Pretenţii. Sentința nr. 137/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 137/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 17-03-2015 în dosarul nr. 19867/63/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
Sentința nr. 137/2015
Ședința publică de la 17 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. L. Z.
Grefier G. D.
Pe rol, pronunțarea cauzei civile privind pe reclamantul D. I. și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect pretenții, ca urmare a casării sentinței civile nr. 65/02.04.2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pronunțată prin decizia nr. 9435/15.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._ .
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 17.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când pt. a se depune concluzii scrise la solicitarea reclamantului, instanța a amânat pronunțarea la termenul din 24.02.2015, când având nevoie de timp pt. a delibera, instanța a amânat pronunțarea la 03.03.2015, 10.03.2015, respectiv la termenul de azi, 17.03.2015.
T R I B U N A L UL
Asupra cauzei civile de față:
La data de 10 noiembrie 2011, reclamantul D. I. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la repararea integrală a pagubei suferite pentru prejudicii erori judiciare ce constau în plata de daune morale în valoare de 2.000.000. EURO pentru sute de zile de arest preventiv, 1.200.000 EURO pentru privarea de libertate în mod nelegal și suferințelor, a umilințelor îndurate și încercate în perioada de arest preventiv, atât în arestul IPJ D., cât și în Penitenciarul C., Colibași și Jilava, iar diferența până la 2.000.000 EURO, pentru restrângerea de către instanță a libertății timp de 7 ani de a nu părăsi localitatea și țara și pentru că a fost cercetat timp de 17 ani de poliție, parchete, instanțele românești și CEDO, fără a pronunța o soluție certă la vinovăția sau nevinovăția reclamantului, încălcându-i durata rezonabilă a procedurilor, până la pronunțarea Deciziei penale nr. 840/R/14.07.2011 a Curții de Apel Pitești, perioadă în care reclamantul și familia sa a fost expus oprobiului public.
Reclamantul a solicitat acordarea de daune materiale în valoare de 42.000.000 EURO și 31.500.000 dolari USA pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de peste un hectar, a construcțiilor de pe acesta, a stației PECO și sursei de apă de pe acesta, contravaloarea acestor bunuri fiind înstrăinate prin hotărâri judecătorești și apoi vândute, pentru că a fost împiedicat prin măsura arestării preventive să obțină comisionul în valoare de 31.500.000 dolari USD, ce i s-ar fi cuvenit ca urmare a derulării normale a contractului nr._/9 iulie 1995,
Totodată, solicită ca instanța să ia act că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 20 octombrie 1995 P. de pe lângă Tribunalul D. a emis un mandat de arestare, l-a acuzat, inculpat, arestat preventiv și trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 288 alin. 1, art. 291 și art. 181 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.
Arestarea a fost prelungită nelegal de instanțe până în luna decembrie 1996, când a fost eliberat sub control judiciar, stare menținută până la terminarea cercetării, circa încă 8 ani, măsuri care au avut drept consecință distrugerea vânzărilor, comenzilor, producția, comerțul, serviciile și toate afacerile interne și externe, lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1 ha, construcțiilor de pe acesta și a stației PECO, obținerea comisionului în valoare de 31.500.000 dolari USD, ce i s-ar fi cuvenit în condițiile unei derulări normale a contractului nr._/9 iulie 1995.
Reclamantul a precizat că P. a fabricat rechizitoriul nr. 525/P/8 iulie 2005 în colaborare cu mafia politică, servicii, parchet, poliție, a fost trimis în stare de judecată, arest preventiv. Ulterior a fost pus în libertate sub control judiciar.
Cauza a fost strămutată de la Judecătoria C., la Judecătoria D., apoi la Judecătoria Râmnicu V. care a pus în libertate pe reclamant și i-au fost achitate faptele. Rezoluția a fost atacată de P., iar Curtea de Apel Pitești a casat cele două hotărâri și a pronunțat o decizie nelegală care a fost atacată la CEDO, care a pronunțat o hotărâre legală privind falsul și uzul de fals.
Reclamantul a susținut că arestarea a fost făcută nelegal, cu rea credință, fiind victima unei înscenări judiciare, pentru ca în anul 1988 a cerut azil în Austria, de unde a revenit în anul 1991 cu suma de 502.000 DM, bani care au fost investiți în terenuri, utilaje agricole, mașini tipografice, fabrică de hârtie igienică, utilaje pentru service auto, o linie de îmbuteliere a apei. Reclamantul a desfășurat activități de producție, comerț, servicii, intermedieri.
Reclamantul a menționat că arestarea preventivă a fost nedreaptă și prea lungă, i-a fost afectată prezumția de nevinovăție, condițiile de detenție au fost inumane, care i-au afectat grav fizicul și psihicul.
Nedreapta arestare i-a încălcat dreptul la libertate garantat de legislația română și Declarația Universală a Drepturilor Omului și a suferit oprobriul public fiind dat în ziare, pe posturile TV, Internet, fiind afectată imaginea în societate, dar și respectul de sine.
Urmare a nedreptei rețineri, reclamantul a suferit traume fizice și psihice netratate medical, cu consecințe grave asupra stării de sănătate, prin încălcarea drepturilor la sănătate și îngrijire, prevăzute de art. 24 din Declarația Universală a Drepturilor Omului .
Prin lipsirea de libertate i-a fost încălcat dreptul fundamental la muncă, prin nedreapta arestare i-a fost încălcat dreptul la viața de familie, ceea ce contravine art. 16 (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În drept, invocă dispozițiile art. 5 alin. 4, 504, 505, 506 C.pr.pen., art. 21 alin.1, art.52 alin.3 din Constituția României, art. 13 (5) din CEDO, prevederile art.5, paragraful 5 din CEDO..
La dosarul cauzei au fost depuse: adeverințe emise de penitenciarul Colibași, C., Jilava, referitoare la starea de sănătate înainte și după arestarea a reclamantului, acte de proprietate, hotărâri judecătorești, situația contabilă, articole din presa vremii, foto cu obiectivul înainte de a trece în proprietatea ..
La data de 20.02.2012, reclamantul depune precizare prin care înțelege să modifice cuantumul despăgubirilor solicitate, în sensul, că acestea sunt reprezentate de suma de 2000 EURO pentru 426 zile de detenție, respectiv 652.000 EURO, 200 euro/zi pentru 6205 zile cât a durat cercetarea penală, aproximativ 1.241.000 EURO; contravaloarea terenului în suprafață de_ m.p., respectiv suma de 1.0957,100 EURO, contravaloarea îmbunătățirilor efectuate pe teren: 2 silozuri în suprafață de 1200 m.p., rezervoare de 60.000 l pentru stația PECO; montarea a două stații de benzină, sediul stației de benzină, betonat curtea circa 250 m.p., instalația de apă, gardul de 3900 m.p., contravaloarea a 50.000 exemplare din Cartea tibetană a morților, pe care nu le-a putut vinde, contravaloarea utilajelor tipografice, a utilajelor folosite la fabrica de hârtie, despăgubiri pentru lipsa de folosință a stației PECO, aproximativ 500.000 EURO, suma de 31.500.000 USD reprezentând comisionul ce i s-ar fi cuvenit derulării contractului nr._ din 8 iulie 1995.
La data de 26.03.2012, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Apreciază că reținerea reclamantului nu a fost nelegală, nefiind încălcate dispozițiile art. 5 din CEDO, nu poate fi reținută reaua credință a organelor de cercetare penală care au dispus aretarea preventivă a reclamantului, atât timp cât la acea dată a fost găsit vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 180 alin.2 C.penal, vătămare corporală, fapt confirmat de rapoartele de expertiză medico-legală.
Reclamantul nu a susținut cu probe că a fost privat de libertate pentru o perioadă de 14 luni, că a fost prejudiciat pe plan material și moral, că a pierdut comenzi importante, comisioane, ca urmare a derulării pe plan material și moral, deoarece a pierdut comenzi importante.
Reclamantul a învederat instanței că urmare arestării sale nelegale a suferit traume fizice și psihice care, netratate medical, au avut consecință grave, fiind încălcat dreptul la sănătate și îngrijire prevăzut de ar. 24 (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Nici sub acest aspect reclamantul nu aduce acte mediale din care să rezulte acest aspect.
Nici sub aspectul că i-a fost încălcat dreptul fundamental la muncă, reclamantul nu a probat acest lucru.
Nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atât timp cât nu avem la dispoziție criterii în care nu putem raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui carte se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, nu poate fi justificată.
Intimata a precizat că prejudiciul suferit de reclamant nu este real, cert și dovedit.
La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o . criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cele în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația materială, familială, profesională și socială.
Daunele materiale solicitate de reclamant sunt prea mari, expertiza extrajudiciară depusă de reclamant în dovedirea acestui capăt de cere nu are valoarea probantă și nu are cum să convingă instanță cu privire la o împrejurare de fapt ce nu a fost dovedită.
În ceea ce privește contravaloarea terenului în suprafață de_ m.p., reclamantul nu a fost proprietar, ci societatea, astfel că prejudiciul eventual este al societății, iar persoana fizică nu poate cere în nume propriu și pe temeiul erorii judiciare despăgubiri pentru prejudiciul pretins suferit de societate.
Cu privire la capătul de cerere prin care reclamantul solicită contravaloarea îmbunătățirilor efectuate, reclamantul nu a produs dovezi. Nici pentru capătul de cerere formulat de către reclamant reprezentând contravaloarea a 50.000 exemplare din Cartea Tibetană nu au fost administrate probe concludente.
Reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentate de contravaloarea utilajelor tipografice și a utilajelor folosite la fabrica de hârtie, motiv pentru care depune la dosar factura din data de 20.06.1995. Numai o parte din aceste bunuri au fost achiziționate de reclamant, restul au fost cumpărate de S.C.DYON Prod SRL, astfel că un eventual prejudiciu ar fi suferit societatea cumpărătoare, nu reclamantul.
În ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a stației PECO pentru perioada de 15 ani, solicită respingerea acestuia, deoarece potrivit Rechizitoriului din data de 20.10.1995 la data arestării reclamantului, stația PECO nu se mai afla în proprietatea sa, nici în proprietatea S.C.DYON PROD SRL, deoarece era proprietatea . C..
Prejudiciul nu poate fi determinat prin aprecieri privind eventualele oportunități de a desfășura activități sau a continua activități care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.
Pentru soluționarea cauzei, instanța a dispus atașarea dosarului penal
nr._ al Curții de Apel Pitești la care se află atașate dosarele nr. 630/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul D., nr. 3953/1996 al Judecătoriei D., dosarul nr. 424/1997 al Curții de Apel Pitești, dos. nr. 3100/1997, nr. 6178/17.09.1997 al Tribunalului V., nr. 4410/1998 al Judecătoriei Râmnicu V., dos. nr. 5570/2000 al Judecătoriei Râmnicu V., dos. nr. 1205/2001 al Tribunalului V., dos. nr. 966/2003 al Curții Supreme de Justiție.
În ședința publică din 01.06.2012, în dovedirea daunelor materiale și morale, instanța a admis reclamantului proba cu martori, prorogând discutarea probelor cu expertiza contabilă și cu expertiza specialitatea construcții.
În cadrul probei testimoniale, au fost audiați martorii P. G., O. M., L. G. și I. A., ale căror depoziții s-au consemnat și s-au atașat la dosarul cauzei.
În ședința publică din 01.02.2013, instanța a decăzut reclamantul din proba cu înscrisuri și a respins proba cu expertiza tehnică contabilă și proba cu expertiza tehnică specialitatea construcții, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii mai sus menționate.
Prin încheierea de ședință de la 08.02.2013, instanța a dispus, în baza art. 151 C.p.c., repunerea cauzei pe rol pentru a da posibilitatea reclamantului să-și însușească cererea de renunțare la capătul de cerere având ca obiect daune materiale, sau apărătorul să facă dovada mandatului special în acest sens.
Prin cererea depusă prin Serviciul registratură al instanței la data de 04.03.2013, reclamantul a învederat instanței că înțelege să depună dovada actelor de proprietate pentru bunurile care fac obiectul cererii având ca obiect daune materiale și, în această situație, solicită efectuarea expertizei cu obiectivele propuse de părți.
În ședința publică din 15.03.2013, instanța a reținut că reclamantul a comis un abuz de drept procesual prin faptul că, deși, potrivit disp. art. 129, alin. 1 C.p.c. are obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, îndeplinirea actelor de procedură în condițiile ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, cu rea credință acesta a formulat cerere de renunțare la capătul de cerere având ca obiect daune materiale, în scopul de a mai obține un termen pentru a depune înscrisurile pe care nu le-a depus la temenele acordat de instanță în acest scop.
La dosarul cauzei, reclamantul și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice au depus concluzii scrise.
Prin sentința civilă nr.65/02.04.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, a fost admis în parte cererea având ca obiect acordarea de daune morale reclamantul D. I. și pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 euro, daune morale.
A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect acordarea de daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul din data de 20.10.1995, întocmit de P. de pe lângă Tribunalul D., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, măsură ce s-a dispus odată cu sesizarea instanței, a inculpatului D. I., pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală prev. de art. 181 Cod penal, fals material în înscrisuri oficiale prev de art. 288 alin. 1 Cod penal și uz de fals prev. de art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 33, litera a Cod penal.
Prin sentința nr. 917/14.06.2000 pronunțată de Judecătoria Râmnicu V. în dosarul nr. 5570/2000 a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din art. 181 C.pen. în art. 180, alin. 2 C. pen., formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V.. A fost respinsă excepția prescrierii răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 288, alin. 1 C.pen., formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V..
În baza art. 11, pct. 2, lit. a C.p.p., raportat la art. 10, litera a C.p.p. a fost achitat inculpatul D. I. pentru infracțiunea prev. de art. 288, alin. 1 C.pen. și art. 291 C.pen.
În baza art. 11, pct. 1, lit. a C.p.p., raportat la art. 10, lit. c C.p.p. a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea prev. de art. 181 c.pen.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea vătămată P. M..
Prin decizia nr. 317/07.11.2000 pronunțată de Tribunalul V. – Secția penală, în baza art. 379, pct. 2 C.p.p., coroborat cu art. 382, alin. 2 C.p.p. au fost admise apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Râmnicu V. și partea vătămată, P. M.; a fost desființată în parte sentința nr. 917/14.06.2000 pronunțată de Judecătoria Râmnicu V. în dosarul nr. 5570/2000 și schimbat temeiul achitării inculpatului D. I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 288, alin. 1 C.pen, din art. 10 lit. a C.p.p. în art. 10, lit. c C.p.p.
A fost schimbat temeiul achitării aceluiași inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C.p., din art. 10, lit. a C.p.p. în art. 10, lit. d C.p.p.
A fost respinsă cererea de anulare a proceselor verbale din 26 și 29 ianuarie 1992.
A fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V. și schimbată încadrarea juridică a infracțiunii prev. de art. 181 Cod penal în art. 180, alin. 3 C.pen., faptă pentru care s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11, pct. 2, lit. a C.p.p. și art. 10 lit. b 1 C.p.p., în temeiul disp. art. 7 din Legea nr. 137/1997, neaplicându-se măsura administrativă prev. de art. 181 C.pen. și art. 91 C.pen.
Au fost înlăturate disp. de obligare a părții vătămate la plata cheltuielilor judiciare statului și inculpatului și menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins ca nefondat apelul inculpatului.
Prin decizia penală nr. 279/R/24.05.2001 a Curții de Apel Pitești – Secția penală, au fost admise recursurile declarate de P. de pe lângă Tribunalul V. și inculpatul D. I. împotriva deciziei nr. 317/07.11.2000 pronunțată de Tribunalul V. – Secția penală. A fost casată decizia și trimisă cauza instanței de apel.
Prin decizia nr. 307/14.11.2001, Tribunalul V. – Secția penală a admis apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Râmnicu V., a desființat în parte sentința nr. 917/14.06.2000 pronunțată de Judecătoria Râmnicu V. în dosarul nr. 5570/2000 și schimbat temeiul achitării inculpatului D. I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 288, alin. 1 C.pen, din art. 10 lit. a C.p.p. în art. 10, lit. c C.p.p., iar pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C.p., din art. 10, lit. a C.p.p. în art. 10, lit. d C.p.p.
A fost respinsă cererea de anulare a proceselor verbale din 26 și 29 ianuarie 1992.
În baza art. 334 C.p.p. a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 181 Cod penal în art. 180, alin. 2 C.pen., faptă pentru care s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11, pct. 2, lit. a C.p.p. raportat la art. 10 lit. b 1 C.p.p., în temeiul disp. art. 7 din Legea nr. 137/1997, neaplicându-se măsura administrativă prev. de art. 181 C.pen. și art. 91 C.pen.
A fost înlăturată obligarea părții vătămate de a plăti cheltuielile judiciare statului și inculpatului.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
A fost respins ca nefondat apelul inculpatului.
Prin decizia nr. 140R/13.03.2002 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția penală a fost admis recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Râmnicu V., casată decizia atacată, fiind înlăturată achitarea inculpatului D. I..
În temeiul art. 10, lit. g C.p.p. s-a dispus încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 288, alin.1 C.pen, art. 291 C.pen și art. 181 C.pen., constatându-se prescrisă răspunderea penală.
A fost respins recursul formulat de inculpat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de lângă ÎCCJ.
Prin decizia nr. 5761/09.12.2009 a ÎCCJ – Secția penală a fost admis recursul în anulare, a fost casată decizia atacată numai cu privire la omisiunea aplicării disp. art. 348 C.p.p. în baza cărora s-a dispus anularea proceselor verbale de licitație din 26 și 29 ianuarie 1992.
Prin Hotărârea din 14.04.2009, Curtea EDO, în cauza D. contra României, a hotărât că a avut loc atât o încălcare art. 6, paragraful 1 din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii, cât și art. 6, paragraful 2 din Convenție prin aceea că instanța de recurs, după ce a casat hotărârile instanțelor inferioare, a procedat la o nouă analiză a probelor ce stăteau la baza acuzației, fără a audia încă o dată martorii și fără a-l interoga pe reclamant și a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescripție a răspunderii penale., punând astfel sub semnul întrebării nevinovăția reclamantului.
Ulterior pronunțării Hotărârii din 14.04.2009, Curtea EDO, în cauza D. contra României, revizuentul D. I. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 5761/09.12.2003 a ÎCCJ- Secția penală.
