Contestaţie la executare. Decizia nr. 1203/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1203/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 16-05-2013 în dosarul nr. 20661/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 16 Mai 2013
Președinte – G. C.
Judecător - C. A. M.
Judecător - S. M.
Grefier I. B.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1203/2013
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurentul M. JUSTIȚIEI și pe intimat A. F. A., având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 8 mai 2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr._/10.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu intimatul A. F.; s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării silite în dosarul de executare nr. 47/2012 al B. T. V. B..
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 05.07.2012, sub nr._, ca urmare a declinării competenței teritoriale de către Judecătoria Sectorului 5 București, contestatorul M. Justiției a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu intimatul A. F. A. să constate nulitatea actelor de executare începute de către B.E.J T. V. B. în dosarul de executare nr. 47/2012, să dispună desființarea acestor acte, precum și suspendarea executării silite în dosarul de executare menționat.
În motivare, contestatorul a arătat, în esență, că executarea silită este efectuată pentru realizarea unei creanțe ce nu este exigibilă, întrucât nu a ajuns la scadență. Obligația este afectată de un termen suspensiv, astfel încât creanța nu este exigibilă. Executarea titlurilor executorii este reglementată de prevederile OUG 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, O.U.G. nr.45/2010 și O.U.G. nr.113/2010. Potrivit acestor acte normative executarea silită se suspendă de drept. Abia după împlinirea termenelor de eșalonare, dacă debitorul nu își execută în mod corespunzător obligațiile, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită. Orice derogare de la dispozițiile acestui act normativ atrage nulitatea oricăror acte de executare întocmite cu nerespectarea termenelor și tranșelor de eșalonare prevăzute la art. I și II din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2010, O.U.G. nr. 45/2010, O.U.G. nr. 13/2010 și Legea nr. 230/2011. Contestatorul a mai arătat că, potrivit art. 1 din OG 22/2002, modificată prin Legea 92/2011, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație, din bugetele acestora. Creanțele se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare. Or, față de această situație, M. Justiției nu a avut prevăzute, în bugetul aferent anului 2011, sume destinate plăților titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul de justiție.
În susținerea criticilor formulate, contestatorul a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 1533/2011, prin care Legea 230/2011, pentru aprobarea OUG 71/2009 a fost declarată constituțională. În ceea ce privește eșalonarea plății sumelor de bani, Curtea s-a pronunțat prin decizia nr. 190/2.03.2010. A mai subliniat contestatorul că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). În acest context, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca justificate în condițiile de excepție date. Mecanismul eșalonării plății ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării silite, contestatorul a arătat că suspendarea executării și plata eșalonată în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 din care s-a achitat o primă tranșă în octombrie 2010, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 422/2010, nu va afecta substanța drepturilor legitime ale creditorului, sumele de bani urmând a fi indexate potrivit art. 1 alin.3 din O.U.G. nr. 71/2009, fiind vorba doar de o problemă de timp, cauzată de situația economică grea a țării. În schimb, executarea silită a acestor sume va afecta în mod grav resursele financiare limitate ale Ministerului Justiției și ale sistemului judiciar în general, ajungându-se la blocarea totală a activității acestuia și a finanțării sistemului judiciar.
În drept, contestația la executare a fost întemeiată pe prevederile art. 399 – art. 403 Cod procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, contestatorul a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
În susținerea contestației la executare, contestatorul a depus, în copie, înscrisuri din dosarul de executare nr. 47/2012 al B.E.J. T. V. B..
Intimatul A. F. A., legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite. În motivare, intimatul a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 2204 din 31.01.2012, B.E.J. T. V. B. a fost obligat să procedeze la executarea silită a titlurilor executorii ale creditorului, în baza prevederilor Codului de procedură civilă și cu înlăturarea aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 și ale O.G. nr. 22/2002. Pentru a dispune în acest sens, instanța a făcut aplicarea Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, conform dispozițiilor art. 11 alin.2 și art. 20 din Constituția României. Debitorul sau terțul poprit nu poate invoca inopozabilitatea sentinței invocate, întrucât dispozițiile din hotărârile irevocabile, cu valoarea de prezumții legale se răsfrâng în mod indirect și asupra terților, iar instanța cu atât mai puțin nu poate face abstracție de hotărârile judecătorești menționate. În susținerea apărărilor invocate prin întâmpinare, intimatul a invocat cauza Hornsby contra Greciei, cauza Ș. contra României, cauza Burdov contra Rusiei și a depus, în copie certificată, sentința civilă nr. 495 din 12.01.2012 pronunțată de către Judecătoria Iași în cauza cu nr._/245/2011.
