Pretenţii. Decizia nr. 142/2013. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 142/2013 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 22-01-2013 în dosarul nr. 19943/95/2012
Dosar nr._
Cod operator: 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL GORJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 142/2013
Ședința publică de la 22 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. R.
Judecător A. E. S.
Judecător M. T.
Grefier E. L. B.
Pe rol se află judecarea contestației în anulare formulată de contestatorii C. V. și . prin administrator R. V., împotriva deciziei civile nr. 3370 din 15.11.2012 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns contestatorii C. V. și administrator R. V. pentru ., lipsă fiind intimatul C. C. O..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință care învederează că pentru termenul de astăzi se constată depuse la dosar prin serviciul registratură al instanței adresa nr. 4197/12.01.2013 de către Ministerul Finanțelor Publice, concluzii scrise depuse de intimatului C. C. O. la care anexează copie de pe certificatul întocmit de grefa Tribunalului Gorj cu privire la dosarul nr._, ordonanța de infirmare a Parchetului de pe lângă Judecătoria G. dosar nr. 1904/II/6/2010.
Contestatorul C. V. a depus la dosar Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948, încheierea din 30.07.2003 pronunțată de Judecătoria Tg-J., rezoluția din 31 martie 2006 a Parchetului de pe Lângă Curtea de Apel C. – Secția de urmărire penală dosar nr. 63/P/2006, rezoluția de confirmare a propunerii de neîncepere a urmării penale a Parchetului de pe lângă Tribunalul V. dosar nr. 1658/P/2008, decizia civilă nr. 211 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ *, sentința civilă nr. 255 din 24.09.2012 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._, încheierea din 01.11.2012 pronunțată Tribunalul Gorj în dosarul nr._, extras din ziarul Observator Național din noiembrie 2012, extras din ziarul Manifest din 24 – 30 aprilie și încheierea din 03.09.2012 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ .
Contestatorul C. V. mai depune la dosar o cerere de recuzare împotriva președintelui completului de judecată domnul magistrat R. G. la care anexează taxa de timbru fiscal în sumă de 4 lei și timbru judiciar 0,3 lei.
Tribunalul, suspendă ședința de judecată pentru soluționarea cererii de recuzare formulată de către contestatorul C. V. împotriva președintelui completului de judecată.
După soluționarea cererii de recuzare de către completul de judecată desemnat potrivit regulamentului de ordine interioară al instanțelor de judecată și pronunțarea în ședință publică a hotărârii de respingere a cererii, s-au reluat dezbaterile.
Constatând că părțile nu mai au de formulat excepții sau cereri, s-a reținut cauza în stare de judecată și, închizând dezbaterile, s-a acordat cuvântul părților prezente.
Contestatoarea ., prin administrator R. V., a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond. A susținut că în dosarul de fond s-au făcut apărări de către un avocat care nu și-a dovedit calitatea, existând și o plângere penală în acest sens. Arată că avocatul în cauză funcționează într-un barou avocațional fără să aibă la bază un act de înființare.
Totodată, a susținut că instanța civilă de recurs nu era competentă să soluționeze cauza sub aspect material, competența revenea instanței comerciale a aceluiași tribunal față de existența în proces a unei societăți comerciale. Precizează că aceeași instanță nu are practică unitară sub acest aspect, existând o cauză similară care a fost trimisă secției comerciale pentru soluționare.
Mai invocă lipsa de apărare pe motiv că nu a cunoscut ce avocat are dreptul să reprezinte partea. Nu s-a respectat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin lipsa soluționării problemei apărării. Mai mult, cererea de chemare în judecată este formulată printr-un avocat din baroul fără acte de înființare.
Contestator C. V. a pus concluzii de admitere a contestației în anulare, instanța civilă nu era competentă material să soluționeze cauza, ci instanța comercială, existând o speță similară la același tribunal unde s-a declinat competența respectivei secții. Susține că baroul de avocatură tradițional nu are act de înființare. Pe fond, a arătat că articolele din ziarul Manifestul sunt pamflete, s-au respectat toate regulile gramaticale, iar ziaristul este câinele de pază al democrației. Invocă cazul D. contra României. Apreciază că nu a fost respectat art. 1169 C.civil de la 1864, reclamantul nefăcând proba celor susținute în cererea de chemare în judecată.
A depus și concluzii scrise.
TRIBUNALUL
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-J., sub nr._ reclamantul C. C. O. a chemat în judecată pe pârâții . prin administrator R. V. și C. V. – Ziarist al Publicației Manifest, solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța să se dispună obligarea în solidar pârâții la plata de daune morale în valoare de 30.000 lei deoarece în numerele 40 și 43 ale publicației MANIFEST a fost insultat și calomniat, iar acest fapt a avut ca urmare prejudicierea demnității sale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost asistent universitar la Universitatea „C. B.”din Tg-J., iar în numerele 40 și 43 ale publicației mai sus menționate, jurnalistul C. V. a scris două articole prin care i-a adus insulte și denigrări care i-au produs grave prejudicii, fiind umilit și lezat moral. Reclamantul a arătat că a fost sunat de foștii colegi de la universitate, care i-au spus că această publicație a fost împărțită în mod gratuit în toate sediile facultăților din universitate iar o altă modalitate prin care a fost răspândită știrea cu cele două articole a reprezentat-o rețelele de socializare, pe care studenții nu au ezitat să le folosească.