Prin decizia nr. 881/06.2010 pronunțată de Completul de 9 judecători de la ÎCCJ, s-a admis cererea de revizuire, s-a desființat decizia atacată, precum și decizia nr. 140R/12.02.2002, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5910/2001 și s-a trimis cauza pentru rejudecarea recursurilor declarate de P. de pe lângă Tribunalul V. și de inculpatul D. I. împotriva deciziei nr. 307 din 14.11.2001 pronunțată de Tribunalul V. – Secția penală în dosarul nr. 1205/2001, Curții de apel Pitești.
Prin decizia nr. 840/R/14.07.2011 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Pitești –Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul declarat de P. declarat de P. de pe lângă Tribunalul V. împotriva deciziei penale nr. 307/14.11.2001 pronunțată de Tribunalul V. – Secția penală în dosarul nr. 1205/2001,a casat în parte decizia, numai cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 180, alin. 2 Cod penal, în sensul că, în baza art. 11, pct. 2, lit. b, rap. la art. 10, lit. g C.p.p., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului D. I. pentru această infracțiune, menținând în rest dispozițiile deciziei.
A fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul D. I. împotriva aceleiași decizii.
A fost obligat inculpatul la 600 lei, cheltuieli judiciare către stat.
În drept, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 504-506 C.p.p și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 504, alin. 2 și 3 din C.p.p., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de liberate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 litera j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de liberate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10, alin.1, lit. j.
Dreptul la libertate și siguranță este garantat și de art. 5 din Convenție care, în paragraful 1, lit. c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității competente, sau când există motive verosimile a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5, paragraful 5 din Convenție,care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.
Potrivit disp. art. 505, alin. 1 C.p.p., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de liberate sau a restrângerii de liberate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui liberate a fost restrânsă.
În speță, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat acordarea de daune morale în valoare de 2.000.000 euro, sumă compusă din:
- 1.200.000 euro pentru perioada în care a fost arestat preventiv, respectiv 20.10._96,
- diferența până la 2.000.000 euro pentru restrângerea de către instanță a libertății timp de circa 7 ani prin obligarea de a nu părăsi localitatea și țara și pentru că a fost cercetat timp de cca 17 ani de zile de poliție, parchete, instanțele românești și CEDO fără a se pronunța o soluție certă referitoare la vinovăția sau nevinovăția sa, încălcându-se durata rezonabilă a procedurilor.
Prin precizarea depusă la data de 20.02.2012, reclamantul a solicitat acordarea sumei de 852.000 euro cu titlu de daune morale pentru perioada 20.10._96 cât a fost efectiv arestat în această cauză; 200 euro/zi pentru cele 6205 zile cât a durat cercetarea penală, judecata la CEDO și până la 14 iulie 2011 când s-a pronunțat decizia nr. 840/R a Curții de Apel Pitești.
Tribunalul reține că, în prezentul dosar, reclamantul D. I. a fost arestat prin rechizitoriul întocmit la data de 20.10.1995 în dosarul nr. 630/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul D., arestarea dispunându-se odată cu trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 288, alin. 1, 291 și 181 cu aplicarea art. 33, litera a Cod penal, iar prin decizia penală nr. 513/18.12.1996 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr. 214/1997 a fost dispusă punerea în libertate a acestuia sub control judiciar.
Este de reținut că, pentru perioada de arest preventiv cuprinsă în intervalul 17.04._96, reclamantul D. I. a beneficiat deja de despăgubiri morale în cuantum de 200.000 euro, despăgubiri acordate reclamantului prin sentința civilă nr. 283/02.07.2010 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/63/2007, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, astfel că, instanța va lua în calcul doar perioada de arest preventiv cuprinsă între 20.10._96, altfel s-ar ajunge la repararea aceluiași prejudiciu de două ori, ceea ce nu este posibil.
Pe de altă parte, instanța constată că prin Hotărârea din 14.04.2009, Curtea EDO, în cauza D. contra României s-a constatat durata excesivă a procedurii, astfel că toate aceste aspecte vor fi avute în vedere de instanță la soluționarea prezentei cauze.
Reclamantul susține că arestarea preventivă a avut consecințe negative asupra vieții sale sociale, de familie dar și asupra sănătății sale.
Deși reclamantul susține că cercetarea sa în stare de arest preventiv a dus la destrămarea căsătoriei sale, instanța reține că, potrivit martorului O. M., cât timp reclamantul a fost arestat, soția îl vizita lunar, întrucât la acest interval de timp erau permise vizitele în penitenciar în acea perioadă, martorul personal văzând-o în sala de așteptare, iar reclamantul confirmându-i că este vizitat lunar de soția sa.
Potrivit martorului L. G., acesta a fost vizitat de reclamant însoțit de soția sa, în anul 1998, la cca 2 ani de la data punerii în libertate a reclamantului, astfel că instanța nu poate reține o legătură de cauzalitate între arestarea preventivă a reclamantului și destrămarea căsătoriei sale intervenită la mult timp de la punerea în libertate.
De altfel, reclamantul nici nu a depus la dosarul cauzei hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul de fosta sa soție, hotărâre prin care să facă dovada datei intervenirii divorțului.
Este de necontestat că, prin privarea sa de libertate, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, din declarațiile martorilor audiați în cauză reieșind că acesta suporta cu greu condițiile de detenție, reclamând inclusiv probleme de sănătate.
Potrivit depozițiilor acelorași martori, reclamantul a avut de suferit și pe plan personal, relațiile sale de prietenie fiind afectate, precum și relațiile cu cei din jur, care-l priveau bănuitor și-l calificau ca fiind un "terorist" așa cum a fost prezentat de presa vremii.
Este cert că reclamantul a suferit un prejudiciu moral nu numai prin privarea sa de liberate ci și prin durata excesivă a procedurilor.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C.p.p. și art. 48, alin. 3 din Constituție se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, în principiu prin repunerea în situația anterioară producerii prejudiciului.
Cum, în cazul prejudiciului moral, repunerea în situația anterioară producerii prejudiciului este aproape imposibilă, se impune acordarea reclamantului, cu titlu de daune morale a sumei de 5000 lei, sumă pe care instanța o apreciază rezonabilă și suficientă.
Potrivit art. 13 din Convenția EDO "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul că se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".
Acest articol este expresia directă a obligației statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propriul lor sistem juridic, o garanție suplimentară pentru ca o persoană să se bucure în mod efectiv de drepturile sale.
În ceea ce privește întinderea daunelor morale acordate reclamantului, instanța apreciază că suma de 5000 euro este în acord cu jurisprudența CEDO care, în cauza B. contra României, constatând încălcarea art. 6 din CEDO sub aspectul duratei nerezonabile a procedurii penale care s-a derulat pe o perioadă de 10 ani a condamnat S. R. la plata unor daune morale de 3200 Euro.
În ce privește cererea având ca obiect acordarea de daune materiale, instanța o apreciază ca neîntemeiată.
Astfel, reclamantul solicită contravaloarea terenului de 10.571 mp la valoarea actuală de circulație de 1.057.100 euro și contravaloarea îmbunătățirilor făcute pe terenul de mai sus, contravaloarea a 50.000 exemplare din Cartea tibetană a morților, contravaloarea utilajelor tipografice cumpărate și instalate în tipografia înființată de reclamant, contravaloarea utilajelor cumpărate și folosite la fabrica de hârtie, 500.000 euro lipsa de folosință a stației PECO, 31.500.000 USD reprezentând comision ce i s-ar fi cuvenit în condițiile derulării normale a contractului cu nr._/08.07.1995.
Pentru a antrena răspunderea patrimonială a pârâtului, reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții: fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă, prejudiciu și vinovăția pârâtului, în sensul că fapta ilicită i-ar fi imputabilă acestuia.
Însă, înainte de a face dovada îndeplinirii condițiilor pentru tragerea la răspundere patrimonială a statului, reclamantului D. I. îi revenea obligația, potrivit disp. art. 1169 Cod civil, de a face dovada existenței bunurilor despre care afirmă că i-ar fi aparținut în proprietate, dovadă pe care, însă nu a făcut-o.
Urmare a considerentelor de fapt și de drept reținute, instanța a admis în parte cererea având ca obiect acordarea de daune morale și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5000 euro, daune morale.
A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect acordarea de daune materiale.
Împotriva acestei sentințe în termen legal au formulat recurs reclamantul D. I., pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. și Ministerul Public – P. de pe lângă Tribunalul D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul-reclamant D. I. a criticat soluția instanței de fond sub următoarele aspecte, solicitând a se dispune:
I.Într-o primă teză: admiterea recursului, casarea Sentinței civile nr. 65/02.04.2013 pronunțată de Tribunalul D. în Dosarul nr._ ; trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea completării administrării probatoriului cu proba în expertiză contabilă și în specialitatea evaluare bunuri mobile și bunuri imobile, respectiv în specialitatea construcții civile.
II.. teză: admiterea recursului, casarea Sentinței civilă nr. 65/02.04.2013 pronunțată de Tribunalul D. în Dosarul nr._ ; reținerea cauzei spre rejudecare, în vederea completării administrării probatoriului cu proba în expertiză contabilă și în specialitatea evaluare bunuri mobile și bunuri imobile, respectiv în specialitatea construcții civile.
III.. teză: admiterea recursului; modificarea Sentinței civile nr. 65/02.04.2013 pronunțată de Tribunalul D. în Dosarul nr._ ; pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată precizată la termenul de judecată din data de 20.02.2013.
A apreciat că sentința civilă nr. 65/02.04.2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._ este netemeinică și nelegală pentru motivele expuse în continuare.
Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 155 ind. 1 din C., deoarece în situația în care ar fi apreciat că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa, ducând astfel la tergiversarea cauzei (nedepunerea înscrisurilor), avea obligația de a dispune suspendarea judecății în temeiul art. 155 ind. 1 din C. și nu de a-l decădea pe reclamant din proba încuviințată.
Mai mult, instanța de fond a încălcat rolul activ, raportat la art. 129, alin. 4 și alin. 5 din C., deoarece nu a dispus atașarea Dosarului nr._/63/2010 al înaltei Curți de Casație și Justiție, deși reclamantul a făcut dovada că s-a adresat în repetate rânduri acestei instituții, împreună cu reprezentantul său convențional, pentru a obține copii ale înscrisurilor.
De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că înscrisurile care fac dovada actului de proprietate asupra tuturor bunurilor solicitate se regăseau deja la dosarul cauzei, fiind depuse in dosarul penal, atașat de către Tribunalul D. la cauza dedusă judecății. În consecință, instanța de fond a apreciat greșit că solicitarea privind acordarea de daune interese este nedovedită, înscrisurile fiind depuse la dosarul cauzei.
În mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind relevantă jurisprudența CEDO, în cauza B. contra României, deoarece în cauza respectivă au fost acordate daune în cuantum de 3.500 Euro pentru durata excesivă a unei proceduri penale care s-a finalizat prin condamnarea la pedeapsa cu închisoarea de 9 ani.
Ori, în cazul reclamantului au fost solicitate daune morale pentru cele 430 de zile de detenție nelegală și durata excesivă a procedurii penale, cele două situații neputând fi comparate.
În condițiile în care reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisurile care fac dovada
dreptului de proprietate asupra bunurilor indicate în cererea de chemare în judecată precizată, iar instanța de fond în mod greșit a decăzut reclamantul din probă, solicită instanței de recurs încuviințarea probei cu înscrisurile respective. în acest context, având în vedere faptul că practic Tribunalul D. nu a evocat fondul, după încuviințarea probei cu înscrisuri, se impune casarea hotărârii pronunțate de instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru că altfel s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție și dreptul la un proces echitabil al reclamantului.
Prin motivele depuse ulterior, recurentul-reclamant și-a dezvoltat motivele de recurs, arătând că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 10 noiembrie 2011, a chemat în judecată S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la repararea integrală a pagubei suferite pentru prejudicii erori judiciare ce constau în:
a) plata de daune morale în valoare de 2.000.000 EURO pentru sute de zile de arest preventiv, reprezentând:
- 1.200.000 EURO pentru privarea de libertate în mod nelegal și suferințelor, a umilințelor îndurate și încercate în perioada de arest preventiv, atât în arestul IPJ D., cât și în Penitenciarul C., Colibași și Jilava, iar
- diferența până la 2.000.000 EURO, pentru restrângerea de către instanță a libertății timp de 7 ani de a nu părăsi localitatea și țara și pentru că a fost cercetat timp de 17 ani de poliție, parchete, instanțele românești și CEDO, fără a pronunța o soluție certă la vinovăția sau nevinovăția reclamantului, încălcându-i durata rezonabilă a procedurilor, până la pronunțarea Deciziei penale nr. 840/R/14.07.2011 a Curții de Apel Pitești, perioadă în care reclamantul și familia sa a fost expus oprobiului public.
b) acordarea de daune materiale în valoare de 42.000.000 euro întrucât a apreciat o pierdere de 42.000.000 EURO pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de peste un hectar, a construcțiilor de pe acesta, a stației PECO și sursei de apă de pe acesta ce urma a fi îmbuteliată, c/v acestor bunuri ce au fost înstrăinate prin hotărâri judecătorești și apoi vândute și revândute;
-31.500.000 dolari USA deoarece prin măsura arestării preventive a fost împiedicat să obțină comisionul în valoare de 31.500.000 dolari USD, ce i s-ar fi cuvenit ca urmare a derulării normale a contractului nr._/08 iulie 1995.
În motivare a arătat că la data de 20 octombrie 1995, P. de pe lângă Tribunalul D. a emis un mandat de arestare, l-a acuzat, inculpat, arestat preventiv și trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 288 alin. 1, art. 291 și art. 181 penal, cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal. Arestarea a fost prelungită nelegal de instanțe până în luna decembrie 1996, când a fost eliberat sub control judiciar, stare menținută până la terminarea cercetării, circa încă 8 ani, măsuri care au avut drept consecință distrugerea vânzărilor, comenzilor, producției, comerțului, serviciilor și toate afacerile interne și externe, lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1 ha, a construcțiilor de pe acesta și a stației PECO, obținerea comisionului în valoare de 31.500.000 dolari USD, ce i s-ar fi cuvenit în condițiile unei derulări normale a contractului nr._/08 iulie 1995.
A precizat că P. prin rechizitoriul nr. 525/P/8 iulie 2005 l-a trimis în stare de judecată, arest preventiv. Ulterior a fost pus în libertate sub control judiciar.
Cauza a fost strămutată de la Judecătoria C., la Judecătoria D., apoi la Judecătoria Râmnicu -V. care l-a pus în libertate și i-au fost achitate faptele. Rezoluția a fost atacată de P., iar Curtea de Apel Pitești a casat cele două hotărâri și a pronunțat o decizie nelegală care a fost atacată la CEDO; în baza hotărârii CEDO s-a rejudecat cauza și s-a pronunțat o hotărâre legală privind falsul și uzul de fals.
Arestarea a fost făcută nelegal, cu rea credință, fiind victima unei înscenări judiciare, pentru ca în anul 1988 a cerut azil în Austria, de unde a revenit în anul 1991 cu suma de 502.000 DM, bani care au fost investiți în terenuri, utilaje agricole, mașini tipografice, fabrică de hârtie igienică, utilaje pentru service auto, o linie de îmbuteliere a apei. A desfășurat activități de producție, comerț, servicii, intermedieri.
Arestarea preventivă a fost nedreaptă și prea lungă, i-a fost afectată prezumția de nevinovăție, condițiile de detenție au fost inumane, și i-au afectat grav fizicul și psihicul.
Nedreapta arestare i-a încălcat dreptul la libertate garantat de legislația română și Declarația Universală a Drepturilor Omului și a suferit oprobriul public fiind dat în ziare, pe posturile TV, Internet, fiind afectată imaginea în societate, dar și respectul de sine.
Urmare a nedreptei rețineri, a suferit traume fizice și psihice netratate medical, cu consecințe grave asupra stării de sănătate, prin încălcarea drepturilor la sănătate și îngrijire, prevăzute de art. 24 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin lipsirea de libertate i-a fost încălcat dreptul fundamental la muncă, prin nedreapta arestare i-a fost încălcat dreptul la viața de familie, ceea ce contravine art. 16 (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 5 alin. 4, 504, 505, 506 C.pr.pen., art. 21 alin. 1, art. 53 din. 3 din Constituția României, art. 13 (5) din CEDO, prevederile art.5, paragraful 5 din CEDO.
În ceea ce privește istoricul dosarelor penale și care au fost atașate la dosarul cauzei de față, arată următoarele:
Prin rechizitoriul din 20.10.1995 întocmit de P. de pe lângă Tribunalul D., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, măsură ce s-a dispus odată cu sesizarea instanței, a inculpatului D. I., pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală prev. de art. 181 Cod penal, fals material în înscrisuri oficiale prev de art. 288 alin. Cod penal și uz de fals prev. de art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 33, litera a Cod penal.
Prin sentința nr. 917/14.06.2000 pronunțată de Judecătoria Râmnicu V. în dosarul nr. 5570/2000 a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din art. 181 C.pen. în art. 180, alin.2 C. pen., formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V.. A fost respinsă excepția prescrierii răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 288, alin. 1 C.pen., formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V..
În baza art. 11, pct. 2, lit. a C.p.p., raportat la art. 10, litera a C.p.p. a fost achitat inculpatul D. I. pentru infracțiunea prev. de art. 288, alin. 1 C.pen. și art. 291 C.pen.
În baza art. 11, pct. 1, lit. a C.p.p., raportat la art. 10, lit. c C.p.p. a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea prev. de art. 181 c.pen.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea vătămată P. M..
Prin decizia nr. 317/07.11.2000, pronunțată de Tribunalul V. - Secția penală, în baza art. 379, pct. 2 C.p.p., coroborat cu art. 382, alin. 2 C.p.p. au fost admise apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Râmnicu V. și partea vătămată, P. M.; a fost desființată în parte sentința nr. 917/14.06.2000 pronunțată de Judecătoria Râmnicu V. în dosarul nr. 5570/2000 și schimbat temeiul achitării inculpatului D. I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 288, alin. 1 C.pen, din art. 10 lit. a C.p.p. în art. 10, lit. c C.p.p.