A fost atașat dosarul de executare nr. 47/2012 al B.E.J. T. V. B..
Analizând susținerile părților coroborate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 495 din 12.01.2012 pronunțată în cauza cu nr._/245/2011, Judecătoria Iași a admis contestația la executare formulată de către mai mulți creditori, printre care și intimatul A. F. A., în contradictoriu cu B.E.J. T. V. B. și l-a obligat pe acesta din urmă să procedeze la punerea în executare a titlurilor executorii constând în sentința nr. 299/2008 a Tribunalului Iași – modificată prin decizia nr. 698/2009 a Curții de Apel Iași; sentința nr. 80/2008 a Curții de Apel Iași – modificată prin decizia nr. 486/2009 a Curții de Apel Iași; sentința nr.116/2008 a Curții de Apel Iași – modificată prin decizia nr.467/2009 a Curții de Apel Iași; sentința nr.599/2008 a Tribunalului Iași – modificată prin decizia nr.468/2009 a Curții de Apel Iași; decizia nr.267/2008 a Curții de Apel Iași, în baza dispozițiilor art. 3711 și următoarele Cod procedură civilă referitoare la executarea silită, fără aplicarea dispozițiilor O.G. 22/2002.
La data de 19.01.2012 a fost înregistrată pe rolul B.E.J. T. V. B., sub nr. 47/2012, cererea formulată de către creditorul A. F. A. având ca obiect executarea silită a titlurilor executorii constând în sentința civilă nr. 299/2008 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia nr. 698/2009 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 116/2008 a Curții de Apel Iași, decizia civilă nr. 468/2009 a Curții de Apel Iași, decizia civilă nr. 267/2008 a Curții de Apel Iași, împotriva debitorilor Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași, M. Justiției, Ministerul Finanțelor Publice.
Prin titlurile executorii menționate mai sus, debitorii au fost obligați să achite creditorului sumele de bani reprezentând drepturile salariale restante.
Prin încheierea din ședința din camera de consiliu din 26.01.2012 dată în dosarul nr._, Judecătoria Iași a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința civilă nr. 299/27.02.2008 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Iași, decizia nr. 698/12.06.2009 pronunțată în dosarul nr._/99/2007 al Curții de Apel Iași, sentința nr. 80/17.10.2008 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași îndreptată prin încheierea din data de 28.10.2008, sentința nr. 116/13.11.2008 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași, decizia nr. 468/28.04.2009 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași îndreptată prin încheierea din data de 29.09.2009 și decizia nr. 267/22.04.2008 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași, la cererea creditorului A. F. A. împotriva debitorilor Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași și M. Justiției.
La data de 16.02.2012 a fost încheiat procesul-verbal privind cheltuielile de executare și a fost emisă adresa de înființare a popririi pe conturile debitorilor deschise la Trezoreria Iași, respectiv Trezoreria București.
Instanța a apreciat ca neîntemeiate contestația la executare și cererea de suspendare a executării silite pentru următoarele considerente:
I. Contestația la executare
Creanța constatată prin titlurile executorii reprezintă drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului bugetar, în sensul OUG 71/2009 si OUG 45/2010, sentințele în temeiul cărora se realizează executarea silită fiind executorii de drept, în acord cu dispozițiile articolului 278 punctul 1 Cod de procedură civilă.
Contestatorul a criticat executarea silită începută în dosarul nr. 47/2012 al B.E.J. T. V. B. invocând lipsa caracterului exigibil al creanței motivat de faptul că prin prevederile O.U.G. nr. 71 din 2009, cu modificările ulterioare, legiuitorul român a stabilit termene de eșalonare a plății.
Actul normativ menționat a suferit mai multe modificări, de la momentul intrării în vigoare până la data formulării prezentei contestații la executare. Astfel, plata sumelor prevãzute prin hotãrâri judecãtorești având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pânã la data de 31 decembrie 2009, a fost eșalonată până în anul 2012 (în anul 2010 se plãtea 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2011 se plãtea 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2012 se plãtea 33% din valoarea titlului executoriu).
Ulterior, textul ordonanței de urgență a fost din nou modificat în anul 2011, termenul de plată fiind prelungit până în 2014. Modificarea a fost motivată de dificultățile întâmpinate până la acea dată în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, precum și de influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 71/2009.
Ca urmare a modificării intervenite prin Legea nr. 230/2011, procedura de executare a titlurilor executorii se efectuează eșalonat până în anul 2016: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului menționat orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Așadar, termenul de plată a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești executorii, a fost prelungit de la 3 ani la 7-8 ani.
