Acţiune în constatare. Hotărâre din 30-04-2013, Tribunalul HUNEDOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul HUNEDOARA la data de 30-04-2013 în dosarul nr. 8977/221/2010
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 419/R/2013 DOSAR NR._
Ședința publică din 30 aprilie 2013
PREȘEDINTE V. A. E.- judecător
R. I.- vicepreședinte tribunal
I. M.- judecător
C. I.- grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului civil formulat de către reclamanta . D. împotriva sentinței civile nr. 2376/2012 pronunțată de Judecătoria D. (judecător C. C.), în dosarul civil nr._ .
S-a constatat că prin serviciul registratură s-a depus la dosar concluzii scrise din partea recurentei reclamantă . D..
S-a constatat că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării, din data de 26 aprilie 2013, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
T R I B U N A LU L
Deliberând asupra recursului civil constată:
Prin sentința civilă nr. 2376/2012, pronunțată de Judecătoria D., s-a respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă.
S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. P. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. H. PRODUCT S.R.L., ca nefondată.
S-a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata de cheltuieli de judecată ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut, cu referire la prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, invocată de pârâtă, instanța a respins această excepție, ca nefondată, din următoarele considerente:
Potrivit art. 111 Cod de procedura civilă "partea care are interes poate sa facă cerere pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept.”
Prin prezenta acțiune reclamanta solicită ca, în contradictoriu cu pârâta, instanța să constate că deține un drept de proprietate, exclusiv, asupra zidului ce desparte imobilul-proprietatea sa, de imobilul-construcție, proprietatea pârâtei, astfel, scopul urmărit de reclamantă este acela de a obține, pe cale judecătorească, constatarea existenței acestui drept în patrimoniul său, exclusiv, fapt pentru care aceasta justifică astfel un interes legitim, juridic, născut si actual, personal si direct.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta deține în proprietate imobilul înscris în CF nr.6551 D., nr top.3184/X/10/C, în suprafață de 203 mp., cu destinație spațiu comercial.
Acest imobil se învecinează cu cu imobilul înscris în CF nr. 8084 D., nr top.3189/X/b/c/1/2/2/2/2/2/b/2/2/a/c, în suprafață de 30,15 mp, aflat în proprietatea Statului Român, pe care, este edificată o construcție, proprietatea pârâtei.
Prin contractul nr.580/1999 încheiat cu Consiliul Local D., pârâta a concesionat terenul menționat, pe care era amplasată o stație hidrofor dezafecată și casă de paznic, iar, după concesionare, a efectuat lucări de extindere și supraetajare a construcțiilor existene, realizând contrucția ce face obiectul litigiului, cu destinație de spațiu comercial.
Cele două imobile-construcții, proprietatea părților se învecinează având, din punct de vedere structural, un zid comun.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice, ocazie cu care expertul a concluzionat, în esență, că zidul ce desparte cele două imobile, este un zid comun, fiind edificat de-a lungul liniei de graniță dintre cele două imobile-construcții.
Linia de graniță dintre acestea a fost conturată de expertul C. M. în raportul de expertiză judiciară efectuat în dosarul nr.897/2000, ce s-a aflat pe rolul Judecătoriei D. și a avut ca obiect stabilirea liniei de graniță dintre imobilul-construcție proprietatea reclamantei și imobilul-construcție, proprietatea pârâtei.
Astfel, prin sentința civilă nr. 276/25.01.2001 pronunțată de Judecătoria D., în dosarul nr.897/2000, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac formulate de către reclamantă, instanțele de judecată au stabilit, în mod irevocabil, linia de graniță dintre cele două imobile, proprietatea părților, ce coincide cu zidul comun ce desparte cele două construcții.
În ceea ce privește afirmațiile reclamantei, formulate în conculuziile scrise, în sensul că pârâta a edificat abuziv construcția, aflată în proprietatea aceasteia, instanța a reținut că între părți au existat mai multe litigii, generate de reclamantă, prin care s-a stabilit irevocabil de către instanțele de judecată, printre altele, faptul că reclmanta nu justifică un interes în forumularea unei acțiuni în justiție prin care să se constate edificarea abuzivă, fără autorizație de construire a imobilului-construcție, proprietatea pârâtei, pe considerentul că nu a făcut dovada că prin această faptă i s-a încălcat dreptul său de proprietate.