A fost schimbat temeiul achitării aceluiași inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 Cp., din art. 10, lit. a C.p.p. în art. 10, lit. d C.p.p.
A fost respinsă cererea de anulare a proceselor verbale din 26 și 29 ianuarie 1992.
A fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V. și schimbată încadrarea juridică a infracțiunii prev. de art. 181 Cod penal în art. 180, alin. 3 :Cod penal, pentru care s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11, pct. 2, lit. a C.p.p. și art. 10 lit. b ind. 1 C.p.p., în temeiul disp. art. 7 din Legea nr. 137/1997, neaplicându-se măsura administrativă prev. de art. 18 ind. 1 C.pen. și art. 91 C.pen.
Au fost înlăturate dispozițiile de obligare a părții vătămate la plata cheltuielilor judiciare statului și inculpatului și menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins ca apelul inculpatului.
Prin decizia penală nr. 279/R/24.05.2001 a Curții de Apel Pitești - Secția penală, au fost admise recursurile declarate de P. de pe lângă Tribunalul V. și inculpatul D. I. împotriva deciziei nr. 317/07.11.2000 pronunțată de Tribunalul V. - Secția penală. A fost casată decizia și trimisă cauza instanței de apel.
Prin decizia nr. 307/14.11.2001, Tribunalul V. - Secția penală a admis apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Râmnicu V., a desființat în parte sentința nr. 917/14.06.2000 pronunțată de Judecătoria Râmnicu V. în dosarul nr. 5570/2000 și schimbat temeiul achitării inculpatului D. I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 288, alin. din art. 10 lit. a C.p.p. în art. 10, lit. c C.p.p., iar pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 Cod pen., art. 10, lit. a C.p.p. în art. 10, lit. d C.p.p.
A fost respinsă cererea de anulare a proceselor verbale din 26 și 29 ianuarie 1992.
În baza art. 334 C.p.p. a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu V., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 181 Cod penal în art. 180, alin. 2 C.pen., faptă pentru care s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11, pct. 2, lit. a C.p.p. raportat la art. 10 lit. b ind. 1 C.p.p., în temeiul disp. art. 7 din Legea nr. 137/1997, neaplicându-se măsura administrativă prev. de art. 181 C.pen. și art. 91 C.pen.
A fost înlăturată obligarea părții vătămate de a plăti cheltuielile judiciare statului și inculpatului.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
A fost respins ca nefondat apelul inculpatului.
Prin decizia nr. 140R/ 13.03.2002 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală a fost admis recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Râmnicu V., casată decizia atacată, fiind înlăturată achitarea inculpatului D. I..
În temeiul art. 10, lit. g C.p.p. s-a dispus încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 288, alin.l C.pen, art. 291 C.pen și art. 181 C.pen., constatându-se prescrisă răspunderea penală.
A fost respins recursul formulat de inculpat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de lângă ÎCCJ.
Prin decizia nr. 5761/09.12.2009 a ÎCCJ - Secția penală a fost admis recursul în anulare, a fost casată decizia atacată numai cu privire la omisiunea aplicării disp. art. 348 C.p.p. în baza cărora s-a dispus anularea proceselor verbale de licitație din 26 și 29 ianuarie 1992.
Prin Hotărârea din 14.04.2009, Curtea CEDO, în cauza D. contra României, a hotărât că a avut loc atât o încălcare art. 6, paragraful 1 din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii, cât și art. 6, paragraful 2 din Convenție prin aceea că instanța de recurs, după ce a casat hotărârile instanțelor inferioare, a procedat la o nouă analiză a probelor ce stăteau la baza acuzației, fără a audia încă o dată martorii și fără a-1 interoga pe reclamant și a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescripție a răspunderii penale, punând astfel sub semnul întrebării nevinovăția reclamantului.
Ulterior pronunțării Hotărârii din 14.04.2009, Curtea EDO, în cauza D. contra României, revizuentul D. I. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 5761/09.12.2003 a ÎCCJ - Secția penală.
Prin decizia nr. 881/06.2010 pronunțată de Completul de 9 judecători de la ÎCCJ, s-a admis cererea de revizuire, s-a desființat decizia atacată, precum și decizia nr. 140R/12.02.2002 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală, pronunțată în dosarul 5910/2001 și s-a trimis cauza pentru rejudecarea recursurilor declarate de P. de pe Tribunalul V. și de inculpatul D. I. împotriva deciziei nr. 307 din 14.11.2001 pronunțată de Tribunalul V. - Secția penală în dosarul nr. 1205/2001, Curții de apel Pitești.
Prin decizia nr. 840/R/14.07.2011 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul declarat de P. de pe lângă Tribunalul V. împotriva deciziei penale nr. 307/14.11.2001 pronunțată de Tribunalul V. - Secția penală în dosarul nr. 1205/2001, a casat în parte decizia, numai cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 180, alin. 2 Cod penal, în sensul că, în baza art. 11, pct.2, lit. b, rap. la art. 10, lit. g C.p.p., încetează procesul penal împotriva inculpatului D. I. pentru această infracțiune, menținând în rest dispozițiile deciziei. A fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul D. I. impotriva aceleiași decizii.
A fost obligat inculpatul la 600 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Revenind la speța dedusă judecății, arată că prin sentința nr. 65/2013 din data de 02.04.2013, pronunțată în dos. nr._, Tribunalul D. - Secția civilă a admis în parte cererea având ca obiect acordarea de daune morale și a obligat pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- BUCUREȘTI către reclamant la plata sumei de 5000 euro.
A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect acordarea de daune materiale.
Apreciază că sentința civilă nr. 65/02.04.2013 pronunțată de tribunalul D. în dosarul nr._ este netemeinică și nelegală pentru motivele pe care le expune în continuare.
Minuta hotărârii, întocmită cu ocazia deliberării, nu cuprinde mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică din data de 02.04.2013 (pag. nr. l verso). De altfel, nici încheierea de amânare a pronunțării dar nici cea de repunere a cauzei pe rol nu poartă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică din data respectivă, și anume 01.02.2013 si respectiv 08.02.2013 (fila nr. 134 verso).
Prin decizia nr. XIII /2007 (M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007) Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cu privire la consecințele lipsei din minuta întocmită cu ocazia deliberării a mențiunii „pronunțată în ședință publică: „In aplicarea dispozițiilor art. 121 alin. (3) din Codul de procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 258 alin. (2) și ale art. 261 alin. (1) pct. 8 teza I din același cod, a stabilit:
Minuta, întocmită cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică. Nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea relativă a hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) din Codul de procedură civilă, numai atunci când se dovedește că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act".
In speță, minuta hotărârii, întocmită cu ocazia deliberării, nu cuprinde mențiunea pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică din data de 02.04.2013 (pag.nr.l verso)
Așa cum se poate constata din actele și lucrările dosarului, în cauză judecătorul fondului a dispus de mai multe ori amânarea pronunțării, prima dată 01.02.2013 după care la 22.03.2013 (fila nr. 350 verso), la 29.03.2013 și respectiv 02.04.2013.
Dacă în ceea ce privește încheierea de amânare a pronunțării și cea de repunere a cauzei pe rol nu poartă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică: din data respectivă, și anume 01.02.2013 și respectiv 08.02.2013 (fila nr. 134 verso), judecătorul fondului nu a întocmit minuta încheierilor de amânare a pronunțării pentru data de 22.03.2013 (fila nr. 350 verso), și nici pentru data de 29.03.2013.
Prin nerespectarea dispozițiilor de către judecător i-au fost cauzate prejudicii deoarece a fost împiedicat să se bucure de un proces echitabil.
Pronunțarea soluției s-a amânat de trei ori iar termenul a fost mai mare de 7
zile, fiind încălcate dispozițiile art. 260 alin. l C.proc.civ.
Așa cum rezultă din chiar practicaua sentinței, dezbaterile în fond asupra cauzei au loc în ședința publică din data de 15.03.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, pentru a da posibilitatea reclamantului să depună concluzii scrise, a fost amânată pronunțarea la data de 22.03.2013. La termenul din 22.03.2013, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amâna pronunțarea la 29.03.2013, când pentru aceleași motive, a fost amânată pronunțarea la termenul de azi, 02.04.2013.
Dealtfel, instanța de fond nu le-a comunicat încheierea de dezbateri din data de 15.03.2013 și, nici cele ulterioare, care fac parte integrantă din hotărârea recurată și implicit controlului judecătoresc.
Hotărârea pronunțată nu este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt
și de drept ridicate care vizau fiecare cerere, încât consideră că au fost nesocotindu-se
prevederile art. 261 pct. 5 c.proc.civ. Procedând așa, consideră că instanța a soluționat
procesul fără a intra în cercetarea fondului, fapt ce atrage casarea hotărârii atacate,
art. 312 alin 3 c. proc. civ.
Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 pct.5 cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
În cauză motivarea hotărârii nu răspunde acestor exigențe legale deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali situația de fapt iar dezlegarea în drept lipsește cu desăvârșire.
Astfel, cu privire la durata măsurii arestării preventive se reține că, „instanța va lua în calcul doar perioada de arest preventiv cuprinsă între 20.10._96 deoarece perioada de arest preventiv cuprinsă în intervalul 17.04._96, reclamantul a beneficiat deja de despăgubiri morale în cuantum de 200.000 euro, despăgubiri date reclamantului prin sentința civilă nr. 283/02.07.2010 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/63/2007, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă".
Tribunalul a apreciat, fără a exista vreo motivare în fapt și în drept că, altfel s-ar ajunge la repararea aceluiași prejudiciu de două ori, ceea ce nu este posibil și se rezumă a face referire doar la intervalul de timp avut în vedere, dar nici acela expres menționat, prezumat a fi de la 17.04.1996 la 19.12.1996.
Cât privește durata excesivă a procedurii penale, instanța a reținut doar că acest aspect a fost constatat prin Hotărârea din 14.04.2009 a Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza D. contra României, și nu face vreo altă mențiune.
Cu alte cuvinte, concluzia instanței nu este precedată de o examinare a bunilor de fapt și de drept ridicate care vizau fiecare capăt de cerere.
Mai mult, judecătorul fondului nu a avut în vedere principiul statuării în echitate asupra despăgubirilor morale acordate victimei, principiu ce se degajă din jurisprudența în materie a Curții Europene de Justiție și nici criteriile obiective prevăzute de art.505 alin. l c. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparației în cazul privării nelegale de libertate.
Procedând așa, consideră că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, fapt ce atrage casarea hotărârii atacate.
Ignorarea totală de către instanța de fond a deciziei nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007, pronunțată de ICCJ - secția civilă ca având putere de lucru judecat. Soluția de speță invocată este contrazisă de soluția ce face obiectul recursului de față, deși părțile și obiectul daunelor morale sunt identice iar cauza diferă.
Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007, este emisă de ICCJ și întrunește condițiile pentru a putea fi invocată puterea de lucru judecat. Orientarea de ultim moment a CEDO este aceea de a da putere obligatorie erga omnes precedentului judiciar, mai ales în cazul în care procesul respectiv se va fi finalizat în fața Curții de Casație, în calea de atac a recursului.
Edificatoare, în acest sens, este cauza B. contra României din decembrie 2007, în care s-a arătat, printre altele, că instanța de la vârful sistemului judiciar al României, ICCJ, care are rolul de integrator și de unificator al practicii judiciare, trebuie să asigure predictibilitatea actului de justiție, printr-un sistem de hotărâri de speță care să nu se contrazică între ele și să nu pună în discuție credibilitatea actului de justiție.
Lipsa de predictibilitate și de credibilitate duce la o încălcare indirectă, dar nu mai puțin periculoasă, a principiului convențional și constituțional al liberului acces la justiție, precum și a dreptului la un proces echitabil.
În această optică, o soluție de speță nu poate fi contrazisă de o altă soluție de speță, dacă spețele sunt identice sau similare, de unde concluzia că precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept în spețe identice sau similare. Ideea de unitate a practicii și de predictibilitate a actului de justiție este, de altfel, prezentă și în Constituție (art. 124 alin. 2 „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți"; art. 126 alin.3 - „ICCJ asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale").
In practică, ICCJ a început deja să dea efect principiului precedentului judiciar, respingând recursuri doar pentru simplul motiv că, în cazuri identice sau similare, Curtea s-a mai pronunțat și nu există motive serioase să se revină asupra acestor soluții precedente.
Consideră că soluția jurisprudențială pronunțată în Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007, a ICCJ era obligatorie și în cazul dedus judecății de față și că de fond nu trebuia să se rezume a reține doar intervalul de timp ce se punea parțial cu respectiva hotărâre ci și celelalte elemente și probe ce se circumscriau principiului statuării în echitate asupra despăgubirilor morale acordate victimei, principiu ce se degajă din jurisprudența în materie a Curții Europene de Justiție și criteriile obiective prevăzute de art.505 alin. l c.proc.pen. pentru stabilirea întinderii reparației în cazul privării nelegale de libertate ce priveau aceeași parte, respectiv pe reclamantul D. I..
Mai mult, între cele două hotărâri judecătorești există o strânsă legătură determinată nu numai de identitatea de părți și obiect dar și de faptul că prin sentința nr. 283/02.07.2010 a Tribunalului D., menținută prin decizia nr. 184/23.03.2011 a Curții de Apel C. - Secția civilă și pt. cauze cu minori și familie și implicit de Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007 a ICCJ, se reține că arestarea sa a avut loc la 20.10.1995 iar punerea în libertate a avut loc la 19.12.1996, interval de timp în care a fost arestat în altă cauză și anume în prezentul dosar (fila nr.334).
Prin hotărârea sus menționată (decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007, a ÎCCJ) s-a reținut că „perioada arestării preventive a reclamantului, 17.04._96, s-a situat în timp, la începutul procesului penal a cărui durată depășește termenul rezonabil consacrat de jurisprudența CEDO. Faptul că reclamantul a fost arestat preventiv o perioadă destul de îndelungată (caracterul îndelungat se impune a fi apreciat prin prisma importanței și a impactului pe care îl are măsura arestării preventive asupra vieții unui om), pentru ca apoi, instanța de judecată să statueze după circa 10 ani de zile asupra netemeiniciei acuzației penale îndreptată împotriva sa, a generat în mod evident o stare de incertitudine pentru reclamant în tot acest interval de timp, reclamantului fiindu-i afectat nu numai dreptul la libertate personală, ci și dreptul la integritate psihică".
Cu aceeași ocazie s-a stabilit că „prejudiciul moral suferit de reclamant a fost dovedit in cauză; dincolo de prezumția simplă că profilul psihologic al oricărui om normal exclude ipoteza potrivit căreia acesta ar putea să se simtă bine în penitenciar sau că viața sa își urmează cursul firesc în regim de detenție, proba testimonială dovedește faptul că reclamantul a avut de îndurat suferințe psihice în această perioadă, el suportând cu dificultate situația respectivă, că familia sa s-a destrămat din acest considerent și că a avut de îndurat consecințe negative și după încetarea stării de detenție".
Or, intervalul de timp, 17.04._96, avut în vedere prin Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007 pronunțată de ICCJ este ulterior celui din prezenta cauză, și anume 20.10._96, încât pentru acest ultim interval de timp nu i se poate reține o situație mai blândă, mai ușoară în raport cu perioada 17.04._96 si asupra căreia a invocat precedentul judiciar.
Indiferent de obiectul dosarului penal, persoana inculpatului reclamant a fost una și aceeași și cu privire la care nu se poate face o distincție între traumele și suferințele psihice îndurate pe intervale de timp, cu atât mai mult cu cât și într-un caz și în altul i s-a aplicat în mod abuziv un regim de detenție, fiind privat de libertate, fapt demonstrat prin hotărârile judecătorești aflate la dosar.
În considerentele Deciziei nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007 pronunțată de ICCJ, se reține că, reclamantul a fost arestat în altă cauză pentru infracțiuni concurente încă din 20.10.1995, liberarea sa survenind la aceeași data de 19 decembrie 1996 precum și „faptul că în aceeași perioadă reclamantul era arestat și în altă cauză nu înseamnă că despăgubirile acordate în prezentul litigiu au vizat și arestarea din acea cauză".
Având în vedere perioada detenției preventive din prezenta cauză aceea de 426 zile, de importanța dreptului la respectarea libertății personale, de faptul că înainte de detenție era o persoană integrată social, de durata excesivă a procedurii judiciare 6025 zile, de starea de incertitudine ce a planat cu privire la tragerea reclamantului la răspundere penală, prima instanță putea aprecia că cel puțin suma de 200.000 euro este suficientă pentru a-i oferi o satisfacție echitabilă și pentru a asigura o recunoaștere a prejudiciului moral în prezenta cauză.
Lipsa rolului activ al judecătorului în soluționarea cauzei, art. 129, alin. 4 și 5 c.proc.civ., în sensul că nu a stăruit în aflarea adevărului. Refuzul instanței de a pune în discuția părților și a se pronunța cu privire la cererea de disjungere a capătului de cerere privind despăgubirile materiale ori a suspenda cauza. Aplicarea greșită a dispozițiilor legale abuzul de drept procesual.
La fila nr. 192 din dosarul cauzei se află o cerere prin care apărătorul reclamantului invocă imposibilitatea depunerii unor acte ca urmare a faptului că D. I. este internat în spital ca urmare a unor intervenții chirurgicale, conform dovezilor de la filele 193-194 de la dosar.
Având în vedere că documentele sunt necesare în completarea probatoriului privind capătul de cerere în despăgubiri materiale și că imposibilitatea depunerii acestora este determinată de un fapt obiectiv, a solicitat ca instanța să dispună disjungerea acestui capăt de cerere și suspendarea sa pe art.155 c.proc.civ.
Este adevărat că prin aceeași cerere, apărătorul, fără a avea mandatul reclamantului, a solicitat a se lua act de renunțarea la judecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale, dar instanța de judecată trebuia să se pronunțe și asupra cererii privind disjungerea cât și asupra suspendării sale pe art.155 c.proc.civ.
Or, deși în mod corect la 8.02.2013 instanța a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a da posibilitatea reclamantului să-și însușească cererea de renunțare la capătul de cerere având ca obiect daune materiale, sau apărătorul să facă dovada mandatului special în acest sens, după ce a procedat la verificarea limitelor mandatului de reprezentare al apărătorului judecătorul nu a pus in discuția părților și nu s-a pronunțat asupra cererilor susmenționate, așa cum au fost solicitate.