Instanța are în vedere și dispozițiile deciziei nr. 190/2010 a Curții Constituționale prin care aceasta a statuat că prevederile OUG 71/2009 nu sunt în dezacord cu dispozițiile constituționale.
Instanța constată că la data pronunțării deciziei nr. 190/2010 prin care Curtea Constituțională a statuat că prevederile O.U.G. nr. 71/2009 sunt constituționale, au fost avute în vedere doar situațiile de eșalonare până în 2012 a drepturilor salariale. Astfel, Curtea a arătat că ordonanța stabilește o perioada de 3 ani, ca termen maxim în care va fi realizata executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinată de circumstanțele excepționale, care au impus instituirea unor măsuri, prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile, pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta sa se aducă atingere substanței acestor drepturi.
Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele preturilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea sa identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 71/2009 are in vedere, în opinia Curții, rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauza. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul ca Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obliga la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusa de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativa a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de alta parte, stabilitatea economica a statului roman în actualul context de acuta criză economică națională si internațională.
Ulterior, Curtea Constituțională s-a pronunțat și asupra formei actualizate a OUG 71/2009 ( care dispune eșalonarea plăților până în 2016), apreciind că se mențin aceleași considerente referitoare la termenul rezonabil, dar că acesta este un concept variabil, care trebuie interpretat prin prisma importanței drepturilor pentru societate. Astfel, Curtea a observat că „miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economica, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza consta în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de baza, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu”.
Potrivit prevederilor art. 11 alineatul 2 din Constituție, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii (astfel cum este și cazul Convenției Europene ) fac parte din dreptul intern și, de asemenea, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între acestea și legea internă, au prioritate reglementările internaționale, cu o singură excepție și anume cea a cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În acord cu prevederile art. 146 litera d din Constituția României, una dintre atribuțiile fundamentale ale Curții Constituționale constă în verificarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Această verificare implică analiza conformității legii interne cu dispozițiile din Constituție.
Pe cale de consecință, revine instanțelor naționale atribuția de a interpreta și aplica dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, în litigiul dedus judecății, cu respectarea legii fundamentale, dar și a dispozițiilor anterior amintite referitoare la eventualul conflict între dispozițiile interne și dispozițiile internaționale la care România este parte, în privința drepturilor omului.
Instanța reține și decizia nr.59/2007 a Curții Constituționale, în care însăși curtea a reținut că întrucât iregularitatea constatată nu vizează neconstituționalitatea legii ci o absență de corelație între legile interne și dreptul comunitar pertinent, o majoritate de judecători ai Curții Constituționale a decis că legea criticată este constituțională (pronunțându-se pe cale de consecință în limitele verificării compatibilității Constituție – drept intern).
Cu toate că decizia invocată se referă la prevederile din dreptul comunitar, instanța reține că pentru identitate de rațiune ea trebuie aplicată și raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a refuzat constant să controleze constituționalitatea transpunerii directivelor în dreptul național sau să verifice conformitatea legii interne cu dreptul comunitar originar. În toate aceste cazuri a procedat la o interpretare a legii interne în lumina dreptului comunitar aplicabil, pentru a extrage sensul real al actului normativ verificat, dar ea s-a menținut în limitele unui autentic control de constituționalitate, comparând conținutul normativ astfel degajat din legea națională cu Constituția, fără a aduce atingere dreptului comunitar.
Pe cale de consecință, instanța apreciază că se impune verificarea conformității OUG 71/2009 cu prevederile relevante din CEDO, finalitatea fiind stabilirea existenței proporționalității între măsura adoptată de legislativ și interesul creditorului care se bucură de o hotărâre judecătorească definitivă.
Astfel, procesul civil parcurge două faze, judecata și executarea silita, aceasta din urma intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse in executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația.
În analiza acestui examen, instanța notează cu prioritate faptul că începând cu decizia Curții din cauza Hornsby contra Greciei, s-a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. S-a statuat că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției.
De asemenea, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Luând în analiză și natura drepturilor invocate, instanța nu poate să nu observe Hotărârea din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, prin care Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza Ș. împotriva României nr. 9.555/03, paragrafele 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen si alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragraful 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie in primul rând sa fi exclus in mod expres accesul la o instanța in ceea ce privește postul sau categoria de salariați in discuție; conflictele obișnuite de munca nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, in măsura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.
Prin urmare instanța constată că intimatul din prezenta cauză, în calitate de creditor beneficiază de o creanță certă, recunoscută printr-o hotărâre irevocabilă și susceptibilă de a fi pusă în executare, având pe cale de consecință un bun în sensul Protocolului nr.1 CEDO. În condițiile art.1 protocolul 1 la Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile fundamentale de drept internațional.
