civilă, potrivit cu care „Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.”
La data de 19.12.2012 S. G. și S. R. au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 4197/18.09.2012, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii reclamanților așa cum a fost formulată .
Motivând cererea, apelanții reclamanți au arătat că soluția pronunțată este contrară legii, cu consecința încălcării unui drept constituit în favoarea lor încă din anul 1970 de către Autoritate Publică Locală . urma probatoriului administrat la fond Judecătoria Târgoviște a recunoscut și constatat faptul că terenul în suprafață de 243 mp a constituit drum de servitute, că aceeași instanță a apreciat în mod corect că pentru a putea califica acest teren ca drum de servitute nu este necesar ca el să facă parte din domeniul public al comunei, astfel că includerea lui în domeniul public nu are relevanță din juridică din acest punct de vedere și că instanța de fond, constatând încălcarea dreptului de servitute, avea obligația legală de a pronunța o hotărâre însensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la respectarea dreptului de trecere, și implicit la desființarea porților metalice care blochează accesul.
Au mai susținut apelanții că a fost de notorietate publică existența drumului de trecere, acest caracter fiind realizat atât prin înscrierea în harta cadastrală a localității Bărbulețu cât și prin destinațiunea și modul de folosință ale acestui teren pe o perioadă de 40 de ani, că D. V., considerându-se proprietar a preluat și destinațiunea terenului deși schimbarea proprietarului terenului nu conducea la desființarea servituții de trecere, acesta având în continuare obligația menținerii și respectării dreptului de servitute, și că terenul în litigiu este singura cale de acces la drumul public a familiei Stroica, acesta fiind actualmente închis prin porțile metalice.
Concluzionând, apelanții au solicitat ca instanța de control judiciar să constate că prin probatoriul administrat au dovedit existența dreptului de servitute constituit în favoarea lor, încălcarea acestui drept de către intimatul pârât prin edificarea unor porți metalice și că soluția ce se impune a fi pronunțată este aceea de admitere a acțiunii, sens în care au solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate în sensul celor arătate.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 (1), 284 (1), 287 (1), 288 (1), 294 (1) și 296 Cod procedură civilă.
Prin cererea înregistrată la data de 08.04.2012, reclamanții au declarat recurs împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 29.01.2013, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând modificarea în tot a acestei încheieri în sensul respingerii cererii.
În motivarea recursului, recurenții - reclamanți au arătat că în situația în care instanța de fond ar fi pronunțat o hotărâre legală, ei nu ar fi fost părți căzute în pretenții, astfel încât nu pot fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către pârât și că soluționarea recursului promovat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială depinde de soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 4197/2012.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 2813, art. 299, 304 pct. 6 și 7, art. 3041 și art.312 Cod procedură civilă.
Intimatul D. V. a formulat întâmpinare la apelul promovat de reclamanți, solicitând respingerea acestuia motivat de faptul că sentința apelată este legală și temeinică, fiind susținută de întregul probatoriu administrat din care rezultă că toate procedurile legale derulate anterior și hotărârile judecătorești susțin adevărul, respectiv faptul că nu există o cale publică de acces pe care să fi circulat în mod regulat mai multe persoane, nefiind un drum deschis publicului.
S-a mai arătat că intimatul este proprietarul exclusiv al terenului în litigiu, care nu a suferit modificări în timp, fiind stăpânit neîntrerupt peste 30 de ani, că instanța d fond a dat eficiență actelor depuse la dosar, interpretând în mod corect probatoriul administrat, că demolarea porților metalice în litigiu creează un acces suplimentar pentru proprietatea apelanților, de care aceștia nu au beneficiat niciodată, deoarece au avut întotdeauna un drum de acces prin propriul teren, și că probele aduse de apelanți în susținerea acțiunii nu au relevanță și nu pot fi primite de către instanță, existând inadvertențe vizibile între acestea.
Concluzionând, intimatul a arătat că apelanții au avut acces separat la calea publică, prin interiorul proprietății lor, că nu au folosit drumul în litigiu care face parte din proprietatea sa exclusivă, aspecte relevate de înscrisurile depuse la dosar, și că nu poate fi admisă solicitarea intimatului de desființare a porților deoarece nu există raport obligațional între părți, creându-se un abuz de drept și determinându-se un prejudiciu prin atingerea adusă dreptului de proprietate al intimatului.
S-a solicitat respingerea apelului, pe fond respingerea cererii de obligare a pârâtului de a ridica porțile edificate de acesta pentru a permite reclamantului accesul la propria gospodărie deoarece dreptul de servitute nu există și nici nu poate fi instituit și menținerea hotărârii apelate ca fiind legală și temeinică.
D. V. a formulat întâmpinare și cu privire la recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, solicitând respingerea recursului și menținerea acestei încheieri ca fiind legală și temeinică, motivat de faptul că în mod corect și legal prin această încheiere a fost rectificat dispozitivul hotărârii în sensul obligării reclamaților la plata cheltuielilor de judecată și de faptul că nu poate fi primită apărarea acestora fundamentată pe cererea de apel promovată împotriva hotărârii, care are ca finalitate schimbarea sentinței pe fond în sensul admiterii acțiunii – astfel încât nu pot fi considerați părți căzute în pretenții.