Astfel, așa cum se poate observa, la fila nr. 83 din dosar se află o notă de ședință ce este semnată atât de reclamant, în nume propriu, cât și de avocat angajat, încât fără tăgadă rezultă că cererile apărătorului trebuiau să fie însușite expres de către persoana asistata, fapt ce nu s-a putut realiza deoarece reclamantul era internat în spital, cum de altfel a arătat mai sus.
Este adevărat că instanța de fond a pus în vedere reclamantului să depună înscrisuri în dovedirea capătului de cerere privind daunele morale prin încheierea de ședință din data de 26.10.2012 pronunțată de Tribunalul D. în Dosarul nr._, însă, așa cum s-a probat în fața instanței de fond în intervalul respectiv reclamantul a fost în imposibilitatea de a prezenta aceste înscrisuri deoarece, pe de o parte, a fost internat datorită afecțiunilor medicale de care suferă (a se vedea înscrisurile atașate concluziilor scrise - fila nr. 192 din Dosarul nr._ ), iar, pe de altă parte, înscrisurile erau depuse în scop probatoriu în alte dosare la care acesta nu avea acces.
Mai mult, în condițiile în care reclamantul a prezentat instanței de fond înscrisurile până la soluționarea cauzei, în mod eronat instanța de fond nu a revenit asupra măsurilor dispuse prin încheierea de ședință din data de 08.02.2013 pronunțată de Tribunalul D. în Dosarul nr._ (fila nr. 211 din Dosarul nr._ ), în sensul revenirii asupra cererilor de probatorii formulate de reclamant.
Din dosarul cauzei se putea constata că documentele solicitate de la ICCJ au făcut obiectul dosarului civil și în care se solicita anularea proceselor verbale de licitație din 26 și 29 ianuarie 1992 privind terenurile aparținând lui D. I., acțiune ce izvorăște din dosarul penal aferent cauzei de față și pentru care a solicitat despăgubiri materiale.
Deși a invocat dispozițiile art. 129 alin.l c.proc.civ., judecătorul fondului a trecut cu vederea peste dispozițiile art. 129 alin.2 c.proc.civ. și în loc să demonstreze rol activ în soluționarea cauzei a considerat în mod nelegal prin încheierea din 15.03.2013 că reclamantul a comis un abuz de drept procesul dispunând contrar prevederilor legale că revine asupra probelor.
Or, atâta timp cât proba cu înscrisuri a fost încuviințată instanța nu putea reveni asupra ei decât motivat și numai dacă a devenit neconcludentă sau inutilă și nicidecum pe simplu motiv „nu mai revine asupra probelor" fără vreun alt argument juridic.
Apreciază ca judecătorul fondului a comis un abuz de drept procesul atunci când a amânat de trei ori pronunțarea soluției cu depășirea termenului de 7 zile, prev. de art. 260 C. proc. civ.
Dealtfel, cu ocazia dezbaterilor din ședința publică de la 15 martie 2013 (fila nr. 350) rezultă că av. G. pentru reclamant a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, obligarea pârâtului la daune morale în cuantumul solicitat, iar în ceea ce privește daunele materiale nu poate pune concluzii întrucât nu s-au administrat probe și solicită repunerea cauzei pe rol pentru administrarea probelor solicitate în dovedirea acestui capăt de cerere.
Instanța a amânat pronunțarea dar nu a acordat cuvântul în replică cu privire la cele consemnate mai sus și reținute în practicaua încheierii și nici nu s-a pronunțat cu privire la acestea.
În condițiile în care reclamantul a depus la dosar înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor (care nu au fost avute în vedere de către instanța de fond), apreciază că se impune casarea sentinței recurate, și în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării expertizelor în specialitatea contabilitate, evaluare bunuri imobila și mobile și construcții, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs.
Aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind administrarea probelor, a instituției decăderii, încălcarea principiilor privind oralitatea și contradictorialitatea în procesul civil.
Observând încheierea de ședință din data de 1.02.2013 (fila nr. 184) se poate constata că au lipsit atât reclamantul (din cauza internării în spital), dar și apărătorul ales, av. G. I, iar instanța, contrar tuturor principiilor de drept procesual inclusiv a dreptului la apărare, a dispus atât decăderea reclamantului din proba cu înscrisuri cât și proba cu expertiză de specialitate în construcții și cu expertiză contabilă solicitată tot de acesta.
Deși partea și apărătorul său a lipsit, instanța, fără ca în precedent să pună în discuția părților, a apreciat, nelegal, că „nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte proprietățile reclamantului persoana fizică, D. I., cu privire la bunurile respective și că, pe de altă parte nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între faptul arestării reclamantului și pierderea bunurilor respective, a lipsei de folosință pe care pretinde reclamantul că a suferit-o ca urmare a arestării sale". La același termen de judecată pârâta Ministerul Public a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, care de asemenea nu a fost pusă în discuția părților.
Ulterior, la termenul din 8.02.2013 instanța a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a da posibilitatea reclamantului să-și însușească cererea de renunțare la capătul de cerere având ca obiect daune materiale, sau apărătorul să facă dovada mandatului special în acest sens, dar judecătorul nu a pus in discuția părților cele discutate la termenul precedent din 1.02.2013.
Dealtfel, reclamantul, nu numai că nu a renunțat la capătul de cerere având ca obiect daune materiale (fila nr. 349) dar a solicitat, tot în scris, și efectuarea expertizelor dispuse cu obiectivele propuse, la dosar aflându-se toate documentele în susținerea cauzei.
Dacă nu i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare și s-ar fi bucurat de un proces echitabil ar fi putut să facă dovada legăturii de cauzalitate între faptul arestării reclamantului și pierderea bunurilor respective dar și a lipsei de folosință pe care a suferit-o ca urmare a arestării sale.
Chiar și așa, din actele de la dosar, și anume declarații de martori, facturi, procese verbale de licitație, procese verbale de sechestru, procese verbale de percheziție domiciliară efectuate de Poliție și de către P. (filele 44 - 52), raport de expertiză extrajudiciară rezulta că a fost prejudiciat moral și material.
Probatoriile fiind încuviințate prin încheieri preparatorii, instanța nu era legată de măsura ordonată, putând reveni asupra ei, atâta timp cât acest lucru se impunea pentru buna administrare a justiției, așa cum a arătat mai sus.
Instanța nu s-a pronunțat cu privire la tot ceea ce s-a cerut și nu a analizat toate probele aflate la dosar, respectiv proba testimonială și toate înscrisurile de la dosar, ceea ce echivalează cu soluționarea procesului, fără a se intra in cercetarea fondului, art. 312 alin.3 c.proc.civ., atât cu privire la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale cât și cu privire la capătul de cerere privind despăgubiri materiale.
Potrivit art. 504, alin. 2 din CPP, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, in cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit art. 505, alin. 1 din CPP, la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Ori, cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare. Cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare, așa cum am arătat mai sus.
Pe de altă parte, în condițiile în care reclamantul a dovedit existența dreptului de proprietate asupra bunurilor indicate în cererea de chemare în judecată și lipsirea lui de acestea, în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind daunele materiale.
Or, la dosar se aflau următoarele documente și probatorii ce nu au fost analizate și avute in vedere: adeverințele din 15.06.1998 emise de Penitenciarul Colibasi fila 12; legitimație de ziarist fila nr. 13; au fost audiați martorii: Pocopie G. (fila 84-86), L. G. (fila 100-101), O. M. (fila 102-103), I. A. (fila 129-131); facturile emise pe numele reclamantului D. I. și anume, cele aflate la filele 105 verso, 106, 107, 110, 111, 111 verso, 112, 112 verso,113 verso, 114, 114 verso,115,115 verso, 116 verso, 117, 247, 249, 278, 289; procese verbale de licitație a silozurilor si a terenului aferent acestora în suprafață de 10.571 mp, pe care s-a construit stația PECO, aflate la filele 218-219 și factura aferenta fila 220; procese verbale de percheziție domiciliară efectuate de Poliție și de către P. (filele 44 - 52); raport de expertiza extrajudiciara fila 240-245; hotărâri judecătorești de constatare a dreptului de proprietate (221-222), decizia nr. 1000/11.04.1994 dos. nr. 1489/1993 a Curții de Apel C.; procesul verbal de punere în posesie a terenului din 12.07.1994 fila nr. 7; adresa Primăriei Podari fila nr. 223; articole din ziarele locale și naționale, filele 13-21, 123-126; certificate medicale din anii 1994-1995, 2007,2010, 2011,2013; documentele doveditoare din dosarele atașate de către instanța și despre care se face referire în considerentele sentinței atacate (dosarul penal nr._ al Curții de Apel Pitești la care se află atașate dosarele nr. 630/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul D., nr. 3953/1996 al Judecătoriei D., dosarul nr. 424/1997 al Curții de Apel Pitești, dos. nr. 3100/1997, nr. 6178/17.09.1997 al Tribunalului V., nr. 4410/1998 al Judecătoriei Râmnicu V., dos. nr. 5570/2000 al Judecătoriei Râmnicu V., dos. nr. 1205/2001 al Tribunalului V., dos. nr. 966/2003 al Curții Supreme de Justiție); certificat constatator emis de ORC de pe lângă Tribunalul D. din care rezulta ca D. I. a fost asociat unic si administrator la . C..
B. În situația în care se va trece peste motivele de nelegalitate invocate mai sus cere a se avea in vedere următoarele motive de netemeinicie:
B.l. În ceea ce privește admiterea în parte a capătului de cerere privind obligarea pârâtului intimat la plata daunelor morale și nicidecum admiterea în tot a acestuia, așa cum se impunea, invocă următoarele:
Instanța de fond a reținut o stare de fapt eronată, interpretând greșit probele administrate în cauză, atunci când a apreciat că obligarea pârâtului doar la plata sumei de 5.000 Euro cu titlu de daune morale ar constitui o compensație echitabilă pentru zilele de privare de libertate, pentru restrângerea libertății prin măsura de a nu părăsi localitatea, precum și pentru depășirea termenului rezonabil de soluționare a procesului penal (art. 3041 din C.).
Astfel, în condițiile în care prin Rechizitoriul întocmit la data de 20.10.1995 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, alin. 1, art. 291 și art. 181 din CP cu aplicarea art. 33, lit. a din CP, starea de rest preventiv fiind dispusă la 17.04.1996 și menținută până la data de 19.12.2006, consider că în mod nejustificat instanța de judecată a limitat perioada pentru care a acordat despăgubirile la intervalul 20.10._96, reclamantul fiind îndreptățit la despăgubiri pentru fiecare măsură privativă de libertate, deci pentru întreaga perioadă, 17.04._96.
Deși în mod corect instanța de fond a reținut nelegalitatea măsurilor preventive dispuse în mod eronat nu au fost reținute împrejurări esențiale de natură a acorda și cuantifica aceste daune, prin raportarea efectivă la perioada de detenție, vârstă, profesia, prestigiul, personalitatea și a consecințelor produse de eroarea judiciară, atât pe plan sentimental, afectiv cât și social, asupra stării mele de sănătate, raportat fără îndoială la nivelul intelectual al victimei.
În legătură cu perioada de detenție, ca factor de natură a cuantifica daunele morale, este de netăgăduit că intervalul de detenție 17.04._96 i-a provocat un sentiment de frustrare, neplăceri și incertitudini, că lipsirea de libertate a avut repercusiuni și în planul private și profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate viața socială și imaginea în societate. Arestarea pentru perioada sus menționată, precum și modalitatea efectivă de punere în aplicare a măsurilor preventive (inițial în arestul IPJ D., ulterior în Penitenciarul C., Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Colibași), au presupus încarcerarea sa alături de deținuți condamnați definitiv, imposibilitatea vizitării familiei, imposibilitatea exercitării funcției de conducere la firmele la care deținea acțiuni și părți sociale, discreditarea pe plan profesional și social prin acuzațiile aduse, dar și deteriorarea semnificativă a stării de sănătate.
Este necontestabil și notoriu faptul că însăși arestarea și depunerea într-un mediu infracțional ridicat generează pentru o persoană onestă temeri grave în ceea ce privește prezentul și viitorul său și chiar în ceea ce privește integritatea sa fizică în acel mediu, aspecte relevate și de martorii audiați în cauză.
Consideră că la stabilirea cuantumului prejudiciului, pe lângă perioada de detenție, trebuie să fie avut în vedere și faptul că a suportat regimul de detenție tip penitenciar, regim în sine degradant și umilitor reprezintă o durată mare a privării nelegale de libertate și cu consecințe pe măsură.
Pe toată această perioadă, i-a fost încălcat dreptul de a nu fi tratat sau pus în situații degradante pentru persoana sa (a se vedea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), de a avea libertate și siguranță (a se vedea art. 5, alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și de a avea o viață privată și de familie normală (a se vedea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
În consecință, orice arestare pe nedrept sau în fapt o detenție nelegală, produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri le lezează libertatea individuală, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea psihică și fizică, drepturi personale nepatrimoniale care sunt însă ocrotite prin lege.
Este, de asemenea, relevant în cuantificarea daunelor morale, faptul că după aproximativ 17 ani de desfășurare a procesului penal, prin Decizia nr. 840/R/14.07.2011 pronunțată în Dosarul nr._ Curtea de Apel Pitești a admis recursul declarat de P. de pe lângă Tribunalul V., a casat în parte Decizia Penală nr. 307/14.11.2001 pronunțată de Tribunalul V., cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 180, alin. 2 din CP, în sensul că în baza art. 11, pct. 2, lit. b, raportat la art. 10, lit. g din CPP a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului.
Ca urmare a măsurilor preventive dispuse față de el la vârsta de 49 de ani, starea de sănătate s-a deteriorat, aspect care nu a fost avut în vedere de către instanța de fond, deși este relevat de certificatele medicale depuse în probațiune și de depozițiile martorilor audiați în cauză.
În acest context, precizează că punerea în executare a măsurilor preventive, în condițiile în care la acea dată avea vârsta de 49 de ani, i-a produs evidente suferințe fizice, fiind diagnosticat cu ulcer duodenal acut hemoragie, litiază renală, colecistică acută litiazică, cardiopatie ischemică și hipertensivă, insuficiență aortică ușoară, infarct miocardic anterior vechi, hipertensiune arterială primară gradul 3 - risc cumulativ foarte mare, litiază biliară.
Menționează că după punerea sa în libertate, a fost internat în repetate rânduri. In acest sens, cu titlu exemplificativ, arată că: a) așa cum rezultă din Biletul de externare din data de 25.09.2007 emis de Clinica de Chirurgie Generală din C. Spitalului Clinic Județean de Urgență C., a fost externat la data de 25.09.2007 cu diagnosticul de ulcer duodenal acut hemoragie; b) așa cum rezultă din Biletul de ieșire din spital din data de 05.02.2013 emis de Clinica de Chirurgie Generală din C. Spitalului Clinic Județean de Urgență C., a fost externat la data de 05.02.2013 cu diagnosticul de litiază renală; c) așa cum rezultă din Biletul de ieșire din spital din data de 11.01.2013 emis de Clinica a II-a de Chirurgie Generală din C. Spitalului Clinic Județean de Urgență C., a fost externat la data de 11.01.2013 cu diagnosticul de colecistică acută litiazică; d) așa cum rezultă din Scrisoarea Medicală din data de 14.12.2012 emisă de Institutul Inimii N. S. Cluj N., a fost externat la data de 14.12.2012 cu diagnosticul de cardiopatie ischemică și hipertensivă; e) așa cum rezultă din Biletul din data de 10.09.2012 emis de Centrul de cardiologie C., a fost externat la data de 10.09.2012 cu diagnosticul de insuficiență aortică ușoară, infarct miocardic anterior vechi, hipertensiune arterială primară gradul 3 - risc cumulativ foarte mare, litiază biliară.
Apreciază că în condițiile în care deteriorarea stării sale de sănătate este consecința directă a celor 426 de zile de privare de libertate, a perioadei de restrângere de libertate și a celor 17 ani de înfășurare a procesului penal, se impune majorarea daunelor morale acordate de către instanța de fond.
Faptul că i s-au produs prejudicii morale reiese nu doar din cele expuse pe plan medical, ci și din consecințele sociale, știrbirea prestigiului, a reputației de om de afaceri, inginer auto, fost ofițer al armatei române.
Astfel, atât din extrasele de pe internet, cât și copiile din cotidianul Gazeta de Sud rezultă că a fost supus unei presiuni mediatice datorită procedurilor judiciare îndreptate împotriva sa, fiind catalogat ca infractor, bun cunoscător al penitenciarelor, persoană care produce frisoane de teamă și indignare, sperietoare de oameni, etc.
Impactul măsurilor preventive nelegale asupra vieții sale sociale este probat inclusiv prin declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond, precum și de faptul că la momentul adoptării măsurilor preventive nelegale, era implicat activ în viața socială (fiind ziarist, membru al Asociației Ziariștilor Români, om de afaceri, etc).
Aceste aspecte nu pot fi calificate decât de natură a-i aduce suferințe pe plan psihic și fizic, imaginea sa fiind grav afectată, prejudiciu ce necesită a fi reparat conform art. 504-505 din CPP.
La evaluarea daunelor morale, apreciază că trebuie avut în vedere și profesia, personalitatea, precum și prestigiul în societate.
Astfel, este absolvent de studii superioare, inginer auto, absolvent al Școlii Militare de Ofițeri Activi N. B., cu grad de locotenent major, conform Livretului militar din 10.12.1986.
Mai mult decât atât, a locuit o perioadă semnificativă în Austria (între anii 1988-1991), împreună cu familia sa, unde a desfășurat activități remunerate, corespunzătoare calificării profesionale, fiind repatriat în anul 1991 (așa cum rezultă din Adresa nr._ /_ emisă de MAE).
Anterior arestării sale realiza venituri din activități comerciale și avea o situație familială bună.
În raport cu starea de fapt prezentată, este evident că pregătirea sa intelectuală și profesională a determinat o intensificare a percepției valorilor morale lezate și a consecințelor acestei lezări, care a accentuat durerile psihice și suferințele fizice provocate de măsurile privative, fiindu-i afectate cu atât mai mult reputația profesională și socială, aspect care nu a fost avut în vedere de către instanța de fond.