Reclamantul a susținut in acțiune că articolul i-a afectat și viața privată.A precizat că, în conformitate cu art. 1 alin. 3 din Constituția României demnitatea omului este una din valorile supreme într-un stat democratic și este garantată de către stat, iar potrivit art. 30 alin 6 din Constituția României, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine."
În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349 Cod Civil.
În dovedirea cererii a depus la dosar, în copie, cartea sa de identitate și extrase din publicațiile nr. 43 și 40 ale ziarului „Manifest”, diploma de doctor in filozofie nr 203/12.09.2005 emisă de Universitatea „B.-Bolyai” din Cluj N., cartea de muncă . nr_, copii ale unor lucrări in care reclamantul apare ca autor sau coautor.
Pârâta ., prin administrator R. V., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii întrucât în conținutul materialului nu se regăsește numele reclamantului, întregul material fiind un pamflet, numele personajelor fiind protejate prin folosirea unor nume conspiratorii, dat fiind faptul că discuția a avut loc într-un local în timp ce persoanele participante, pe fondul unei stări de ebrietate, discutau cele relatate în materialele publicate.
A mai arătat intimata că nu este adevărat că această publicație a fost distribuită gratuit că nu s- a urmărit o campanie de defăimare a personajelor prezentate în materialul publicat, ci acesta a fost publicat în scopul de a informa mediul academic despre practicile neacademice, fiind reprezentate vicii ale participanților la discuție, vicii ce nu sunt atribuite în numele reclamantului . S-a arătat că nu au fost prezentate defecte ale persoanelor participante la discuția din local, reporterii publicației se aflau întâmplător în localul unde a avut loc discuția și pentru că au ajuns la concluzia că se discuta despre unele cadre universitare pentru a nu le strica imaginea s-au folosit nume conspirative care și acestea nu au fost date integral. S-a precizat că orice persoană lezată de materialul publicat avea posibilitatea legală de a solicita rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i s-a refuzat, avea dreptul la replică. De asemenea, pârâții au invocat faptul că reclamantul este o persoană publică, fiind senior editor al publicatiei Gorj News.
În drept, și-a întemeiat întâmpinarea pe disp. art. 115-118 C.pr.civ.
Pârâtii au invocat excepției prematurității introducerii acțiunii, arătând că in raport de dispozițiile art 720 ind 1 Cod procedură civilă, acțiunea reclamantului este prematur introdusă, întrucât acesta nu a efectuat procedura prealabilă, nu a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă.
De asemenea a fost invocată excepția lipsei calității de reprezentant al avocatului reclamantului, motivat de faptul că acțiunea reclamantului este semnată prin avocat, iar în Cotidianul Manifest au fost publicate mai multe articole cu privire la lipsa actelor de înființare a Baroului Gorj, solicitând ca apărătorul reclamantului care semnează acțiunea să facă dovada înființării baroului în care este înscris.
Alăturat întâmpinării a depus la dosar extras din publicațiile 45, mai multe publicații ale Cotidianului Manifest.
Instanța a respins cele două excepții, cea a prematurității acțiunii și a lipsei calității de reprezentant a avocatului L. E., cu motivarea expusă in încheierile de ședință din data de 02.03.2012, respectiv10.05.2012.
P. sentința civilă nr. 7948/24.05.2012, pronunțată de Judecătoria Tg J., în dosarul nr._ a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C. C. O., domiciliat în Tg-J., ..16, . jud. Gorj, în contradictoriu cu pârâții ., (prin administrator R. V.), cu sediul în comuna Ciuperceni, . și pârâtul C. V. - ziarist la publicația MANIFEST, cu domiciliul procesual la sediul societății pârâte.
Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 30.000 lei reclamantului, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că printr-o . articole publicate in ziarul Manifest, in perioada decembrie 2011-februarie 2012, au fost formulate o . afirmații la adresa reclamantului aducându-se atingere atributelor sale personal nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea și reputația reclamantului. Pe fondul relatării unor conflicte din cadrul Universității C. B. din Tg J., pârâții au făcut referiri la diverse persoane din cadrul acestei unități de invătâmânt printre care și la reclamantul din cauza de față.
In cauza dedusă judecății, obiectul litigiului il reprezintă prejudiciul moral creat unei persoane prin intermediului unor articole apărute in presă. Așadar se pune problema dacă libertatea de exprimare a presei a fost exercitată in limitele sale normale, fără a aduce prejudicii unei persoane fizice.
Problema libertății de exprimare, limitele exercitării acesteia sunt reglementată de norme internaționale (art 10 CEDO) dar și de dispoziții din dreptul intern (art 30 Constituția României ).
Potrivit art. 10 CEDO, “Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autoritarilor publice si fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertati ce comporta îndatoriri si responsabilități poate fi supusa unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie masuri necesare într-o societate democratica pentru securitatea natională, integritatea teritoriala sau siguranța publică, apărarea ordinii si prevenirea infracțiunilor, protecția sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale ...”
Conform art. 30 din Constitutia României, ”libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine, răspunderea civila pentru informația sau pentru creația adusa la cunoștința publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în conditiile legii.”
De asemenea, potrivit normelor legale legale ziaristul răspunde pentru publicații ce cuprind date sau fapte neadevărate, de natura a vătăma interesele legitime si a știrbi demnitatea, onoarea sau reputația unei persoane, prestigiul sau social sau profesional, ori prin care se proferează insulte, calomnii sau se aduc amenințări la adresa unei persoane .