Concluzionând, instanța a constatat că acțiunea reclamantei nu este dovedită cu nici un mijloc de probă și astfel, având în vedere și dispozițiile art. 590 Cod civil, care instituie o prezumție de comunitate asupra zidului ce desparte două construcții, acțiunea reclamantei, prin care solicită instanței să constate că deține un drept de proprietate, exclusiv, asupra zidului ce desparte imobilul-proprietatea sa, de imobilul-construcție, proprietatea pârâtei, apare ca fiind nefondată, fiind respinsă.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. s-a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata de cheltuieli de judecată, întrucât acestea nu au fost dovedite.
Împotriva sentinței civile, în termen legal și motivat reclamanta a declarat recurs solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulate.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea instanței de fond este neleaglă și neteminică, în condițiile în care prin acțiunea introductivă s-a solicitat a se constata faptul că zidul care desparte imobilele, proprietatea părților se află în proprietatea reclmantei, nefiind un zid comun, iar instanța a respins cererea cu motivarea că, printr-o altă hotărâre judecătorească, s-a stabilit că linia de graniță dintre cele două proprietăți se află pe același aliniament, cu locul unde se află zidul ce face obiectul litigiului.
Or, viziunea instanței este fundamental greșită, întrucât este necesar a se face distincție între conceptul de zid comun (așa cum este prezentat în doctrina și practica de specialitate) și linia de graniță, ce reprezintă punctul de demarcație între două proprietăți, din probele administrate în cauză nerezultând faptul că intimata ar fi avut vreo contribuție la edificarea zidului comun în anul 1975.
Recurenta a mai arătat și faptul că imobilul, aflat în proprietatea sa, a fost edificat în anul1975, fiind o construcție independentă, zidul ce formează obiectul litigiului făcând parte integrantă din imobil, încă de la data construirii sale, fiind imposibila se aprecia că zidul este comun de vreme ce intimata pârâtă și-a ridicat construcția abia începând cu anul 1998, fiind absurd a se aprecia că o persoană juridică care nici măcar nu exista la acea dată dobândește dreptul de proprietate, în mod originar, prin construire, după mai bine de 20 de ani.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ.
Recursul a fost legal timbrat. (f.20).
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. (f.15).
În motivarea întâmpinării s-a arătat că încă din anul 2005 între recurentă și intimată s-au derulat mai multe procese, în cadrul cărora s-a stabilit linia de graniță dintre imobile, s-a respins constatarea edificării abuzive a construcției pârâtei, s-a respins obligarea ridicării construcției, precum și solicitarea de a se anula autorizația sa de construire.
Trecând peste prezumția lucrului judecat este necesar a se avea în vedere starea de fapt corectă a celor două imobile, rezultată din probele administrate, respectiv, raportul de expertiză, invocat și de recurentă, în care se menționează că “construcția stației de hidrofor (închiriată de intimată în baza contractului de închiriere nr._/30.XII.1997) a fost efectuată, prin alipire, fără dublarea zidurilor adiacente și fără lăsarea unui rost de tasare”.
Recurenta a achiziționat spațiul, proprietatea sa, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sun br. 5648/18.XI.1998, deci la aproape un an, după ce intimata a închiriat spațiul inițial și a început lucrările de amenajare și modificare.
În aceste condiții, prevederile art. 590 C.civ., care instituie prezumția de comunitate asupra zidului ce desparte două construcții, așa cum corect a reținut și instanța de fond îi sunt opozabile recurentei, iar comunitatea zidului a fost tranșată de proprietarii inițiali, dobânditorii ulteriori neputând decât să respecte dreptul de proprietate comună forțată.
În drept nu s-au invocat dispoziții legale.
În recurs s-au depus înscrisuri (f.24-f.39).
În termenul de amânare a pronunțării recurenta și intimata au depus concluzii scrise. (f.43-f.50).
Examinând sentința civilă recurată, în raport de motivele de recurs invcate și cauza, din oficiu, sub toate aspectele, în aplicarea prevederilor art. 304 ind.1, se constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed:
Prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat a se să pronunțe o hotărâre prin care să se constate că zidul, ce desparte imobilele aflate în proprietatea părților, se află în proprietatea reclamantei, nefiind un zid comun.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamanta deține în proprietate, în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 5648/18.XI.1998 de BNP A. O., imobilul înscris în CF nr.6551 D., nr top.3184/X/10/C, în suprafață de 203 mp., cu destinație spațiu comercial.