În ceea ce privește viața sa de familie, aceasta a fost grav afectată de acuzațiile care i s-au adus și de măsurile preventive dispuse împotriva sa.
În acest sens, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că nu s-ar fi făcut dovada că deteriorarea relațiilor de familie ar fi fost determinată de perioada de arest preventiv, invocând faptul că martorii au declarat în sensul că a fost vizitat de soție în acea perioadă
Însă, repercusiunile măsurilor dispuse asupra sa s-au răsfrânt și asupra membrilor familiei care au avut de suferit, fiind excluși din anturajul de cunoștințe și prieteni, subiectivul bârfei și al răutăților, la școală sau la locul de muncă, relațiile de familie deteriorându-se în mod vizibil.
Chiar cunoștințele sale, aflând că este arestat, s-au îndepărtat, așa cum au declarat martorii audiați de către instanța de fond.
Ca efect al măsurilor preventive dispuse asupra sa (arest preventiv, obligarea de a nu părăsi localitatea) i-a fost îngrădit dreptul la muncă, deoarece după momentul punerii sale în libertate, a fost in imposibilitatea de a-și găsi un loc de muncă, conform pregătirii profesionale, dar și posibilitatea de a desfășura în mod rezonabil activități comerciale, în condițiile în care toți partenerii de afaceri l-au exclus din relațiile lor comerciale, fiind astfel stigmatizat.
Cât privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru durata nerezonabilă a procedurii, consideră că, în aplicarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea ...într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță … care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa, instanța de fond nu a apreciat corect cuantumul acestora, în funcție de complexitatea cauzei raportat la circumstanțele concrete ale acesteia (desfășurată pe o durată de 17 ani), deoarece suma acordată nu este de natură a asigura o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul astfel produs.
Conchide arătând că instanța de fond trebuia să aibă în vedere cele invocate deja mai sus precum și celelalte elemente și probe ce se circumscriau principiului statuării în echitate asupra despăgubirilor morale acordate victimei, principiu ce se degajă din jurisprudența în materie a Curții Europene de Justiție și criteriile obiective prevăzute de art.505 alin. l c. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparației în cazul privării nelegale de libertate.
B.2. În ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului intimat la plata daunelor materiale, invocă următoarele:
În mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada existenței bunurilor despre care afirmă că le-ar fi deținut în proprietate (art. 3041 din C.).
In acest sens, menționează că în dovedirea daunelor materiale instanța de fond a încuviințat proba cu martori, cât și proba cu înscrisuri.
Ori, atât prin declarațiile martorilor P. G. (fila nr. 84 din Dosarul nr._ ), O. M. (fila nr.102 din Dosarul nr._ ), L. G. (fila nr. 100 din Dosarul nr._ ) și I. A. (fila nr.129 din Dosarul nr._ ), cât și prin înscrisurile depuse a fost probat dreptul reclamantului de proprietate asupra bunurilor indicate în cererea de chemare în judecată.
Astfel în dovedirea dreptului de proprietate, reclamantul a depus la dosarul cauzei facturi fiscale (care atestă operațiunea de vânzare - cumpărare), procese-verbale întocmite de organele de cercetare penală, rapoarte de expertiză întocmite în dosarele penale, hotărâri judecătorești, etc, toate acestea probând dreptul de proprietate al acestuia asupra terenului în suprafață de_ mp, și silozuri situat la limita de hotar C. - . a îmbunătățirilor efectuate, rezervoare de 60.000 1 pentru stația PECO, montarea a două stații de benzină, sediul stației de benzină, betonat curtea circa 250 m.p., instalația de apă, gardul de 3900 m.p., a celor 50.000 exemplare din Cartea tibetană a morților, a utilajelor tipografice și a utilajelor folosite la fabrica de hârtie (a se vedea înscrisurile depuse fila nr. 215 - final din Dosarul nr._ ).
Dacă nu i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare și s-ar fi bucurat de un proces echitabil ar fi putut să facă dovada și a legăturii de cauzalitate între faptul arestării reclamantului și pierderea bunurilor respective dar și a lipsei de folosință pe care a suferit-o ca urmare a arestării sale.
In acest context, apreciază că în mod neîntemeiat instanța de fond a reținut că nu ar fi dovedit dreptului de proprietate asupra bunurilor menționate.
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304, art. 304, pct. 6,7,8 și pct. 9 din c. proc. civ. și art. 312 alin. 3 c. proc. civ.
În dovedirea recursului, a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri.
În motivarea recursului său, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă.
A arătat că reclamantul a învederat instanței împrejurarea că se consideră îndreptățit să solicite, în baza art. 504, 505 și 506 Cod penal, daune morale de la S. R. pentru arestarea sa, arestare prelungită în mod nelegal din data de 20.10.1995 până în decembrie 1996 când a fost eliberat sub control judiciar.
Apreciază recurentul-pârât că reținerea reclamantului nu a fost nelegală, nefiind încălcate dispozițiile art. 5 din CEDO, în condițiile în care Curtea de Apel Pitești constatase prescripția răspunderii penale în temeiul art. 10 alin. 1 lit. g din CPP. Făcând trimitere la probele administrate la dosar, curtea a statuat că în ceea ce privește infracțiunile de fals și uz de fals „rezultă în mod sigur” că nu avusese loc o vânzare la licitație. A mai reținut că probatoriul confirmă că reclamantul comisese infracțiunea de lovire și vătămare, dar procedura a fost încheiată prin aplicarea regulilor de prescripție a răspunderii penale.
În ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, apreciază că instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 506 cod proc. penală.
Este de reținut că reclamantul a fost privat de libertate pentru o perioadă de 14 luni, fiind eliberat sub control judiciar până la soluționarea dosarului penal. Se susține prin cererea formulată în fața instanței că în această perioadă a fost grav prejudiciat pe plan material și moral deoarece a pierdut comenzi importante, comisioane ca urmare a derulării unor contracte comerciale bunuri dobândite cu banii obținuți în Austria, ajungând în cele din urmă la faliment.
Niciuna dintre aceste susțineri nu este dovedită cu probe, simpla afirmație a acestuia nu face dovada că prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale luate asupra sa, sau a fost generat de împrejurări cu totul străine de susținerile sale.
Apreciază astfel că suma acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale este prea mare, tribunalul neținând seama de împrejurările reale ale speței, respectiv perioada arestării preventive și consecințele concrete pe care această măsură le-a avut asupra existenței reclamantului, activității profesionale, vieții sociale și imaginii acestuia.
Reclamantul a învederat că în urma arestării sale nelegale a suferit traume fizice și psihice care netratate medical au avut consecințe grave asupra sănătății sale, fiindu-i încălcat dreptul la sănătate și îngrijire prevăzut de art. 24 (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Nici sub acest aspect nu se aduc acte medicale din care să rezulte că reclamantul ar suferi de anumite afecțiuni ce se datorează regimului de detenție sau faptul că acesta ar fi fost privat de asistență medicală în perioada cât a fost lipsit de libertate.
Reclamantul a mai invocat și încălcarea dreptului fundamental la muncă potrivit pregătirii și aptitudinilor sale profesionale, pierderi deosebit de importante în afaceri, fiind privat de posibilitatea unui câștig material. Deși invocă o mulțime de ocupații pe care le avea anterior arestării, reclamantul nu a depus nicio dovadă în acest sens, fapt care conduce inevitabil și la nedovedirea susținerilor privind afectarea imaginii sale în societate și a respectului de sine.
De reținut este că în ceea ce privește imaginea în societate a reclamantului, că acesta nu se afla pentru prima dată în această situație, deoarece anterior mai suferise nenumărate arestări, condamnări pentru fapte care oricum au afectat imaginea acestuia cu mult înainte de perioada la care ne raportăm în prezenta cauză.
Cere instanței de recurs să aibă în vedere faptul că niciunul din martori nu a avut informații exacte cu privire la modul în care reclamantul deținea bunurile mobile și imobile pentru care solicita despăgubiri. La dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte proprietatea acelor bunuri, simplul fapt că acesta avea posesia lor nu îl îndreptățesc să solicite acordarea de despăgubiri.
Mai mult decât atât reclamantul nu a făcut dovada că a pierdut posesia bunurilor sale ca urmare a măsurii arestării nelegale și nu din propria sa culpă.
Arată că nici susținerea reclamantului cum că i s-ar fi încălcat dreptul al viața de familie, legându-i-se grav sentimentele, nu este conformă realității, acesta fiind vizitat în perioada de arest de soția sa, aceasta aducându-i periodic pachete cu alimente.
Prin urmare nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atâta timp cât nu avem la dispoziție criterii la care să se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, nu poate fi justificată.
Astfel, raportat la art. 1169 din Codul civil, apreciază că reclamantul trebuia să facă dovada atât a prejudiciului cât și a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta și prejudiciul și a vinovăției. Prejudiciul suferit de reclamanți trebuie să întrunească condițiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert și dovedit.
Astfel, instanța de fond trebuia să analizeze cererea reclamantului raporta la toate criteriile, în sensul că nu este suficient să analizăm numai consecințele negative ale aplicării măsurii nelegale, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și implicațiile acestora pe plan social și profesional.
Aptitudinea instanței de a stabili cuantumul prejudiciului moral, nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare, și nici pronunțarea unei soluții cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probațiune, criteriile de stabilire a daunelor fiind prevăzut de art. 505 (1) din Cod proc. penală.
Această aptitudine a instanței de judecată trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent și util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, și nu în lipsa acestuia, în ultima situație, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticată sub aspectul legalității.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de daune materiale, instanța de fond în mod corect a reținut că reclamantul nu a făcut dovada existenței în patrimoniul său a bunurilor despre care a susținut că i-ar fi aparținut în proprietate, invocând în acest sens aceleași concluzii arătate în fața instanței de fond.
Face totodată cunoscut instanței de recurs faptul că prin Sentința civilă nr. 283 din 02.07.2010, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/63/2007 instanța a admis în parte cererea reclamantului D. I. privind acordarea de daune morale, în sensul că a obligat S. R. la plata către reclamant a sumei de 200.000 Euro, hotărâre irevocabilă potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 5848/01.10.2012.
Arată că și în dosarul nr._, cauză soluționată irevocabil de Curtea de Apel C. prin decizia nr. 5749/29.05.2013 s-a dispus obligarea Statului R. la plata de despăgubiri morale în cuantum de 50.000 Euro către reclamant.
Prin urmare, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a plătit reclamantului daune morale într-un cuantum considerabil, de 250.000 Euro.
Invocă în sprijin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În consecință, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului D. I..
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 Cod proc. civ.
P. de pe lângă Tribunalul D. a înțeles să aducă următoarele critici sentinței recurate:
Hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală întrucât în mod greșit au fost acordate despăgubiri reclamantului D. I.,în cauză nefiind îndeplinite condițiile art 504 din C. p.p, față de acesta dispunându-se încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct.2, lit. b rap. la art. 10, lit. g C.p.p.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2004 privind Organizarea Judiciară, erorile judiciare săvârșite în cadrul proceselor penale, precum și despăgubirile civile solicitate în aceste cauze sunt reglementate în condițiile art. 504 din C.p.p.
Erorile judiciare ce pot motiva introducerea acțiunii pentru reparare sunt, potrivit art. 504 din C.p.p. următoarele:
- când o condamnare nedreaptă este recunoscută ca atare
- când a fost stabilită privarea sau restrângerea de libertate in mod nelegal
- când privarea de libertate a intervenit după ce a fost constatată prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Dobândirea dreptului la repararea pagubei în situațiile arătate este supusă îndeplinirii unor condiții și anume: condamnarea să fie declarată nedreaptă în urma rejudecării cauzei printr-o hotărâre definitivă de achitare, nelegalitatea măsurii preventive sau restricția de libertate trebuie stabilită ca atare prin ordonanța procurorului de revocare, scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pentru cauza prev.de art. 10 alin.l lit.j din C.p.p. ori prin hotărârea instanței definitivă de achitare sau încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit.j din C.p.p.
Din cuprinsul art. 504 alin. 2 din C.p.p. rezultă că are dreptul la repararea pagubei, persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.
Coroborând prevederile art. 139 alin. 3 din C.p.p. cu cele ale art. 504 alin.2 și 3 din C.p.p., dreptul la repararea pagubei se naște numai în situația în care măsura preventivă se revocă pentru că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale.
Această interpretare este în concordanță și cu reglementarea conținută în art. 5 alin 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale potrivit cărora "orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are drept la despăgubiri ".
Astfel, în raport de cuprinsul deciziei nr. 840/R din 14.07.2011 a Curții de Apel Pitești și față de prevederile art. 504 alin. 2 si 3 din Cpp se constată că pentru a genera dreptul la despăgubire ca urmare a unei erori judiciare, trebuie ca, în prealabil, caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate să fie stabilit după caz, prin hotărâre judecătorească de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ori prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii ori de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin.l lit.j din Codul de procedură penală ori prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, în condițiile prevăzute de art. 10 alin.l lit.j din Codul de procedură penală.
Răspunderea statului poate fi antrenată doar în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv condamnare definitivă urmată de achitare sau de încetare a procesului penal pentru autoritate de lucru judecat și arestare preventivă sau restrângere de libertate, ca urmare a unor erori judiciare săvârșite în procesul penal.
Eroarea judiciară constă în greșita stabilire a faptelor în cursul procesului penal, având ca urmare condamnarea definitivă ori privarea sau restrângerea de libertate pe nedrept a unei persoane nevinovate urmată de achitare sau încetare a procesului penal în anumite ipoteze.
In cauză nu sunt îndeplinite aceste cerințe în sensul că nu a existat o condamnare definitivă urmată de achitare totală, definitivă sau încetare a procesului penal pentru autoritate de lucru judecat, iar privarea sau restrângerea de libertate a inculpatului D. I. nu a fost constatată nelegală în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 504 alin. 3 din C.p.p.
În cauză, măsura preventivă a fost dispusă față de inculpat în condiții procedurale, fiind întemeiată în raport de situația de fapt și de drept reținută în rechizitoriu.
Această măsură a fost supusă controlului instanței de judecată, care nu a constatat nelegalitatea și netemeinicia ei.
In speță, mandatul de arestare a fost emis și pentru infracțiunea prev. de art. 181 Cod Penal, pe parcursul judecății fiind schimbată încadrarea juridică în art. 180 alin. 2 Cp.
Pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. 2 din Cp., instanța de judecată a reținut vinovăția inculpatului și a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale în temeiul art. 11 pct.2 lit.b rap.la art. 10 lit.g.
Dreptul la despăgubiri în caz de încetare a procesului penal îi conferă doar incidența art.11 pct 2 lit b art 10 alin.l lit. j, ceea ce nu este cazul în speță.
Faptul că a încetat procesul penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale face ca reclamantul să nu aibă calitatea de victimă a unei erori judiciare, întrucât actele de procedură efectuate cu ocazia cercetării penale și a desfășurării procesului penal au respectat dispozițiile legale în materie.
Modalitatea de exercitare a actului de a trimite în judecată o persoană pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală nu reprezintă un abuz și nu are caracterul unei erori judiciare, atâta timp cât au fost respectate prevederile legale în materie.
Mai mult, cauza a făcut obiectul unei judecăți la CEDO,
primindu-se despăgubiri și pentru o altă cauză în care reclamantul a fost
arestat pentru fapte similare tot până la data de 19.12.1996, acesta a mai
beneficiat de daune morale în temeiul art. 504 C.p.p. pentru o perioadă de
detenție ce se suprapune cu cea din prezenta cauză.
În dosarul nr._/63/2007 al Tribunalului D. reclamantului i-a fost acordată suma de 200.000 euro cu titlu de daune morale.
De asemenea, tot în temeiul art. 504 C.p.p. în dosarul_ al Tribunalului D., reclamantului i-a mai fost acordată suma de 50.000 euro.
În raport de aceste sume acordate reclamantului, se impune să fie analizat aspectul dacă nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, întrucât dincolo de statuările cu caracter general, se impune a se respecta principiu al proporționalității cu luarea în considerare și a practicii CEDO.
Posibilitatea acordării unor despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a unor erori judiciare, nu trebuie să creeze inegalități sociale raportate la valoarea acestor despăgubiri, dar nici o sarcină împovărătoare care, în lipsă de reglementare, să conducă la o încălcare a principiilor de drept enunțate și producerea altor prejudicii, la nivel de generații, prin posibilitatea acordării unor despăgubiri imposibil de estimat.
Instanța a motivat că la întinderea daunelor morale acordate, de 5.000 euro, are în vedere în acord cu Jurisprudența CEDO și încălcarea art. 6, durata rezonabilă a procedurii penale.
Ori, tocmai în prezenta cauză CEDO a constatat încălcarea dispoz. art. 6 din Convenție și a acordat despăgubiri reclamantului pentru durată proceduri, astfel încât nu se impunea o dublă reparație.
In concluzie, nu poate fi ignorat că până în prezent reclamantului i s-a acordat suma de 250.000 de Euro, că s-au acordat despăgubiri inclusiv pentru o perioadă ce se suprapune cu arestarea din prezenta cauză și s-au acordat despăgubiri și de CEDO pentru același dosar.
Față de cele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 299, art. 304 pct. 9 teza a-II-a, art. 304 ind. 1 și art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ., a solicitat admiterea recursul, casarea sentinței instanței de fond și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursurilor formulate de către S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. și Ministerul Public – P. de pe lângă Tribunalul D..
Prin decizia civilă nr. 9435/15.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, au fost admise recursurile declarate de recurentul-reclamant D. I., recurentul-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. și Ministerul Public – P. de pe lângă Tribunalul D. împotriva sentinței civile nr. 65/02.04.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
A fost casată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
În raport de disp. art. 137 cpc va fi cercetat cu prioritate motivul de ordine publică invocat de Ministerul Public, respectiv excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe disp. art. 506 cpp.
Această excepție are un caracter de ordine publică, față de disp. art. 506 cpp, dar termenul de introducere a acțiunii se raportează la ultima hotărâre pronunțată în dosarul penal, care, în acest caz, este cea pronunțată la data de 14 07 2011, iar, având în vedere data introducerii prezentei acțiuni – și anume, 10 11 2011 – se reține că nu este fondată excepția prescripției dreptului la acțiune.