In articolele 1349, 1357, 1359 cod civil sunt reglementate condițiile in care este angajată răspunderea civilă delictuală. Potrivit art 1349 cod civil, orice persoană are obligația să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, fiind obligat să repare integral prejudiciile cauzate prin incalcarea acestei obligații. Articolul 1357 cod civil prevede că: ”Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, este obligat sa îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoara culpă” iar conform prevederilor art. 1359 din același act normativ, „Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat si când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, daca interesul este legitim, serios si, prin felul in care se manifesta, creează aparenta unui drept subiectiv.”
Având in vedere dispozițiile legale mai sus menționate, instanța a reținut că dreptul la libertatea de exprimare nu este un drept absolut, acesta trebuind să fie exercitat cu bună credintă, in scopul de a informa opinia publică despre subiecte de interes general și fără a aduce prejudicii imaginii unei persoane fără să-i afecteze reputația și drepturilor sale personal nepatrimoniale.
Rolului presei de câine de pază al democrației îi corespunde obligația ca „ziaristii să actioneze cu bună-credința, în scopul de a prezenta informatii corecte si verificate, în acord cu etica profesiei de ziarist”. (cauza Mc Vicar contra Regatului Unit al Marii Britanii). Comunicarea informațiilor și ideilor asupra unor teme de interes general nu trebuie să depășească anumite limite. Când s-a invocat existența unor fapte, adevărul lor trebuie să fie demonstrat. Prezentarea unor fapte, cu rea credință, cu insinuări privind legalitatea acestora, fără a demonstra veridicitatea acestora, depășește limitele criticii acceptabile.
Instanța a constatat că autorul articolelor- pârâtul C. V., a publicat in mai multe ediții ale publicației Manifest, articole de presă, in care este lezată imaginea reclamantului, fără ca acest lucru să aibă vreo legătura cu exprimarea unor idei sau informații care sa servească interesului public, general .
De asemenea, instanța a apreciat că din cuprinsul articolelor respective rezultă intenția clară a autorului de a defăima, de a prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară și imaginea reclamantului, astfel încât libertatea de exprimare invocată de pârâți incetează să aibă aplicabilitate, iar fapta de a scrie și publica asemenea articole de presă intră în sfera ilicitului civil.
In plus, prin referirile la viața personală a reclamantului dar și a părinților acestuia, dar mai ales prin limbajul folosit in articolele respective, s-a adus o incalcare a dreptului reclamantului la viata particulară și la imagine publică. Chiar dacă reclamantul este o persoană publică, fiind la rândul său jurnalist, aspect invocat de pârâti, acest lucru nu justifică incălcarea drepturilor sale la imagine publică .
S-a reținut că articolele respective folosesc un limbaj ingurios și calomnios, referindu-se la viața personală a reclamantului și familiei sale dar și la activitatea sa profesională, respectiv la cea de asistent universitar. Astfel, reclamantul este denigrat, fiindu-i adresate apelative ca Cerșel C. –bețivanu, consiler cătel, avorton, beizadea comunistoidă, pușlama bețivană, jigodie avortată social, jagardea, dobitoc indoctrinat, betivan scandalagiu, hahaleră ordinară, ratat, etc. De asemenea, prin modul de redactare a articolelor respective, autorul articolelor pune sub semnul îndoielii activitatea didactică a reclamantului și titlurile sale universitare . Fără a se relata fapte concrete, a căror veridicitate să fie verificată de ziarist, acesta folosește un limbaj injurios, tendențios și emite insinuări privind modul de dobândire de către reclamant a titlurilor universitare și felul in care acesta și-a desfășurat activitatea didactică. Instanța a mai reținut că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri care dovedesc calitatea reclamantului de doctor in filozofie dar și calitatea sa de autor sau coautor al unor articole științifice.
In ceea ce privește apărărea pârâților că articolele reprezintă un pamflet in care numele persoanelor sunt protejate prin folosirea unor nume conspirative, instanța constată că aceasta nu este intemeiată. Astfel, susținerea cu privire la folosirea de nume “conspirative” este infirmată de conținutul articolele respective in care apare explicit numele reclamantului - C. C., uneori folosindu-se și tente batjocoritoare, respectiv Cerșel, Cu(cu)teanu, aspect care nu este in concordanță cu limitele dreptului la liberă exprimare.
Susținerea pârâților potrivit căreia articolele sunt un pamflet s-a apreciat ca neîntemeiată, întrucât, în realitate, acestea nu reprezintă un pamflet cu caracter satiric, ci articole prin care pârâtii s-au exprimat în mod public despre viața personală a reclamantului, despre calitatea sa de publicist și asistent universitar, folosind expresii jignitoare, calomnioase și vexatorii cu privire la persoana sa și a familiei sale. În speță, modul de exprimare al autorului, în articolele incriminate, depășește limitele rezonabile ale unei critici, cuprinzând insulte și jigniri la adresa reclamantului, de natură să-i atingă grav drepturile sale subiective.
In privința posibilității reclamantului de a se folosi de dreptul la replică, instanța a susținut că dreptul la replică are valoarea unui drept constituțional corelativ celui la liberă exprimare a opiniilor, dar acest drept este o formă de reparație care nu exclude dreptul persoanei prejudiciate de a solicita despagubiri, în conditiile răspunderii civile delictuale si a art. 30 din Constitutie
Așadar, instanța a constatat întrunirea în cauza a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv existenta unui prejudiciu moral, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu, precum si a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul, având în vedere faptul ca autorul faptei ilicite răspunde pentru culpa cea mai ușoara – culpa levissima.