Acest imobil se învecinează cu imobilul înscris în CF nr. 8084 D., nr top.3189/X/b/c/1/2/2/2/2/2/b/2/2/a/c, în suprafață de 30,15 mp, aflat în proprietatea Statului Român, pe care, este edificată o construcție, proprietatea pârâtei.
Prin contractul nr. 580/1999 încheiat cu Consiliul Local D., pârâta a concesionat terenul, pe care era amplasată o stație hidrofor dezafecată și casă de paznic, iar după concesionare, aceasta a efectuat lucări de extindere și supraetajare a construcțiilor existene, realizând contrucția ce face obiectul litigiului, cu destinație de spațiu comercial.
Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond învederând că este lipsită de temei legal, în condițiile în care, s-a respins acțiunea pe considerentul că, printr-o altă hotărârea judecătorească, s-a stabilit că linia de graniță dintre cele două proprietăți se află pe același aliniament cu locul unde se află zidul, ce face obiectul litigiului, fără a se avea, însă, în vedere, în raport și de obiectul acțiunii, distincția între grănițuire și zidul comun a două proprietăți, critici care se privesc a fi întemeiate.
Astfel, grănițuirea reprezintă o operațiune de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietăți vecine, acțiune exercitată cu scopul stabilirii traseului real, pe care trebuie să-l urmeze hotarul, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 584 C.civ.
Rezultă că grănițuirea, menită sa apere dreptul de proprietate, se poate dispune atât în cazul inexistenței unei delimitări între proprietăți, cât și în situația în care astfel de semne exterioare există, dar sunt contestate de părți.
În ceea ce privește zidul comun, acesta reprezintă construcția edificată, de principiu, la limita între două proprietăți, prin acordul și cheltuiala comună a coproprietarilor.
În accepțiunea prevederilor art. 590 C.civ. orice zid care servește de despărțire între clădiri se socotește comun, dacă nu există titlu sau semn care ar proba contrariul.
De asemenea, potrivit art. 598 C.civ. „orice vecin al unui zid poate să-l facă comun, în parte sau în tot, plătind stăpânului zidului jumătate din valoarea sa, sau jumătate din valoarea părții ce vrea să facă comună, precum și jumătate din valoarea locului, pe care este clădit zidul”.
Având în vedere aceste dispoziții legale și obiectul acțiunii cu care a fost învestită se constată că instanța nu a cercetat fondul cauzei, în condițiile în care respins acțiunea, pe considerentul că a fost stabilită linia de graniță, dintre proprietățile părților, printr-o altă hotărârea judecătorească, fără a se examina dacă, într-adevăr, zidul dintre proprietățile părților este un zid comun, în accepțiunea legii și în raport de aceasta susținerile reclamantei, conform cărora zidul este proprietatea sa.
În consecință, în temeiul art. 312 alin.3, alin 5 C.pr.civ. recursul va fi admis și casând, în tot, sentința civilă cauza va fi trimisă spre rejudecare, la aceeași instanță de fond, urmând ca, în raport de obiectul acțiunii cu care a fost învestită, instanța să procedeze la administrarea probelor apreciate a fi pertinente și concludente soluționării cauzei.
Cheltuielile de judecată avansate de părți în recurs vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Admite ca fondat recursul civil declarat de către reclamanta S.C. A. P. SRL împotriva sentinței civile nr. 2376/2012, pronunțată de Judecătoria D., județul Hunedoara, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași instanțe de fond.
Cheltuielile de judecată avansate în recurs vor fi avute în vedere cu prilejul rejudecării în fond a cauzei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.04.2013
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
V. A. E. R. I. I. M.
Concediu de odihnă Concediu de odihnă
Președintele Tribunalului Președintele Tribunalului
S. L. D. S. L. D.
GREFIER,
C. I.
RI/CI – 2 exp
22.07.2013
Jud. fond C. C.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 183/2013. Tribunalul HUNEDOARA | Uzucapiune. Decizia nr. 803/2013. Tribunalul HUNEDOARA → |
|---|