În mod prioritar vor fi analizate criticile care vizează nulitatea hotărârii contestate, urmând ca, ulterior, dacă va fi cazul să se aprecieze asupra criticilor ce țin de fondul cauzei.
Astfel, încheierile de amânare a pronunțării, dar și cea de repunere a cauzei pe rol, precum și minuta hotărârii poartă mențiunea că pronunțarea acestor hotărâri s-a făcut în ședință publică.
Ceea ce este important este ca în cuprinsul minutei să apară data la care va fi pronunțată, iar dacă această mențiune apare la începutul sau la sfârșitul minutei este o chestiune total nesemnificativă.
De altfel și decizia nr. XIII /2007 ( publicată în M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007) de către Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, a stabilit că minuta, întocmită cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică, fără a preciza locul exact din minută unde va apare și data la care a avut loc ședința publică.
În ceea ce privește faptul că pronunțarea soluției s-a amânat de trei ori, iar termenul a fost mai mare de 7 zile, Curtea apreciază că termenul prevăzut de disp. art. 260 alin. l C.proc.civ. este unul de recomandare, astfel încât eventuala sa nerespectare nu poate conduce la anularea încheierii sau a hotărârii pronunțate în cauză.
Dacă prima instanță nu a comunicat încheierea de dezbateri din data de 15.03.2013 și, nici cele ulterioare, care fac parte integrantă din hotărârea recurată, aceste aspecte ar putea determina o eventuală repunere în termenul de a formula recurs, și, fiind împrejurări ulterioare atât pronunțării, cât și redactării hotărârii, nu pot conduce la anularea hotărârii.
În ceea ce privește excepția nemotivării sentinței, se constată că hotărârea contestată cuprinde într-o formă extrem de restrânsă argumentele și raționamentele juridice care au format convingerea instanței.
Or, numai nemotivarea sentinței ar atrage nulitatea acesteia, cu condiția probării unei vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului în litigiu, vătămare care poate fi justificată de imposibilitatea efectuării controlului judecătoresc.
Pe de altă parte, din enumerarea motivelor de recurs cuprinsă în disp. art. 304 C., motivul de la pct. 7 – când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină – reprezintă un caz de modificare a hotărârii, iar nu de casare a acesteia, potrivit disp. art. 312 al. 3 C..
Varianta casării hotărârii în temeiul art. 312 al. 5 C. cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare poate fi acceptată în ideea că în lipsa oricăror considerente nu se poate ști dacă soluția dată este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului sau când considerentele sunt străine de natura pricinii și nu privesc fondul cauzei, ceea ce este cazul în speța de față.
Consfințind principiul disponibilității in procesul civil, art. 129 alin. 6 C.Proc. Civ. prevede ca, in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Aceasta înseamnă nu numai ca judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate, ci si ca judecata se desfășoară numai in limitele sesizării. Asa fiind, in determinarea obiectului si limitelor sesizării, este necesara analizarea temeiului de drept indicat de partea interesata, astfel ca toate împrejurările de fapt ale cauzei sa fie stabilite de către instanța in deplina concordanta cu realitatea, iar acestora sa le corespunda norma legala incidenta.
Prin cererea introductiva de instanța, reclamantul a solicitat obligarea paratului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de daune morale si daune materiale într-un anumit cuantum.
Motivându-și in fapt cererea, sub aspectul daunelor morale solicitate, acesta a aratat în esență că a fost privat de libertate în mod nelegal, după care s-a dispus restrângerea de către instanță a libertății de a părăsi localitatea și țara timp de 7 ani, fiind totodată cercetat timp de 17 ani de poliție, parchete, instanțele românești și CEDO, fără a pronunța o soluție certă la vinovăția sau nevinovăția reclamantului, încălcându-se astfel durata rezonabilă a procedurilor, până la pronunțarea Deciziei penale nr. 840/R/14.07.2011 a Curții de Apel Pitești, perioadă în care reclamantul și familia sa a fost expus oprobiului public.
Sub aspectul daunelor materiale, reclamantul a învederat faptul că suma solicitată derivă din lipsa de folosință a terenului în suprafață de peste un hectar, a construcțiilor de pe acesta, a stației PECO și sursei de apă de pe acesta ce urma a fi îmbuteliată, contravaloarea acestor bunuri ce au fost înstrăinate prin hotărâri judecătorești și apoi vândute și revândute sau comisionul în valoare de 31.500.000 dolari USD, ce i s-ar fi cuvenit ca urmare a derulării normale a contractului nr._/08 iulie 1995.
Intemeindu-si in drept cererea, reclamantul a invocat prevederile art. 504-506 C.Proc. pen., art. 20, 21 și 52 din Constitutia Romaniei, art. 5 si art. 13 din CEDO.
Temeiul de drept al acțiunii este dat deci de disp. Art. 504 C.Proc. pen., fiind completat pe aspecte procesuale de disp. Art. 505-506 cpp, iar prevederile constituționale sau cele din tratatele de drept internațional consfințesc anumite principii de drept care trebuie să fie reflectate în disp. Art. 504 C.Proc. pen.
Potrivit disp. Art. 504 cpp, sunt cazuri care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:
„(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
Inițial, textul art.504 din Codul de procedură penală limita cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare numai la situația în care « orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori acea faptă nu există. »
Astfel cum s-a decis în contenciosul constituțional prin decizia nr.45/1998, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
După pronunțarea acestei decizii, s-a produs modificarea textului art.504 din Codul de procedură penală, care în prezent are forma mai sus citată.
Ori, prima instanță nu a determinat în ce constă caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, prin raportare la disp. Art. 504 cpp și nici de ce recurge la prevederile art. 5 din Convenția europeană, respectiv de ce prevederile legii interne nu ar satisface exigențele Convenției europene.
Instanța de fond s-a limitat la redarea textului art. 504 cpp și art. 5 din Convenția europeană, fără a face o analiză coroborată a celor două reglementări care să conducă la constatarea caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse față de reclamant.
De asemenea, prima instanță nu a analizat nici în ce măsură poate fi încadrată în disp. art. 504 cpp „restrângerea de către instanță a libertății de a părăsi localitatea și țara timp de 7 ani”, astfel cum a solicitat reclamantul, chiar dacă nu mai apare în precizarea de acțiune de la fila 40, aceasta din urmă susține motivele din cererea introductivă.
Prima instanță nu justifică de altfel nici de ce disp. art. 5 parag. 5 din Convenția europeană ar permite acordarea de despăgubiri și în cazul în care nu s-a emis un act jurisdicțional care să constatate nelegalitatea dispunerii măsurii preventive, întrucât o asemenea ipoteză nu apare în mod expres textul Convenției.
Curtea europeană a decis că art. 5 parag. 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate, care a fost luată în condiții contrare parag. 1, 2,3 și 4.
Dar, a adăugat această instanță – cauza Benham c/Marii Britanii, cauza X c/Elveția – această împrejurare nu interzice statelor să supună acordarea unei indemnizații condiției dovedirii prejudiciului rezultat dintr-o potențială încălcare a drepturilor garantate de Convenție.
Deci, art. 5 parag. 5 din Convenția europeană garantează numai dreptul de a obține o reparație de la autoritățile statale, dar nu specifică prin el însuși celelalte condiții care ar conduce la o constatare a caracterului nelegal o măsură a arestării sau deținerii.
De asemenea, prima instanță nu a analizat în niciun fel dacă prin ultima hotărâre pronunțată în dosarul penal a fost sau nu constatată nevinovăția inculpatului raportat la toate faptele pentru care s-a dispus arestarea, întrucât astfel cum a statuat Curtea europeană în cauza D.:
« …constatarea vinovăției reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acțiuni civile în despăgubire a părții lezate, greșeala constatată în penal având autoritate de lucru judecat în fața instanței civile. »
Prin urmare sunt fondate motivele de recurs formulate de toți recurenții, prin care se critică modul în care prima instanță și-a motivat soluția de constatare a caracterului nelegal a măsurii arestării preventive, chiar dacă se întemeiază pe temeiuri diferite, dar au ca numitor comun lipsa de argumentare a soluției pronunțate pe acest aspect.
Curtea a constatat că este nemotivat și modul în care instanța apreciază asupra cuantumului daunelor morale, în condițiile în care nu se justifică cum s-au cuantificat daunele morale care derivă din constatarea arestării nelegale, respectiv cele care derivă din durata excesivă a procedurilor.
De subliniat este sub acest aspect că instanța a statuat asupra daunelor morale în echitate, astfel cum rezultă atât din jurisprudența națională, cât și din jurisprudența CEDO, nefiind prevăzute criterii legale care să impună instanței o anumită optică, nici chiar puterea de lucru judecat neconstituind vreo restricție predeterminată pe cuantificarea daunelor morale, ci având o valoare pur orientativă.
În ceea ce privește eventuala încălcare a dispozițiilor art. 155 ind. 1 din C., recurentul-reclamant este în eroare referitor la o așa-zisă „obligație” de a dispune suspendarea judecății în temeiul art. 155 ind. 1 din C. în condițiile în care textul articolului invocat are o altă formulare și anume: „poate suspenda”.
Prin urmare, instanța are facultatea, dar nu obligația de a dispune suspendarea judecății în temeiul art. 155 ind. 1 din C..
Nu sunt întemeiate nici criticile vizând încălcarea de către prima instanță a rolului său activ, de vreme ce procesul a trenat pe rolul acestei instanțe mai mult de un an de zile, timp în care s-au audiat patru martori, s-au acordat un număr mai mult decât generos de termene pentru depunerea de înscrisuri, cu riscul de a fi încălcat termenul rezonabil de soluționare a unei cauze.
De altfel, rolul activ al instanței trebuie interpretat în strânsă legătură cu obligația părților de a urmări finalizarea procesului, de a îndeplini actele de procedură în ordinea și termenele stabilite nu numai de lege, dar și de judecător, precum și cu obligația primordială a părților de a își proba apărările și pretențiile, având în vedere că procesul civil este guvernat în primul rând de principiul disponibilității părților, fiind deci un proces al intereselor private.
Prin urmare, înainte de a se invoca alineatele 2, 4 și 5 al art. 129 cpc, părțile trebuie să parcurgă cu mai multă atenție alineatul 1 al aceluiași articol.
Chiar dacă s-a invocat faptul că reclamantul era internat în spital ca urmare a unor intervenții chirurgicale, pe o anumită perioadă, acesta se bucura de asistență avocațială, astfel încât apărătorul acestuia avea obligația de a se preocupa de apărarea intereselor părții pe care o reprezenta.
Posibilitatea de disjungere a unui capăt de cerere este o facultate recunoscută instanței, pentru o mai bună administrare a procesului, fiind calificată ca o măsură de administrare judiciară care nu poate fi supusă cenzurii judecătorești.
Chiar dacă aceasta este o soluție legislativă consacrată în mod expres de NCPC, în art. 465, și sub imperiul vechiului cod de procedură, era o soluție unanim acceptată în practică și doctrină.
Chiar dacă o probă cu înscrisuri a fost încuviințată, instanța are posibilitatea de a reveni asupra ei sau chiar de a-l decade din administrarea acestei probe, iar prima instanță a expus argumentele juridice pe care le-a avut în vedere când a pronunțat o astfel de soluție, având în vedere și disp. art. 168 alin. 2 cpc: „ administrarea dovezilor se face în ordinea statornicită de instanță”.
Instanța nu are obligația de a acorda cuvântul în replică, în condițiile în care nu este solicitată o astfel de replică, cu atât mai mult cu cât chiar apărătorul reclamantului a solicitat amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise în care își putea exercita dreptul la replică.
Împrejurarea că la ședința din data de 1.02.2013 au lipsit atât reclamantul (din cauza internării în spital), dar și apărătorul ales, nu poate împiedica instanța sa dispună decăderea reclamantului din probe, de vreme ce apărătorul reclamantului nu și-a justificat în niciun mod absența.
Nepronunțarea pe excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care este invocată de către o altă parte, iar admiterea unei astfel de excepții este defavorabilă poziției procesuale a reclamantului determină o lipsă de interes în invocarea unei astfel de critici.
Criticile care țin de netemeinicia hotărârii nu au fost analizate, deoarece în mod prioritar prima instanță trebuie să motiveze soluția sub toate aspectele sale, iar cercetarea probelor administrate în condițiile legii este o chestiune care derivă din îndeplinirea acestei obligații.
Curtea a apreciar deci că nu sunt indicii care să configureze o potențială încălcare a dreptului la apărare sau o imposibilitate de asigurare a dreptului la un proces echitabil, cu excepția aspectelor ce țin de nemotivarea sentinței recurate, astfel cum au fost expuse mai sus.
Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 pct.5 cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Astfel fiind, constatându-se ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiurilor de drept invocate in mod explicit si nici nu a analizat in totalitate cererea cu care a fost investita, in vederea judecării fondului pretențiilor formulate, conform art. 312 alin. 5 C.Proc. Civ., recursurile formulate în cauză au fost admise, cu consecința casării hotărârii si trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul D..
Curtea a făcut totodată aplicarea disp. art. 315 cpc, potrivit cărora: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.”
Cum în prezenta cauză se consideră că actul anulat pentru nerespectarea formelor procedurale este chiar hotărârea supusă recursului și cum nu au fost identificate alte motive care să conducă la anularea altor acte de procedură, instanța de trimitere va reîncepe judecata de la momentul procesual imediat anterior pronunțării hotărârii, respectiv de la momentul dezbaterilor pe fond a cauzei.
De asemenea, prima instanță urmează a analiza toate probele administrate în condițiile legii, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, urmând a pronunța o hotărâre care să satisfacă pe deplin cerințele prevăzute de dispozițiile art. 261 pct.5 cod procedură civilă, raportat și la îndrumările instanței de casare.
De asemenea, instanța de trimitere poate da îndrumări reclamantului cu privire la posibilitatea acestuia de a exercita, în condițiile legii, dreptul de a renunța la judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune materiale, dacă va considera că nu are probatoriul complet pe acest capăt de cerere, numai astfel creându-se un echilibru între respectarea pe de o parte a dreptului de acces la instanță, dar și a termenul rezonabil de soluționare a cererii, pe de altă parte, întrucât ambele sunt componente la fel de importante ale dreptului la un proces echitabil.
Cererea a fost reinregistrata pe rolul Tribunalului D. la data de 17.01.2014.
In raport de dispozitiile deciziei de casare, instanta a luat act ca reclamantul intelege sa nu renunte la cererile privind daunele materiale, in acest sens fiind depusa la dosarul cauzei o cerere la f 24-31.
In sedinta din data de 23.05.2014, s-a pus in discutie exceptia inadmisibilitatii cererii reclamantului cu argumentarea ca, in ceea ce privesc cererile de daune materiale si cele morale pentru arestare nelegala privesc o anumita perioada de timp care se suprapune peste o alta masura de arestare nelegala ce a fost analizata din perspectiva acelorasi cereri, irevocabil. Totodata aceeasi exceptie a fost pusa in discutie si in ceea ce privesc daunele pentru prejudiciul suferit ca urmare a procedurilor excesive ca durata, cu argumentarea ca asupra acestui caracter s-a pronuntat Curtea.
Instanta a respins exceptia invocata, retinind ca aspectele enuntate vizeaza elemente conditie de angajare a raspunderii civile a Statului R. si nu vizeaza aspecte procesuale.
La solicitarea instantei, reclamantul a depus mai multe note lamuritoare asupra cererii privind obligarea la plata daunelor materiale.
In sedinta din data de 9.12.2014, s-a retinut ca cererile privind daunele morale si materiale generate de arestarea nelegala sunt solicitate numai pentru perioada 20.10._96, intrucit se renunta la cererile pentru perioada 17.04._96.
S-a pus in discutia partilor si s-a incuviintat proba cu inscrisuri cu teza probatorie, dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care reclamantul sustine ca le-a pierdut ca urmare a arestarii nelegale, a diverselor suferinte la care a fost supus, a duratei excesive a procedurilor penale.
S-a administrat in solutionarea cauzei certficat emis de ORC D., acord irevocabil privind protectia comisioanelor din data de 29.06.1995.
In sedinta din 17.02.2015, instanta a admis:
- exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului in privinta cererii ce consta in contravaloarea daunelor materiale reprezentate de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului in suprafata de 10.571 mp. si silozurilor, a statiei de comercializare produse petroliere, si de lipsa folosintei bunurilor mentionate,
- exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului in privinta cererii ce consta in contravoarea daunelor materiale reprezentate de pierderea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile constind in utilaje tipografice, utilaje agricole care din probele administrate f247, s-a constatat ca sunt in proprietatea ..
- exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului in privinta cererii ce consta in contravaloarea daunelor materiale reprezentate de pierderea dreptului de proprietate asupra a 50.000 exemplare a Cartii tibetane a mortilor.
- exceptia prescriptiei dreptului material la actiune in ceea ce privesc cererea asupra daunelor morale generate de suferintele si umilintele pe care le-a indurat reclamantul pe durata arestului preventiv 20.10._96.
Analizind cererile reclamantului din prisma probelor administrate, Tribunalul constata urmatoarele:
Din analiza cererilor formulate se constata ca instanta a fost investita cu urmatoarele capete de cerere:
- petitele privind daunele morale pentru:
1. arestare nelegala pentru perioada 20.10._96
2. durata nerezonabila a procedurilor
3. restringerea libertatii pe o durata de 7 ani, cit a fost supus masurii de control judiciar
4. incalcarea prezumtiei de nevinovatie
- petitele privind daunele materiale pentru:
1. contravaloare utilaje agricole: remorcă auto nefuncțională, tractor U 650, cap. cilindrică 4500 cm. cubi, ștanță nr. 606, remorcă tractor.
2. contravaloare utilaje tipografice: derulator cu gofrare, banțig porționare, masă electrică lipit și ghilotină tipografică.
3. contravaloare neexecutarea contractului de comision nr._/08.07.1995.
Cererea ce priveste daunele morale generate de arestarea nelegala pe perioada 20.10._96.
Asupra reclamantului a fost luata masura arestarii preventive prin rechizitoriul întocmit la data de 20.10.1995 în dosarul nr. 630/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul D., pentru perioada 20.10._96 in calitate de inculpat cercetat pentru savirsirea infractiunilor de vatamare corporala prevazuta de art 181 Cp, fals material in inscrisuri oficiale prevazuta de art. 288 al. 1 Cp si uz de fals prevazuta de art. 291 Cp cu aplicarea art. 33 lit a C.p.