Fapta ilicita consta in publicarea de către pârâtul C. V. a unor articole de presa care au condus la lezarea onoarei, demnității și reputației personale și publice a reclamantului, fapta care i-a produs acestuia un prejudiciu reprezentat de denigrarea imaginii sale, precum si generarea unui sentiment de rusine, in raport cu familia, prietenii si opinia publica .
Având in vedere practica Inaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a apreciat că proba faptei ilicite este suficienta, urmând ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, instanța deducând producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa determine un asemenea prejudiciu, soluție care, deși atipica în raport cu regimul general al răspunderii apare în esența ei justificata pentru ca, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directa estre practic imposibila.
S-a arătat că, în cauza de față, este fără putința de tăgada legătura de cauzalitate care exista intre fapta ilicita si prejudiciul moral suferit de reclamant .
In ceea ce priveste vinovatia pârâților s-a reținut că, privită prin prisma „îndatoririlor si responsabilităților” inerente exercițiului libertății de exprimare, garanția pe care art.10 din CEDO o conferă ziariștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonata condiției ca cel interesat sa acționeze cu buna-credinta, în așa fel încât sa ofere informații exacte si demne de crezare în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliștilor. In prezenta cauza nu se poate retine că ziaristul a acționat cu bună credință, avându-se in vedere: caracterul calomnios al limbajului folosit, imprejurarea ca reclamantul a fost subiectul unor articole ce au apărut in mai multe numere ale ziarului ”Manifest”, amplificând astfel efectul inițial.
Practic, prin maniera in care s-a acționat, s-a urmărit stârnirea unui maxim interes din partea opiniei publice dar si denigrarea imaginii publice a reclamantului. În aceste condiții, s-a concluzionat că articolele respective s-au constituit într-o campanie de defăimare a reclamantului, care nu este protejată de dreptul constituțional la libertatea de exprimare, respectiv informare prin presă.
Acordarea de daune morale pentru prejudiciile cauzate drepturilor personal-nepatrimoniale ocrotite de lege, prin articole de presa, este recunoscuta atât de practica instanțelor române, cât si de cea a majoritarii statelor europene, în virtutea funcției educativ-preventive si reparatorii a răspunderii civile delictuale. Instanța a reținut că afirmatiile cuprinse în articolele din ziarul Manifest au fost de natura a aduce atingere reputatiei reclamantului, cauzându-i acestuia un prejudiciu moral ce il îndreptateste pe acesta la o justa reparație din partea pârâților.
In privința stabilirii cuantumul reparației datorate, instanța a avut în vedere faptul că reclamantul deține o poziție socială și profesională respectabilă, ( fiind doctor in filozofie, autor sau coautor al unor articole stiințifice), dar și gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei și demnității sale; că, în plus, trebuie avută în vedere și calitatea pârâților, de jurnalist, respectiv editor, care presupune respectarea riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, folosirea unui limbaj cultivat și reverențios, nejignitor și nonviolent. Astfel s-a apreciat că suma de_ lei acordată cu titlu de despăgubiri morale reprezintă o justă și echitabilă despăgubire.
Având in vedere art. 30 Constituție care prevede răspunderea solidară a autorului si a proprietarului publicației in care au apărut articolele, la plata despăgubirilor cuvenite persoanei vătămate, instanța a obligat in solidar cei doi pârâți la plata despăgubirilor către reclamant.
Împotriva sentinței, au declarat recurs pârâții . și C. V., solicitând în principal admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
S-a susținut ca motive de recurs cele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 Cpciv.
S-a invocat neegalitatea hotărârii pentru încălcarea dispozițiile art. 26 și art. 32 alin.3 prin faptul că prin încheierea de admiterea abținerii nu au fost păstrate niciunul din actele îndeplinite de judecătorul care s-a abținut, astfel soluționarea excepțiilor invocate în cauză se impunea a fi reluată, pentru a fi respectat dreptul la un proces echitabil și pentru ca instanța să se pronunțe în limitele învestirii deci și pe excepția invocată.
P. decizia civilă nr. 3370 din 15.11.2012 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ a fost admis recursul civil declarat de recurenții pârâți . și C. V., împotriva sentinței civile nr. 7948/24.05.2012, pronunțată de Judecătoria Tg J., în dosarul nr._ .
A fost modificată sentința în sensul că obligă pârâții în solidar la 20.000 lei în loc de 30.000 lei, daune morale.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la această primă critică, s-a apreciat că este nefondată, având în vedere considerente ce urmează.
Potrivit art. 26 Cpr.civ. abținerea se propune de judecător și se judecă potrivit normelor prevăzute de art.30,31 și art. 32.
Potrivit art. 32 alin.3 încheierea prin care s-a hotărî recuzarea va arăta în măsura actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie păstrate.
Scopul recuzării sau abținerii judecătorului este acela al asigurării dreptului persoanei la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială a cauzei sale, scop consacrat expres de art. 6 CEDO.
Reglementarea prin art.27 Cpr.civ. a cazurilor în care judecătorul poate fi recuzat, respectiv a cazurilor în cazurile în care judecătorul este obligat a se abține, are în vedere că toate acele situații enumerate la pct. 1-9 Cpr.civ. prezumă imparțialitatea instanței.