Examinând sentința și încheierea civilă apelate prin prisma criticilor formulate a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul apreciază apelurile ca nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin acțiunea pendinte, astfel cum a fost precizată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului să le respecte dreptul de servitute de trecere pe terenul denumit Ulita T. în suprafață de 243 mp care constituie singurul mijloc de acces la calea publică, precum și obligarea pârâtului să desființeze porțile metalice pe care le-a edificat pe acest teren.
Prin urmare, solicitarea reclamanților a fost aceea de respectare a unei servituți pe care susțin că o au deja stabilită (acțiune confesorie), ci nu de creare a unui drum de servitute pe terenul proprietatea pârâtului, astfel că, criticile apelanților și respectiv apărările pârâtului cu privire la posibilitatea de ieșire la calea publică nu au relevanță în cauză.
Conform dispozițiilor art. 623 si urm. Vechiul Cod Civil, servituțile se pot dobândi prin titlu (conventie, testament sau hotărâre judecătorească), prin uzucapiune sau prin destinatia proprietarului, servituțile necontinue și neaparente, așa cum este cazul servituții de trecere neputand fi dobândite prin uzucapiune ci numai prin titlu, conform art.624 C.civ.
În aceste condiții, susținerile pârâților cu privire la folosirea căii de acces „Ulița T.” din anul 1986 sunt lipsite de relevanță, chiar și în cazul probării acestora, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, servitutea de trecere nu se poate dobândi prin prescripție, neprezentând caracter de continuitate, aceasta putând fi constituită numai prin titlu.
Absența titlului face imposibilă acțiunea confesorie de servitute.
Reține tribunalul că titlul constatator al unei servituți trebuie să emane de la proprietarul fondului aservit, sau să fie stabilit de către instanță.
Reclamanții nu au prezentat sau invocat vreo hotărâre judecătorească de constituire de servituți de trecere pe așa zisa „U. T.” ci nici vreun act juridic încheiat cu pârâtul prin care să se constate existența unui asemenea drept.
Chiar dată a existat anterior o „convenție” cu . folosirii acestei ulite ca drum de trecere de la calea publică spre proprietatea reclamantilor, pârâtul ca proprietar al terenului nu este ținut să o respecte, întrucât el nu este un succesor cu titlu universal sau particular al Comunei Bărbuțelu, ci este chiar proprietarul terenului astfel cum această calitate i-a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 217/2010.
Prin sentința civilă respectivă s-a constatat că pârâtul este proprietarul suprafețe de 161 mp ca efect al uzucapiunii de lungă durată, uzucapiune care produce efecte retroactive chiar de la data dobândirii posesiei, respectiv din momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare nr. 1537/01.07.1970.
Prin urmare, orice „convenție”, neconstatată însă printr-un titlu, existentă tacit între . nu poate fi opusă pârâtului și nu poate crea în sarcina acestuia obligații și limitări în privința prerogativelor dreptului de proprietate.
Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul apreciază soluția Judecătoriei Târgoviște ca fiind legală și temeinică astfel că în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă va respinge apelul ca nefondat.
Având în vedere soluția dată apelului împotriva sentinței civile nr. 4197/18.09.2012 și ținând seama de faptul că, motivele de apel privind încheierea de îndreptare eroare materială vizează solutia pronunțată, doar ca efect al nelegalității sentinței nr. 4197/2012, necuprinzand critici propriu zise aduse incheierii de indreptare, tribunalul va respinge conform art. 296 Cod procedură civilă și apelul împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 29.01.2013, ca nefondat.
Examinând totuși conținutul acesteia, tribunalul reține că în condițiile respingerii acțiunii, menționarea pârâtului ca parte căzută în pretenții reprezintă evident o eroare materială, reclamanții fiind cei care conform art. 274 Cod procedură civilă trebuiau obligați la cheltuieli de judecată către pârât, ca parte are a câștigat procesul, chitanța de onorariu în cuantum de 2500 lei aflată la fila 193 facând dovada plații de către acesta a sumei respective.
În conformitate cu disp. art.274 C.proc.civ., va obliga apelanții la plata către intimat a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanții-reclamanți S. G. și S. R., domiciliați în comuna Bărbulețu, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr.4197/18.09.2012, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât D. V., domiciliată în comuna Bărbulețu, ., județul Dâmbovița.
Respinge apelul declarat de apelanții-reclamanți S. G. și S. R., domiciliați în comuna Bărbulețu, ., județul Dâmbovița, împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 29.01.2013, pronunțate de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât D. V., domiciliată în comuna Bărbulețu, ., județul Dâmbovița.
Obligă apelanții să plătească intimatului 1500 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 26.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
B. Brânzică I. S.
GREFIER,
V. C.
Judecătoria Târgoviște
Dosar fond nr._ /2013
Judecător fond ……………..
Red. B.B.
Tehnored. S.M.
5 ex/09.07.2013
| ← Pretenţii. Sentința nr. 16/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Fond funciar. Decizia nr. 67/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