Prin d.p.140R a Curtii de Apel P. ramasa definitiva la data de 12.03.2002, s-a dispus incetarea procesului penal in temeiul art 10 lit g Cpp, pentru infractiunile prevazute de art. 288 al. 1 art 291 si 181 Cp si s-a constatat prescrisa raspunderea penala a inculpatului. In cuprinsul considerentelor s-a retinut ca reclamantul era vinovat de savirsirea faptelor penale mentionate si ar fi trebuit sa fie atrasa raspunderea sa penala.
In urma pronuntarii Hotaririi D. impotriva Romaniei la data de 14.04.2009, s-a pronuntat dec. 881/6.12.2010 a ICCJ s-a admis cererea de revizuire si s-a dispus reluarea judecatii cu respectarea garantiilor procesuale privind respectarea unui proces echitabil.
Prin d.p. 840/R/11.07.2011 a Curtii de Apel P., s-a casat in parte decizia penala 307/2001 a Tribunalului Vilcea in sensul ca s-a dispus incetarea procesului penal in baza art 11 punct 2 lit. b raportat la art 10 lit g Cpp numai in privinta infractiunii prevazute de art 180 al. 2 C.p., mentinindu-se temeiul achitarii pentru infractiunea prevazuta de art 288 al. 1 Cp, pe art 10 lit. c Cpp, iar pentru infractiunea prevazuta de art 291 Cp, pe art 10 lit.d Cpp.
F. de solutia data prin d.p. 840/R/11.07.2011 a Curtii de Apel P., se constata ca pentru infractiunea prevazuta de art 288 al. 1 Cp s-a retinut achitarea in baza art 10 lit. c Cpp si pentru infractiunea prevazuta de art 291 Cp, s-a retinut de asemenea achitarea in baza art 10 lit.d Cpp.
Astfel, se constata ca masura arestului preventiv a fost luata impotriva reclamantului, in calitatea sa de inculpat trimis in judecata pentru savirsirea unor infractiuni pentru care s-a dispus definitiv achitarea.
Achitarea s-a dispus la data de 11.07.2011, data la care erau in vigoare dispozitiile art 504 Cpp din anul 1968 cu modificarile sale de la acea data, dispozitii fata de care se impune analizarea cererii reclamantului care in cuprinsul cererii de chemare in judecata s-a intemeiat deopotriva atit pe articolul mentionat cit si pe dispozitiile art. 21 al. 1 art 52 al. 3 din Constitutia Romaniei si pe dispozitiile art 5, paragraful 5 si art 13 al. 5 din Conventie.
La data de 31.05.1994, Romania a ratificat Conventia si in consecinta S. R. de la respectiva data are obligatia de a respecta obligatiile ce ii sunt impuse prin respectiva Conventie.
In aplicarea dispozitiilor Conventiei, in speta, a dispozitiilor punctului 5 al art 5, a fost modificat Cpp din anul 1968, prin introducerea Capitolului IV Repararea pagubei materiale sau a daunei morale in cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii de libertate in mod nelegal.
In consecinta, cum in respectarea dispozitiilor Conventiei, legislatia interna a reglementat expres imprejurarea repararii prejudiciului suferit ca urmare a unei arestari in alte conditii decit cele reglementate de art 5, cererea reclamantului urmeaza sa fie analizata din prisma dispozitiilor art 504 al. 3 Cpp din anul 1968 in vigoare la data la care s-a constatat nevinovatia reclamantului.
Continutul dispozitiilor art 504 Cpp este urmatorul:” Privarea sau restringerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz prin ordonanta a procurorului de revocarea masurii privative sau restrictivede libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta de in art 10 al. 1 lit j ori prin hotarire a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarire definitiva de achitare sau prin hotarire definitiv de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art 10 al. 1 lit j. „
In speta, este aplicabila teza art 504 Cpp care reglementeaza ca arestarea capata caracter nelegal in ipoteza in care printr-o hotarire definitiva reclamantul a fost achitat.
Cum prin d.p. 840/R/11.07.2011 a Curtii de Apel P., se constata ca pentru infractiunea prevazuta de art 288 al. 1 Cp s-a retinut achitarea in baza art 10 lit. c Cpp si pentru infractiunea prevazuta de art 291 Cp, s-a retinut de asemenea achitarea in baza art 10 lit.d Cpp. se constata indreptatirea reclamantului la acoperirea prejudiciului moral pe care acesta l-a suferit la urmare a arestarii nelegale.
In speta de fata, opereaza principiul reparatiei integrale care guverneaza raspunderea civila delictuala ( reglementarea art 504 Cpp nu este altceva decit o reglementare speciala a angajarii raspunderii civile delictuale a Statului R.).
Stabilirea cuantumului prejudiciul moral suferit de catre reclamant, presupune de principiu aproximarea, insa instanta trebuie sa aiba in vedere atit dispozitiile art 505 Cpp, durata privarii de libertate, consecintele asupra sa cit si asupra familiei, cit si o . criterii cum ar fi: consecintele suferite atit pe plan fizic cit si pe plan psihic, importanta valorilor morale lezate, masura in care au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute, masura in care i-a fost afectata viata familiala si sociala, situatia profesionala, expunerea la dispretul public, atingerea adusa onoarei si demnitatii persoanei, afectarea grava a prestigiului profesional si a personalitatii morale.
Pentru că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, el diferă de la persoană la persoană și se acordă în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Având în vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat bănește, judecătorul este acela care, pe baza calității sale personale și profesionale, trebuie să stabilească daunele morale, respectând criteriile mai sus precizate.
Toate aceste criterii sunt însă subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doza apreciabila de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.
Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea “prețului” suferințelor fizice si psihice ale reclamantului, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterala a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului si ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale.
Codul de procedură penală, care reprezintă norma specială în materie, are în vedere atât prejudiciul de natură materială, cât și prejudiciul de natură morală suferit de individul respectiv sau de către persoanele ce se află în întreținerea sa, compensarea trebuind să fie integrală și efectivă, cuprinzând atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat.
În cauză, se poate vorbi de o pierdere efectiv suferită, respectiv de prejudiciul moral, considerabil încercat de reclamant, ca urmare a măsurilor preventive nelegale la care a fost supus.
Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu moral, nu pot cuantifica durerea sau suferințele pricinuite prin faptul ilicit invocat, nu reprezintă un preț al durerii și nu este necesar să se dovedească faptul că, o persoană arestată pe nedrept este supusă unor suferințe pe plan psihic, simplul fapt al arestării fiind de natură să aducă atingere întregii personalități a ființei umane. La acordarea despăgubirilor instanța trebuie să țină seama de modul în care faptul ilicit a afectat viața unei persoane, fără ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogățire fără just temei.
Supunerea unei persoane unor proceduri penale ce presupun restrângerea dreptului la libertate atrage suferințe morale, ce privesc demnitatea persoanei, imaginea acesteia în societate, în familie. Reclamantul a suferit o traumă emoțională continuă timp de mai multe luni, cât a fost închis pe nedrept, fiind lipsit de dreptul constituțional la libertate și obligat să stea în arestul poliției și în penitenciar, fiind evident că, în toată această perioadă, imaginea sa a fost deteriorată, cunoscuții săi fiind influențați negativ de faptul arestării în ceea ce privește emiterea unor judecăți de valoare cu privire la reclamant.
Desfășurarea cercetărilor penale (finalizate cu constatarea nevinovăției reclamantului) nu are un caracter ilicit, ținând de normala desfășurare a procesului penal și nici campania denigratoare de presă nu poate fi pusă în sarcina statului.
S. va răspunde, indirect, pentru informațiile publicate în presă și care corespund adevărului și privesc una din faptele ce atrag răspunderea sa, respectiv pentru informațiile referitoare la arestarea reclamantului.
În schimb, statul nu este ținut să răspundă pentru aspectele prezentate de ziariști care depășesc aceste limite.
Declaratiile martorilor audiati arata ca reclamantul ca urmare a diverselor articole publicate in ziare, a suferit prejudicii asupra imaginii sale in comunitatea oamenilor de afaceri, care au refuzat sa mai incheie relatii comerciale cu acesta. De asemenea s-au depus acte medicale care arata ca in anul 2006 acesta are afectiuni cardiace si ca in anul 1997 a suferit de hipertensiune arteriala gradul II. Din cuprinsul extraselor din ziarele momentului, rezulta ca acesta a fost denigrat, imaginea sa publica fiind prezentata deformat, insa prezentarea ziaristilor nu este generata de arestul acestuia, ci din contra acesta este mentionat drept o persoana cu influenta care poate sa influenteze in diverse modalitati solutiile date de instante.
Din toate probele adminsitrate, tribunalul retine ca imaginea prezentata de ziarele timpului nu au legatura de cauzalitate cu masura preventiva. In ceea ce privesc afectiunile fizice, nu s-a facut de asemenea dovada raportului de cauzalitate intre masura arestului si afectiuni. Iar in privinta imaginii de persoana de neincredere confectionata de ziarele momentului, in urma careia, acesta nu a mai putut incheiat relatii de afaceri, se constata ca asa cum s-a retinut imaginea prezentata nu este in relatie de cauzalitate cu masura arestului preventiv.
Prin arestarea nelgala cu certitudine, din simplu fapt al arestarii se retine ca i s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial rezultat din încălcarea dreptului personal la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale: onoare-reputație, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală îndurată de victimă.
Prejudiciul moral suferit de reclamant este unul complex, deoarece măsura arestării preventive i-a afectat acestuia viața de familie și pe cea socială, fiind considerat cert că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sub aspectul credibilității sale, pe plan social, deoarece a fost acuzat de săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual si uz de fals, infractiuni pentru care reclamantul a fost achitat, dar cu toate acestea cererea sa de acordare a sumei solicitate pentru prejudiciul moral suferit nu poate fi considerată, pe deplin, justificată.
Într-adevăr, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost generat de privarea de libertate prin măsura arestării sale preventive (un număr total de 177 de zile), de traumele psihice cauzate de durata arestării preventive, de știrbirea prestigiului în societate, a reputației de care s-a bucurat în sânul colectivității prin mediatizarea cazului reclamantului, în presa scrisă.
Prin arestarea reclamantului, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorită pierderii confortului, afectarea relațiilor cu familia, cu prietenii și prin mediatizarea cazului său în presă.
Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare, pe nedrept, produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onorarea, libertatea individuală, tribunalul va cuantifica acest prejudiciu folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare. Sub acest aspect, au fost avute în vedere cauzele D. și M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 14 mai 2007); C. și G. împotriva României (hotărârea din 15 iunie 2006); Stoianova și N. împotriva României (hotărârea din 4 august 2005); C. împotriva României (hotărârea din 30 septembrie 2008); Rosengren împotriva României (hotărârea din 24 aprilie 2008); P. împotriva României (hotărârea din 3 iunei 2003) și cauza Assinov împotriva Bulgariei (hotărârea din 28 octombrie 1998).
Tribunalul apreciază că durata măsurii preventive reprezintă un element care poate fi luat în calcul la determinarea întinderii pagubei, astfel cum prevăd dispozițiile ar. 505 alin. 1 Cod pr. penală și, ținând cont de toate criteriile legale și jurisprudențiale de evaluare, consideră că o compensație echitabilă este aceea de a acorda reclamantului pentru prejudiciul moral suferit o sumă de 5000 euro (echivalentul în lei la data plății efective).
Instanța a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor și faptul că, atunci când Curtea Europeană acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Dincolo de aceste statuări cu caracter general, instanța trebuie să respecte un principiu al proporționalității, să asigure repararea integrală și efectivă a prejudiciului, iar în speță nu se dovedesc aspecte deosebite, care țin de o poziție socială specială a celui arestat ilegal, de agravarea unei anumite stări de sănătate a acestuia pe perioada detenției sale preventive (sau ulterior, ca rezultat al acesteia) sau deteriorarea statutului social al acestuia.
Or, judecând în echitate, se constată că suma ce se va acorda reclamantului cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respectiv 5000 euro (echivalentul în lei la data plății efective), este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privată, cât și cea socială.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul urmeaza sa oblige S. R. în favoarea reclamantului la plata contravalorii sumei de 5000 euro la cursul valutar BNR de la data plății, reprezentând daune morale cauzate de arestarea nelegală pt. perioada 20.10._96.
Cererea ce priveste daunele morale generate de durata nerezonabila a procedurilor:
Prin Hotarirea D. impotriva Romaniei din data de 14.04.2009, s-a constatat incalcarea art 6 paragrafului 1 din Conventie, din cauza duratei excesive a procedurilor.
In consecinta, se constata ca S. R. se face vinovat de o durata a procedurilor excesiva in solutionarea cauzei penale ce l-a privit pe reclamant.
Astfel, i s-a incalcat reclamantului dreptul la un proces echitabil, drept reglementat atit de Constitutia Romaniei cit si in Conventie la care Romania este parte.
S. R. si-a incalcat astfel obligatiile asumate fata de reclamant, in calitatea acestuia de persoana cercetata si judecata de catre organele abilitate in acest sens.
O astfel de fapta se incadreaza conditiile angajarii raspunderii civile delictuale de drept comun, de la care S. nu este exonerat.
Este certa incalcarea dreptului reclamantului, fapta Statului R. de nerespectare a unor drepturi si implicit, prejudiciul moral suferit de reclamant ce a fost supus o perioada indelungata procedurilor penale pina la momentul pronuntarii definitive a unei solutii penale este unul cert, acesta fiind supus unei perioade indelungate de incertitudine in privinta stabilirii vinovatiei sau nevinovatiei sale, precum si disconfortului, conditionarii, inerente desfasurarii unei astfel de proceduri.
Pentru că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, el diferă de la persoană la persoană și se acordă în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Având în vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat bănește, judecătorul este acela care, pe baza calității sale personale și profesionale, trebuie să stabilească daunele morale, respectând criteriile mai sus precizate.
Toate aceste criterii sunt însă subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doza apreciabila de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.
Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea “prețului” suferințelor fizice si psihice ale reclamantului, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterala a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului si ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale.
Reținând că este de netăgăduit că orice durata nerezonabila a procedurilor, produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează psihicul uman tribunalul va cuantifica acest prejudiciu folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.
Tribunalul, ținând cont de toate criteriile legale și jurisprudențiale de evaluare, consideră că o compensație echitabilă este aceea de a acorda reclamantului pentru prejudiciul moral suferit o sumă de 5000 euro (echivalentul în lei la data plății efective).
Instanța a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor și faptul că, atunci când Curtea Europeană acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Dincolo de aceste statuări cu caracter general, instanța trebuie să respecte un principiu al proporționalității, să asigure repararea integrală și efectivă a prejudiciului, iar în speță nu se dovedesc aspecte deosebite, care i-au deteriorat conditia sociala, morala, cauzate de durata nerezonabila a procedurilor.
Or, judecând în echitate, se constată că suma ce se va acorda reclamantului cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respectiv 5000 euro (echivalentul în lei la data plății efective), este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privată, cât și cea socială.
F. de cele aratate, in temeiul art 998 C.civ. din anul 1864 va obliga S. R. în favoarea reclamantului la plata contravalorii sumei de 5000 euro la cursul valutar BNR de la data plății, reprezentând daune morale cauzate de durata nerezonabilă a procedurilor.
Cererea ce priveste daunele morale ca urmare a incalcarii prezumtiei de nevinovatie .
Prin Hotarirea D. impotriva Romaniei din data de 14.04.2009, s-a constatat incalcarea art 6 paragraful 2 din Conventie, si anume incalcarea prezumtiei nevinovatiei reclamantului.
Din considerentele hotaririi rezulta ca, s-a retinut incalcarea prezumtiei de nevinovatie, din cauza faptului ca instanta de apel a constatat vinovatia reclamantului, in conditiile pronuntarii unei hotariri de incetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescriptiei raspunderii penale fara sa audieze martorii si fara sa interogheze reclamantul mai ales in conditiile in care hotarirea a carei temeinicie se verifica, statuase asupra nevinovatiei inculpatului. Curtea a sanctionat asa cum rezulta din paragaraful 41 al hotaririi faptul ca, extrasul enuntat din hotarirea instantei nationale analizate, prezenta ca stabilite anumite fapte enuntate in rechizitoriu fara a se stabili un nou termen de judecata si fara ca instanta de apel sa se fi pronuntat cu privire la probele ce trebuiau administrate. Se conchide ca, prin inchiderea procedurii, Curtea de Apel a pus sub semnul intrebarii nevinovatia reclamantului pronuntindu-se asupra vinovatiei sale in virtutea Codului Penal.
Dupa pronuntarea Hotaririi D. impotriva Romaniei, Curtea de Apel P., a pronuntat d.p. 840/R/11.07.2011 prin care se constata ca pentru infractiunea prevazuta de art 288 al. 1 Cp s-a retinut achitarea in baza art 10 lit. c Cpp si pentru infractiunea prevazuta de art 291 Cp, s-a retinut de asemenea achitarea in baza art 10 lit.d Cpp, iar pentru infractiunea preavzuta de art 180 al. 2 Cp incetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescriptiei raspunderii penale.
Din cuprinsul considerentelor hotaririi mentionate, rezulta ca probele au fost direct administrate de catre instanta cu respectarea dreptului la aparare al reclamatului. Asa cum s-a aratat, pentru doua din cele trei infractiuni s-a constatat nevinovatia, iar pentru fapta de lovire s-a retinut in considerente ca reclamantul a savirsit-o, insa a intervenit prescriptia raspunderii penale.
Retinind ca in solutionarea cauzei penale, prin d.p. 840/R/11.07.2011 a Curtii de Apel P., s-au respectat garantiile procesuale ale unui proces echitabil, administrarea nemijlocita a probatoriul si respectarea dreptului la aparare, chiar daca s-a retinut ca reclamantul a savirsit fapta prevazuta de art 180 al. 2 Cp, in cauza de fata s-a respectat prezumtia de nevinovatie a reclamantului.
Astfel, reluarea procesului cu respectarea garantiilor procesuale, a inlaturat incalcarea prezumtiei de nevinovatie retinuta de Hotarirea D. impotriva Romaniei.
In aceste conditii, se constata ca prejudiciul pretins a fost inlaturat prin inlaturarea incalcarii.