Art.6 alin.1 CEDO oferă cadrul legal de cuprindere și a altor situații decât cele enumerate expres în art. 27 Cpr.civ. în care judecătorul poate formula cerere de abținere.
Împotriva judecătorului ce a făcut parte din completul învestit în mod aleatoriu cu soluționarea cauzei, cauză ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-J. la data de 25.01.2012, a fost formulată cerere de recuzare din partea pârâtei . la data de 20.03.2012, susținându-se în motivarea cererii de recuzare și faptul că la termenul de judecată din data de 16.03.2012 judecătorul ar fi refuzat să soluționeze legal, cererea privind excepția lipsei a actului de înființare a Baroului Gorj din care face parte avocatul ales al reclamantei, în considerentele încheierii de respingere a cererii de recuzare reținându-se că aspectul arătat anterior poate fi analizat numai în căile de atac.
La data de 04.04.2012 a fost formulată cererea de abținere de către președinta completului de judecată învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei, cu motivarea că are calitatea de pârâtă în cererea formulată de reclamanta . în dosarul nr._, anexând copia citației emise de Judecătoria Tg-J. la data de 30.03.2012 și a cererii de chemare în judecată datată 22.03.2012.
P. încheierea nr. 106/04.04.2012 cererea de abținere a fost admisă.
S-a constatat că între data la care s-a ivit motivul pentru care judecătorul completului învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei s-a abținut, luând în calcul chiar și data formulării cereri de chemare în judecată ce face obiectul dosarul nr._ și data soluționării cererii de abținere nu s-au efectuat nici un fel de acte de procedură, ultimele acte de procedură îndeplinite de judecător fiind cele care la face referire încheierea din 16.03.2012, moment la care nu se ivise motivul de abținere.
În consecință, s-a apreciază că instanța învestită cu soluționarea cererii de abținere( cu privire la care s-a pronunțat încheierea nr. 44/20.03.2012) nu era în situația de a se pronunța în ce măsură se mențin actele procesuale îndeplinite de judecător, deoarece în intervalul de timp amintit anterior, nu existau astfel de acte.
O altă critică adusă sentinței a vizat refuzarea de către instanță a cererii formulate de pârâți privind probatoriile, mai precis emiterea unei adrese către Baroul Gorj pentru a fi comunicat actul de înființare al acestei instituții.
Această cerere a fost soluționată prin încheierea de ședință din data de 16.03.2012 cu motivarea că prin actele depuse de apărătorul reclamantului, se face dovada calității de reprezentant.
La data la care instanța s-a pronunțat, judecătorul nu era în situația de a formula o cerere de abținere așa încât se consideră că respectiva cererea de probațiune a fost soluționată la acea dată de o instanță imparțială, iar raportat la obiectul cererii deduse judecății o astfel de cerere nu avea legătură cu fondul cauzei.
Pe de altă parte, potrivit art.1 alin 1 din Legea nr. 51/1955 profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonomă, în condițiile prezentei legi și ale statutului profesiei, iar alin.2 stipulează că profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, denumită în continuare UNBR.
Așadar, profesia de avocat este exercitată de un corp profesional selectat funcționând după regulile stabilite de legea menționată, lege care conferă cadrul constituirii barourilor componente ale UNBR, alin.3 al art. 1 prevăzând în mod expres că sunt interzise constituirea și funcționarea de barouri în afară de UNBR.
Împuternicirea avocațială depusă de reclamant cu privire la apărătorul ales în raport de mențiunile exprese înscrise în aceasta face dovada că apărătorul respectiv face parte din baroul component al UNBR, context în care corect instanța a respins cererea de solicitare a unui act de înființare a Baroului Gorj, acesta funcționând în temeiul legii menționate.
Pe de altă parte, pe parcursul judecării cauzei, inclusiv în recurs, reclamantul a declarat că a renunțat la serviciile avocatului ales, dar, în același timp și-a însușit toate apărările formulate de avocat în favoarea reclamantului, astfel că, viciul de procedură a unui act legat de îndeplinirea acestuia chiar de către un avocat chiar neîmputernicit, este acoperit prin însușirea în mod personal de către reclamant a respectivelor acte.
În recurs, pe lângă excepția lipsei calității de reprezentant al avocatului ales al reclamantului, a fost reiterată excepția referitoare la prematuritatea acțiunii formulate, contestându-se natura civilă a litigiului, soluția adoptată de instanța de fond fiind, de asemenea, legală, prin încheierea din 02.03.2012 judecătoria motivând respingerea excepției prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720 ind. 1 alin.1 invocate de pârâtă, litigiul fiind de natură civilă și nu comercială.
Instanța de recurs a lămurit, de asemenea, natura juridică a litigiului prin încheierea din 01.11.2012 reținând că litigiul este de natură civilă și soluționarea recursului revine Secției I Civilă a Tribunalului Gorj, având în vedere următoarele argumente: acțiunea dedusă judecății a fost promovată în ianuarie 2012 și vizează articolele de presă publicate în ziarul „Manifest” în perioada decembrie 2011 – februarie 2012. În raport de data săvârșirii pretinsei fapte ilicite cauza se soluționează în raport de dispozițiile noului Cod civil intrat în vigoare la 01.10.2011, în raport de care cauzele cu profesioniști sunt cauze civile. Pe de altă parte, litigiul se poartă în legătură cu repararea prejudiciului moral produs reclamantului prin pretinsele fapte ilicite săvârșite de pârâtă, ori o astfel de activitate nu are legătură cu activitatea comercială desfășurată de pârâtă.