Ca atare, cum nu mai exista prejudiciu, nu se intrunesc conditiile angajarii raspunderii civile delictuale a Statului in privinta cererii analizate si in consecinta aceasta urmeaza sa fie respinsa.
Cerere ce priveste daunele morale ca urmare a restringerii libertatii pe o durata de 7 ani, cit a fost supus masurii de control judiciar.
Prin decizia penală nr. 513/18.12.1996 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr. 214/1997 a fost dispusă punerea în libertate a reclamantului sub control judiciar, in calitate de inculpat cercetat pentru savirsirea infractiunilor de vatamare corporala prevazuta de art 181 Cp, fals material in inscrisuri oficiale prevazuta de art. 288 al. 1 Cp si uz de fals prevazuta de art. 291 Cp cu aplicarea art. 33 lit a C.p. pentru o durata de 7 ani.
Prin d.p.140R a Curtii de Apel P. ramasa definitiva la data de 12.03.2002, s-a dispus incetarea procesului penal in temeiul art 10 lit g Cpp, pentru infractiunile prevazute de art. 288 al. 1 art 291 si 181 Cp si s-a constatat prescrisa raspunderea penala a inculpatului. In cuprinsul considerentelor s-a retinut ca reclamantul era vinovat de savirsirea faptelor penale mentionate si ar fi trebuit sa fie atrasa raspunderea sa penala.
In urma pronuntarii Hotaririi D. impotriva Romaniei la data de 14.04.2009, s-a pronuntat dec. 881/6.12.2010 a ICCJ s-a admis cererea de revizuire si s-a dispus reluarea judecatii cu respectarea garantiilor procesuale privind respectarea unui proces echitabil.
Prin d.p. 840/R/11.07.2011 a Curtii de Apel P., s-a casat in parte decizia penala 307/2001 a Tribunalului Vilcea in sensul ca s-a dispus incetarea procesului penal in baza art 11 punct 2 lit. b raportat la art 10 lit g Cpp numai in privinta infractiunii prevazute de art 180 al. 2 C.p., mentinindu-se temeiul achitarii pentru infractiunea prevazuta de art 288 al. 1 Cp, pe art 10 lit. c Cpp, iar pentru infractiunea prevazuta de art 291 Cp, pe art 10 lit.d Cpp.
F. de solutia data prin d.p. 840/R/11.07.2011 a Curtii de Apel P., se constata ca pentru infractiunea prevazuta de art 288 al. 1 Cp s-a retinut achitarea in baza art 10 lit. c Cpp si pentru infractiunea prevazuta de art 291 Cp, s-a retinut de asemenea achitarea in baza art 10 lit.d Cpp.
Astfel, se constata ca masura restrictiva de libertate a fost luata impotriva reclamantului, in calitatea sa de inculpat trimis in judecata pentru savirsirea unor infractiuni pentru care s-a dispus definitiv achitarea.
Achitarea s-a dispus la data de 11.07.2011, data la care erau in vigoare dispozitiile art 504 Cpp din anul 1968 cu modificarile sale de la acea data, dispozitii fata de care se impune analizarea cererii reclamantului care in cuprinsul cererii de chemare in judecata s-a intemeiat deopotriva atit pe articolul mentionat cit si pe dispozitiile art. 21 al. 1 art 52 al. 3 din Constitutia Romaniei si pe dispozitiile art 5, paragraful 5 si art 13 al. 5 din Conventie.
La data de 31.05.1994, Romania a ratificat Conventia si in consecinta S. R. de la respectiva data are obligatia de a respecta obligatiile ce ii sunt impuse prin respectiva Conventie.
In aplicarea dispozitiilor Conventiei, in speta, a dispozitiilor punctului 5 al art 5, a fost modificat Cpp din anul 1968, prin introducerea Capitolului IV Repararea pagubei materiale sau a daunei morale in cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii de libertate in mod nelegal.
In consecinta, cum in respectarea dispozitiilor Conventiei, legislatia interna a reglementat expres imprejurarea repararii prejudiciului suferit ca urmare a restringerii libertatii in alte conditii decit cele reglementate de art 5, cererea reclamantului urmeaza sa fie analizata din prisma dispozitiilor art 504 al. 3 Cpp din anul 1968 in vigoare la data la care s-a constatat nevinovatia reclamantului.
Continutul dispozitiilor art 504 Cpp este urmatorul:” Privarea sau restringerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz prin ordonanta a procurorului de revocarea masurii privative sau restrictivede libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta de in art 10 al. 1 lit j ori prin hotarire a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarire definitiva de achitare sau prin hotarire definitiv de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art 10 al. 1 lit j. „
In speta, este aplicabila teza art 504 Cpp care reglementeaza ca restringerea de libertate capata caracter nelegal in ipoteza in care printr-o hotarire definitiva reclamantul a fost achitat.
Cum prin d.p. 840/R/11.07.2011 a Curtii de Apel P., se constata ca pentru infractiunea prevazuta de art 288 al. 1 Cp s-a retinut achitarea in baza art 10 lit. c Cpp si pentru infractiunea prevazuta de art 291 Cp, s-a retinut de asemenea achitarea in baza art 10 lit.d Cpp. se constata indreptatirea reclamantului la acoperirea prejudiciului moral pe care acesta l-a suferit la urmare a arestarii nelegale.
In speta de fata, opereaza principiul reparatiei integrale care guverneaza raspunderea civila delictuala ( reglementarea art 504 Cpp nu este altceva decit o reglementare speciala a angajarii raspunderii civile delictuale a Statului R.).
Stabilirea cuantumului prejudiciul moral suferit de catre reclamant, presupune de principiu aproximarea, insa instanta trebuie sa aiba in vedere atit dispozitiile art 505 Cpp, durata restringerii libertatii, consecintele asupra sa cit si asupra familiei, cit si o . criterii cum ar fi: consecintele suferite atit pe plan fizic cit si pe plan psihic, importanta valorilor morale lezate, masura in care au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute, masura in care i-a fost afectata viata familiala si sociala, situatia profesionala, expunerea la dispretul public, atingerea adusa onoarei si demnitatii persoanei, afectarea grava a prestigiului profesional si a personalitatii morale.
Pentru că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, el diferă de la persoană la persoană și se acordă în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Având în vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat bănește, judecătorul este acela care, pe baza calității sale personale și profesionale, trebuie să stabilească daunele morale, respectând criteriile mai sus precizate.
Toate aceste criterii sunt însă subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doza apreciabila de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.
Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea “prețului” suferințelor fizice si psihice ale reclamantului, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterala a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului si ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale.
Codul de procedură penală, care reprezintă norma specială în materie, are în vedere atât prejudiciul de natură materială, cât și prejudiciul de natură morală suferit de individul respectiv sau de către persoanele ce se află în întreținerea sa, compensarea trebuind să fie integrală și efectivă, cuprinzând atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat.
În cauză, se poate vorbi de o pierdere efectiv suferită, respectiv de prejudiciul moral, considerabil încercat de reclamant, ca urmare a masurii restrictive de libertate la care a fost supus.
Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu moral, nu pot cuantifica durerea sau suferințele pricinuite prin faptul ilicit invocat, nu reprezintă un preț al durerii și nu este necesar să se dovedească faptul că, o persoană a carei libertate a fost restrictionata pe nedrept este supusă unor suferințe pe plan psihic, simplul fapt al restrictionariii fiind de natură să aducă atingere întregii personalități a ființei umane. La acordarea despăgubirilor instanța trebuie să țină seama de modul în care faptul ilicit a afectat viața unei persoane, fără ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogățire fără just temei.
Prejudiciul moral suferit de reclamant este unul complex, deoarece măsura restrictionarii libertatii i-a afectat acestuia viața de familie și pe cea socială, fiind considerat cert că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sub aspectul credibilității sale, pe plan social, deoarece a fost acuzat de săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual si uz de fals, infractiuni pentru care reclamantul a fost achitat, dar cu toate acestea cererea sa de acordare a sumei solicitate pentru prejudiciul moral suferit nu poate fi considerată, pe deplin, justificată.
Într-adevăr, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost generat de restringerea libertatii pe o perioada de 7 ani.
Prin restrictionarea nelegala, reclamantului, i s-a cauzat un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorită pierderii confortului, afectarea relațiilor cu familia, cu prietenii și prin mediatizarea cazului său în presă.
Reținând că este de netăgăduit că orice restrictionare și inculpare, pe nedrept, produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onorarea, libertatea individuală, tribunalul va cuantifica acest prejudiciu folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare. Sub acest aspect, au fost avute în vedere cauzele D. și M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 14 mai 2007); C. și G. împotriva României (hotărârea din 15 iunie 2006); Stoianova și N. împotriva României (hotărârea din 4 august 2005); C. împotriva României (hotărârea din 30 septembrie 2008); Rosengren împotriva României (hotărârea din 24 aprilie 2008); P. împotriva României (hotărârea din 3 iunei 2003) și cauza Assinov împotriva Bulgariei (hotărârea din 28 octombrie 1998).
Tribunalul apreciază că durata măsurii restrictive reprezintă un element care poate fi luat în calcul la determinarea întinderii pagubei, astfel cum prevăd dispozițiile ar. 505 alin. 1 Cod pr. penală și, ținând cont de toate criteriile legale și jurisprudențiale de evaluare, consideră că o compensație echitabilă este aceea de a acorda reclamantului pentru prejudiciul moral suferit o sumă de 2500 euro (echivalentul în lei la data plății efective).
Instanța a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor și faptul că, atunci când Curtea Europeană acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Dincolo de aceste statuări cu caracter general, instanța trebuie să respecte un principiu al proporționalității, să asigure repararea integrală și efectivă a prejudiciului, iar în speță nu se dovedesc aspecte deosebite, care țin de o poziție socială specială a celui restrictionat, de agravarea unei anumite stări de sănătate a acestuia pe pe respectiva perioada (sau ulterior, ca rezultat al acesteia) sau deteriorarea statutului social al acestuia.
Or, judecând în echitate, se constată că suma ce se va acorda reclamantului cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respectiv 2500 euro (echivalentul în lei la data plății efective), este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privată, cât și cea socială.
F. de cele aratate in fapt si in drept, va obliga S. R. în favoarea reclamantului de plata contravalorii sumei de 2500 euro la cursul valutar BNR de la data plății, reprezentând daune morale cauzate de restrângerea libertății pentru o perioadă de 7 ani.
Cererea privind contravaloarea daunelor materiale generate de pierderea utilajelor tipografice: derulator cu gofrare, banțig porționare, masă electrică lipit și ghilotină tipografică.
Reclamantul a investit instanta cu o cerere de angajare a raspunderii civle delictuale a Statului R., aratind ca arestarea nelegala a avut drept consecinta directa pierderea dreptului sau de proprietate asupra urmatoarelor utilaje tipografice: derulator cu gofrare, banțig porționare, masă electrică lipit și ghilotină tipografică.
Pentru angajarea raspunderii civle delictuale este necesar a fi intrunite urmatoarele conditii: fapta ilicita, vinovatie, prejudiciul si raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.
Prin factura inscris f105, dosar de fond in primul ciclu procesual, reclamantul a facut dovada existentei dreptului sau de proprietate asupra bunurilor a caror pierdere a reclamat-o.
Reclamantul in baza art 1169 C.civ din anul 1864, are sarcina probatiunii tuturor conditiilor angajarii raspunderii civile delictuale.
Astfel, avea in sarcina sa obligatia de a dovedi pe de o parte ca a piedut proprietatea bunurilor respective, iar pe de alta parte raportul de cauzalitate, in speta, de a dovedi ca in perioada in care a fost arestat bunurile sale i-au iesit din patrimoniu, ca urmare a imposibilitatii de a le supraveghea sau de a le administra sau conserva corespunzator.
Or, in cauza, nu se face dovada nici a pierderii bunurilor, cu atit mai mult a raportului de cauzalitate.
Din probele administrate, martorii audiatii, nu rezulta in mod cert si nemijlocit ca vreunul dintre martori a avut cunostinta in mod direct de pierderea de catre reclamant a respectivelor bunuri.
In consecinta, cum nu sunt intrunite conditiile art 998 C.civ., instanta urmeaza sa respinga cererea ca neintemeiata.
Cererea privind contravaloarea daunelor materiale generate de pierderea utilajelor agricole: remorcă auto nefuncțională, tractor U 650, cap. cilindrică 4500 cm. cubi, ștanță nr. 606, remorcă tractor.
Reclamantul a investit instanta cu o cerere de angajare a raspunderii civle delictuale a Statului R., aratind ca arestarea nelegala a avut drept consecinta directa pierderea dreptului sau de proprietate asupra urmatoarelor utilaje agricole: remorcă auto nefuncțională, tractor U 650, cap. cilindrică 4500 cm. cubi, ștanță nr. 606, remorcă tractor.
Pentru angajarea raspunderii civle delictuale este necesar a fi intrunite urmatoarele conditii: fapta ilicita, vinovatie, prejudiciul si raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.
Prin factura inscris f110,114, dosar de fond in primul ciclu procesual, reclamantul a facut dovada existentei dreptului sau de proprietate asupra bunurilor a caror pierdere a reclamat-o.
Reclamantul in baza art 1169 C.civ din anul 1864, are sarcina probatiunii tuturor conditiilor angajarii raspunderii civile delictuale.
Astfel, avea in sarcina sa obligatia de a dovedi pe de o parte ca a piedut proprietatea bunurilor respective, iar pe de alta parte raportul de cauzalitate, in speta, de a dovedi ca in perioada in care a fost arestat bunurile sale i-au iesit din patrimoniu, ca urmare a imposibilitatii de a le supraveghea sau de a le administra sau conserva corespunzator.
Or, in cauza, nu se face dovada nici a pierderii bunurilor, cu atit mai mult a raportului de cauzalitate.
Din probele administrate, martorii audiatii, nu rezulta in mod cert si nemijlocit ca vreunul dintre martori a avut cunostinta in mod direct de pierderea de catre reclamant a respectivelor bunuri.
In consecinta, cum nu sunt intrunite conditiile art 998 C.civ., instanta urmeaza sa respinga cererea ca neintemeiata.
Cererea privind contravaloarea daunelor materiale generate de neexecutarea contractului de comision nr._/08.07.1995
Prin cererea principala s-a mai solicitat instantei contravaloarea prejudiciului provocat reclamantului de punerea in imposibilitate, ca urmare a arestarii nelegale, de a executa contractul nr._/8.07.1995.
Pentru angajarea raspunderii civle delictuale este necesar a fi intrunite urmatoarele conditii: fapta ilicita, vinovatie, prejudiciul si raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.
Reclamantul in baza art 1169 C.civ din anul 1864, are sarcina probatiunii tuturor conditiilor angajarii raspunderii civile delictuale.
In consecinta, acesta are obligatia de a dovedi existenta contractului si implicit imposibilitatea sa de a executa contractul ca urmare a arestarii nelegale.
Durata arestarii nelegale reclamata a fi generatoare de prejudicii este cuprinsa intre data de 20.10.1995 si 17.04.1996.
Contractul a carui existenta o dovedeste in cauza reclamantul a fost incheiat la data de 8.07.1995.
Din cuprinsul contractului depus si analizat in cauza rezulta ca obiectul acestui acord il constituie protectia comisioanelor ce urmeaza sa fie obtinute ca urmare a derularii unui alt contract. Astfel, in cuprinsul paragrafului 2.1 reclamantul isi asuma obligatia de a efectua toate documentele necesare pentru indeplinirea acordului de protectie a comosioanelor si de a-l depune bancile respectivilor participanti la tranzactii, inainte de inceperea acestora.De asemenea in paragraful 1.1 Corporatia Koala, in calitate de vinzator isi asuma obligatia de a plati un anumit cuantum al comisionului, comision platibil in anumite conditii.
Mai mult decit atit, in paragraful 6.1 se constata ca acest contract de protectie a comisionului devine valabil dupa semnarea acordului de cumparare si de vinzare incheiat intre Shenyang Treadtel Co SRL in calitate de cumparator si Network Scrap Metal Corporation in calitate de vinzator.
F. de clauzele contractuale aratate, se constata pe de o parte ca nu s-a facut dovada ca prezentul contract de protectie a comisionului a intrat in vigoare in conditiile punctului 6.1, iar pe de alta parte, nu face dovada suficienta si certa a existentei unui contract aflat in derulare in a carui executare, reclamantul a fost impiedicat de luarea asupra sa a masurii arestarii nelegale.
In consecinta, cum nu sunt intrunite conditiile art 998 C.civ., instanta urmeaza sa respinga cererea ca neintemeiata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea reclamantului D. I., cu domiciliul în C., ., județul D. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, astfel:
Obligă S. R. în favoarea reclamantului la plata contravalorii sumei de 5000 euro la cursul valutar BNR de la data plății, reprezentând daune morale cauzate de arestarea nelegală pt. perioada 20.10._96.
Obligă S. R. în favoarea reclamantului la plata contravalorii sumei de 5000 euro la cursul valutar BNR de la data plății, reprezentând daune morale cauzate de durata nerezonabilă a procedurilor.
Respinge petitul privind cererea cu obiect pretenții rezultate din încălcarea prezumției de nevinovăție.
Obligă S. R. în favoarea reclamantului de plata contravalorii sumei de 2500 euro la cursul valutar BNR de la data plății, reprezentând daune morale cauzate de restrângerea libertății pentru o perioadă de 7 ani.
Respinge cererea privind contravaloarea daunelor materiale generate de pierderea utilajelor tipografice: derulator cu gofrare, banțig porționare, masă electrică lipit și ghilotină tipografică, ca neîntemeiată.
Respinge cererea privind contravaloarea daunelor materiale generate de pierderea utilajelor agricole: remorcă auto nefuncțională, tractor U 650, cap. cilindrică 4500 cm. cubi, ștanță nr. 606, remorcă tractor ca neintemeiata.
Respinge cererea privind contravaloarea daunelor materiale generate de neexecutarea contractului de comision nr._/08.07.1995, ca neîntemeiată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Martie 2015.
Președinte, R. L. Z. | ||
Grefier, G. D. |
Red.R.L.Z.
Tehn.F.M./4 ex.
| ← Fond funciar. Hotărâre din 01-04-2015, Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Sentința nr. 12/2015. Tribunalul DOLJ → |
|---|