Nu se impunea reluarea excepțiilor de către completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei după admiterea cererii de abținere formulată de judecătorul completului de judecată învestit la data formulării cererii, deoarece așa cum s-a arătat anterior, la momentul soluționării, nu intra în discuție judecarea cauzei de către un judecător imparțial.
S-a criticat hotărârea pentru netemeinicie întrucât în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză a fost încălcat dreptul la imagine al intimatului fără a avea în vederea că materialul publicat nu este menționat numele acestuia, că motivarea instanței este contrară soluției adoptate, referindu-se la practica CEDO conform căreia ziaristul este liber să-și exprime opiniile cu privire la orice problemă de interes general, că opiniile nu trebuie să fie cuminți, neutre, nesupărătoare, ci ele pot ofensa, șoca sau deranja, pot fi exagerate sau provocatoare, că se cere ziaristului să acționeze cu bună credință iar buna credință este prezumată.
În contextul aceleiași critici s-a susținut că libertatea presei este vitală pentru existența unei societăți democratice, că pedepsirea unui ziarist într-un caz concret în temeiul răspunderii civile delictuale duce la descurajarea discuțiilor deschise asupra chestiunilor de interes public. Că, restrângerea libertății de exprimare a unui jurnalist privește mai mult decât persoana acelui jurnalist, având consecințe directe asupra presei și rolului ei în democrație.
Raportat la aceste aspecte s-a făcut trimitere la mai multe cauze din practica CEDO.
Analizând temeinicia sentinței pronunțate prin prisma aspectelor invocate de recurenți, tribunalul a apreciat că instanța de fond a reținut în mod just că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale așa cum rezultă din dispozițiile art. 1349, 1357 și art. 1359 Cod Civil.
A fost astfel analizată cauza, în primul rând sub aspectul faptei prejudiciabile și care în esență se raportează la împrejurarea dacă articolele de presă din numele 40 și 43 ale publicației Manifest respectă limitele libertății de exprimare în concordanță cu prevederile art. 10 CEDO și art.30 din Constituție care printre altele conturează și deontologia profesională a ziaristului.
Conform Codului deontologic al jurnalistului, jurnalistul este dator sa exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat. El se bucură de protecție în exercitarea acestui drept, datorita rolului presei de apărătoare al valorilor democratice în societate, însă jurnalistul este dator sa caute, sa respecte si sa comunice faptele așa încât să fie cunoscute prin verificări rezonabile.
Jurnalistul este dator sa exprime opinii pe o baza factuală. În relatarea faptelor si a opiniilor, jurnalistul va acționa cu bună-credință.
Publicul are dreptul sa cunoască nu numai informațiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează.
În exercitarea rolului său de ,,câine de pază,, al democrației, presa are datoria primordiala de a respecta drepturile omului, ceea ce impune jurnalistului să verifice informațiile în mod rezonabil înainte de a le publica si să exprime opinii pe o baza factuală .
Rezolutia 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalismului prevede, între altele, și aspectul că difuzarea știrilor trebuie sa fie bazata pe adevăr, asigurata prin mijloace adecvate de verificare si demonstrare si pe imparțialitate in prezentare, descriere si narare.
Contrar susținerilor recurenților, numele reclamantului se regăsește în mai multe rânduri în publicațiile zarului Manifest, iar limbajul folosit, referirea la viața personală a reclamantului și a părinților săi, exced libertății de exprimare, chiar dacă s-a dorit a se expune opiniei publice anumite chestiuni apreciate de interes general în legătură cu cariera profesională a acestuia .
În lipsa unor minime elemente care să susțină afirmațiile ziaristului, nu poate funcționa prezumția de bună credință a acestuia, informarea publicului fiind necesară a fi una obiectivă, ori, conținutul articolelor de presă în discuție dovedesc o discreditare a reclamantului.
P. articolele menționate s-a pus sub semnul îndoielii activitatea didactică a reclamantului și titlurile științifice fără a se face trimitere la elemente concrete, ci folosindu-se un limbaj neadecvat, jignitor, semnatarii articolelor s-au raportat și la anumite însușiri ce au considerat că definesc personalitatea reclamantului și care în contextul scopului urmărit depășesc limitele conduitei profesionale.
Corect instanța de fond a avut în vedere că apelativele adresate reclamantului ( cerșel, bețivan, avorton, etc.,) depășesc limitele de exagerare în exprimare permise ziaristului, fiind de natură a aduce atingere imaginii publice a reclamantului.
Așadar, fapta ilicită constă în modul neadecvat de redactare a articolelor în cauză care a avut consecința lezării onoarei, demnității și reputației publice a reclamantului, care a fost astfel prejudiciat prin situația jenantă în care a fost pus în raport cu persoanele ce compun colectivitatea din care face parte și reclamantul, imaginea sa în această colectivitate și în societate în ansamblu fiind denaturată, rămânând în afara oricărei îndoieli legătura dintre fapta ilicită și prejudiciul moral adus reclamantului, prejudiciu ce se deduce într-adevăr chiar din simpla existență a faptei ilicite.
Culpa pârâților în producerea faptei prejudiciabile, se raportează la depășirea limitelor rezonabile a libertății de exprimare prin presă și se are în vedere că în materia răspunderii pentru fapta proprie potrivit art.1357 Cod Civil autorul faptei prejudiciabile răspunde și pentru cea mai ușoară culpă.
Așadar, gravitatea culpei poate fi decât un element de circumstanțiere în determinarea cuantumului despăgubirilor, prin recursul declarat recurenții criticând sentința și cu referire la greșita apreciere a cuantumului daunelor, susținând recurenții că nu s-a avut în vedere practica CEDO, situația financiară a societății pârâte și venitul mediu pe economie, că nu sunt acordate de CEDO daune morale decât de câteva mii de euro, în majoritatea cazurilor statuând că simpla hotărârea prin care se recunoaște dreptul încălcat constituie o satisfacție morală suficientă.
Recurenții au mai susținut că potrivit jurisprudenței CEDO trebuie să existe o proporționalitate între faptă și sancțiune, astfel încât libertatea de exprimare să fie doar sancționată și nu îngrădită sau suprimată. Că, în caz contrar, s-ai inocula o teamă jurnalistului de a-și mai exercita profesia, fapt ce ar intra în contradicție cu rolul presei de „câine de pază al democrației”.
Raportat la toatele elementele speței, luând în considerare pertinența argumentelor instanței de fond în susținerea antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților, aplicarea daunelor morale în speță nu are menirea de a restrânge libertatea de exprimare, dar cuantumul acestora trebuie să fie de așa manieră încât să atenționeze asupra necesității respectării unui limbaj reverențios, asupra aspectului că modalitatea de exprimare a ideilor trebuie să respecte limitele până la care sunt permise exagerările jurnalistice și să urmărească, fără echivoc, informarea publicului cu privire a aspecte de interes general.
Cât privește cuantumul pretențiilor, pornind de la ideea imposibilității uzitării unor criterii exacte de determinare a acestuia, trebuie ca valoarea despăgubirilor acordate să reprezinte o satisfacție echitabilă pentru reclamant.
S-a considerat că acordarea daunelor morale are în speță un caracter de prevenție, în sensul atenționării cu privire la limitele exagerărilor prin presă, astfel că, instanța de recurs a apreciat că obligarea la o sumă mai mică decât cea stabilită de către instanța de fond, solicitată chiar de reclamant, sumă apreciată de tribunal la un cuantum de 20.000 lei, este suficientă pentru reparația prejudiciului de ordin moral suferit de reclamant.
În considerarea celor expuse, în baza art. 312 alin.1 Cpr.civ., a fost admis recursul și modificată sentința, în sensul obligării pârâților în solidar la 20.000 lei în loc de 30.000 lei, reprezentând daune morale.
Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare contestatorii ., prin administrator R. V. și C. V., solicitând, în temeiul art. 317 alin.2 și art. 318 Cod procedură civilă, anularea deciziei instanței de recurs cu nr. 3370/2012 și reluarea judecății de la cel mai vechi act de procedură efectuat în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Primul motiv invocat de contestatori este încălcarea de către judecători a dispozițiilor legale de ordine publică referitoare la competență întrucât competența de soluționare a recursului aparținea în opinia contestatorilor secției comerciale și nu celei civile a Tribunalului Gorj atât timp cât litigiul s-a purtat între o persoană fizică și o societate comercială. Invocă practica neunitară a aceleiași instanțe, care, într-o cauză similară, a înaintat dosarul de la secția civilă la cea comercială.
O altă critică privește un abuz care ar fi fost săvârșit de către instanța de judecată prin prisma faptului că unul dintre membrii completului de recurs ar fi în vrăjmășie cu una din părți, acesta fiind motivul pentru care s-a respins excepția lipsei actului de înființare a Baroului Gorj, barou din care face parte apărătorul intimatului. Or, instanța a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs ce vizează nelegalitatea împuternicirii avocațiale depusă la dosarul de fond, care nu corespunde modelului prevăzut în anexa II la Statutul profesiei de avocat.
Dispozițiile art. 1 alin.3 din Legea nr. 51/1995 au fost reținute greșit, mai susțin contestatorii, având în vedere că prin sentința penală nr. 323 a Judecătoriei Zărnești s-a stabilit cu putere de lucru judecat că barourile tradiționale nu au acte de înființare și deci personalitate juridică, iar în speță instanța de recurs a intrat în contradicție cu instanța penală amintită, nesocotind autoritatea de lucru judecat.
În drept, au fost invocate prevederile art. 317 -321 Cod procedură civilă.
Intimatul C. C.-O. a depus concluzii scrise.
La termenul de astăzi, contestatorii au depus în copie înscrisurile enumerate în practicaua prezentei decizii.
Contestația în anulare este nefondată pentru considerentele care succed.
Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și se exercită împotriva hotărârilor rămase irevocabile doar pentru cazurile limitativ și expres prevăzute de lege.
Astfel, art. 317 alin.1 Cod procedură civilă reglementează două cazuri de exercitare a contestației, și anume: 1. procedura de citare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legale; 2. hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Art. 318 C.p.civ reglementează alte două teze de admisibilitate a contestației și se referă la greșeala materială a instanței în dezlegarea dată pricinii, respectiv omisiunea din greșeală a instanței de recurs de a se pronunța asupra unuia dintre cazurile de recurs invocate.
Din motivarea scrisă a contestației rezultă că este avut în vedere al doilea motiv legal de contestație prevăzut de art. 317 Cod procedură civilă.
Relativ la acest motiv, instanța constată că legea are în vedere competența generală și pe cea materială a instanței, iar contestatorii apreciază că nu secția civilă era competentă să soluționeze recursul declarat, ci secția comercială, fiind un litigiu cu o societate comercială. Trebuie reamintit că fosta secție comercială s-a transformat în secția a II-a civilă în urma intrării în vigoare a noului Cod civil la 01.10.2011 și a Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a acestui cod, litigiile foste comerciale fiind denumite în prezent litigii între profesioniști. În acest sens a reținut și instanța de fond competența instanței civile.
Pe de altă parte, potrivit art. 159 alin.1 C.p.civ., competența este de ordine publică atunci când este vorba despre competența generală, materială și teritorială exclusivă. Cu referire la competența materială, se distinge în literatura juridică și practica judiciară între competența materială procesuală, care se stabilește în funcție de natura, obiectul sau valoarea litigiului și competența materială funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe. Așadar, contestatorii contestă natura litigiului și nu competența materială a tribunalului ca instanță de recurs. Or, cu privire la natura litigiului, acesta este unul evident civil în condițiile în care obiectul cererii îl constituie daunele morale, ca reparare a unui prejudiciu creat nu ca urmare a unui raport juridic comercial, ci ca urmare a unei fapte ilicite a prepusului unei societăți comerciale. Or, pentru repararea pagubei, păgubitul se poate îndrepta atât împotriva autorului direct, cât și împotriva autorului împreună cu comitentul său, în speță societatea comercială.
Pe cale de consecință, motivul necompetenței unei secții a tribunalului nu este întemeiat prin prisma art. 317 alin.1 pct.2 C.p.civ., legea având în vedere sub aspect material instanța în sine nu secțiile acesteia.
Pe de altă parte, existența unei practici unitare nu este motiv de contestație în anulare.
Critica dezlegării greșite a pricinii deduse judecății pe motiv că unul dintre judecători este în vrăjmășie cu o parte nu se poate circumscrie motivului unei greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C.p.civ., greșeala materială fiind una de procedură, formală și nu cu privire la fondul cauzei, acest lucru însemnând o greșeală de judecată care nu poate face obiectul unei contestații în anulare deoarece s-ar crea un nou recurs la recurs, lucru inadmisibil, contrar principiului securității juridice. În același sens, nu poate fi primită critica incompatibilității unui judecător nici ca argument al necompetenței instanței de judecată, incompatibilitatea fiind reglementată de norme de organizare, nu de procedură cum este cazul competenței instanțelor.
Nici motivul omisiunii de a se pronunța asupra motivului respingerii cererii de a se depune actul de înființare a Baroului Gorj nu poate fi reținut ca întemeiat cât timp, la pagina 7 a hotărârii contestate, a fost analizată această critică, reținându-se de către instanța de recurs că prima instanță a soluționat cererea prin încheierea din 16.03.2012, respectiv că profesia de avocat se exercită doar în temeiul legii și statutului profesiei, după cum rezultă din art. 1 alin.1 din Legea nr. 51/1995, de către avocații înscriși în tabloul avocaților din baroul căruia aparțin, component al Uniunii Naționale a Barourilor din România. De asemenea, instanța de recurs a constatat că împuternicirea avocațială depusă de avocatul reclamantului dovedește apartenența la baroul ce funcționează în temeiul legii menționate.
Totodată, nereținerea de către instanța de recurs a faptului că prin hotărâre penală definitivă s-a stabilit că avocații care funcționează în temeiul unei hotărâri judecătorești desfășoară legal activitatea liberală nu echivalează cu o nepronunțare asupra motivelor de recurs, acesta fiind un argument în sprijinul susținerii părții. Pe de altă parte, contestatorii invocă lipsa de apărare a părții adverse, lucru pe care îl poate face strict aceasta, fiind la latitudinea sa modul cum își face apărările pe care le consideră necesare, cu atât mai mult cu cât în procesul civil nu este obligatorie asistența juridică prin avocat.
Faptul că cererea a fost depusă prin mandatar avocat este în acord cu dispoziția art. 68 C.p.civ., cererea de chemare în judecată putându-se face și prin mandatar, inclusiv avocat. S-au reținut de instanțele anterioare motivele pentru care avocatul din baroul ce funcționează potrivit Legii nr. 51/1995 are calitate de reprezentant.
Ca atare, se constată că instanța de recurs nu a omis să analizeze vreunul dintre motivele de recurs invocate.
Față de cele anteriore, nefiind îndeplinite niciunul dintre cazurile de contestație în anulare reglementate de art. 317 -318 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondată contestația formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii C. V. și . prin administrator R. V., împotriva deciziei civile nr. 3370 din 15.11.2012 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Ianuarie 2013, la Tribunalul Gorj.
Președinte, G. R. | Judecător, A. E. S. | Judecător, M. T. |
Grefier, E. L. B. |
Red. G.R. /Tehn. C.I.L.
2ex/24 Ianuarie 2013
Jud. recurs M.G./N.U./G.D.
Jud. fond M.P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 470/2013. Tribunalul GORJ | Anulare act. Hotărâre din 26-11-2013, Tribunalul GORJ → |
|---|