Cu privire la intervenția legislativă, instanța apreciază că OUG 71/2009 constituie o ingerință în dreptul creditorului de a-și vedea materializat dreptul de creanță, după derularea unei etape de judecată, finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și, ca orice ingerință asupra unui drept, intervenția legislativă va trebui să verifice condițiile stabilite de convenție în sensul acceptării acesteia: 1)să fie prevăzută de lege, 2) să fie justificată și 3) să fie proporțională cu scopul urmărit.
Referitor la prima condiție, instanța apreciază că este îndeplinită întrucât ingerința este prevăzută de o lege în vigoare, ce a suferit modificări succesive, în sensul reeșalonării sumelor ce urmează a fi plătite de către statul român persoanelor îndreptățite. Legea de adoptare a ordonanței de urgență și ordonanța în sine au fost verificate sub aspectul constituționalității, Curtea Constituțională constatând respectarea dispozițiilor și principiilor din legea fundamentală.
Cu privire la scopul urmărit de legiuitor, acesta vizează protecția stării de stabilitate a țării, prin amânarea plăților ce trebuie efectuate în virtutea unor drepturi recunoscute retroactiv. Așadar, instanța constată că și a doua condiție privitoare la caracterul justificat al ingerinței este îndeplinită și că, într-adevăr, situația economică a României impune luarea unor măsuri specifice situațiilor de criză, iar evitarea unui colaps financiar nu poate fi realizată decât prin adoptarea unor măsuri restrictive. Cu toate acestea nu se poate spune ab initio că plata unor drepturi salariale ce trebuiau avansate de către stat, drepturi ce au fost recunoscute imperativ constituie un „drept mai puțin urgent sau mai puțin important”. Recunoașterea retroactivă a existenței unei situații de inechitate la nivelul salariilor plătite nu echivalează cu recunoașterea unor drepturi a căror materializare mai poate aștepta, cel puțin pe o durată nedefinită de timp.
Cu privire la suspendarea de drept a executării silite, reglementată de dispozițiile OUG 71/2009, instanța reține că prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
Rezultă așadar că, o intervenție legislativă în sensul eșalonării nu poate fi exclusă, însă aceasta trebuie să ia în considerare anumite criterii și marje ce trebuie respectate, astfel încât să nu se transforme într-o negare fundamentală a substanței dreptului.
Soluționând Cererea nr. 60.858/00 si pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 in cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy impotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca un termen de 2 ani si 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădita de fonduri a unității militare debitoare. Cu toate acestea, în mod diferit, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Este sarcina statului, în speță debitor, de a executa hotărârile judecătorești dacă factorii care împiedică sau blochează executarea deplină și in timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autorităților (Cauza Yuriy Nikolayevich I. impotriva Ucrainei, Hotararea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau Cauza Sokur impotriva Ucrainei, Hotararea din 26 aprilie 2005, paragraful 33).
Executarea unei hotărâri nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv. ( cauza Lunari contra Italiei, hot. nr.11/ianuarie 2001.
Astfel, trebuie verificat dacă acordarea unui termen de grație din 2010, până în 2016 constituie o măsură proporțională sau nu cu scopul urmărit și care este unul legitim, reprezentat de protecția economiei naționale.
Realizând o analiză comparativă a acestor principii statuate de Curte cu situația generată în dreptul intern de OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, instanța apreciază că prevederile din dreptul român sunt în măsură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces (în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
Este evident faptul că, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012. La o analiză obiectivă a perioadei stabilite ( ultima plată urmând a fi efectuată în anul 2016), instanța apreciază că aceasta este nejustificat de mare, termenele de plată dobândind un caracter incert (nefiind prevăzută luna/trimestrul/semestrul anilor menționați în actul normativ în care se va achita cuantumul procentual stabilit) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului. Eșalonarea plății debitului nu poate echivala cu o garanție a plății acesteia, cu atât mai mult cu cât termenele au fost schimbate la intervale mici de timp. „Recunoașterea” debitului de către stat, despre care se face vorbire, nu aduce creditorului niciun avantaj în plus față de cel oferit de hotărârile judecătorești în care acțiunile le sunt admise în tot sau în parte.
In Cauza G. si Kekec impotriva Turciei (Hotararea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu-și onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătoreasca (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 si 8 ani in executarea unor hotărâri judecătorești încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 23).
Pe cale de consecință, invocarea de către contestator a dispozițiilor legale referitoare la alocarea inițială a unor fonduri speciale de la bugetul de stat pentru anul 2011 nu poate fi reținută. Statul nu se poate prevala în neexecutarea obligațiilor sale de neluarea de către organele abilitate, în calcul a acestor obligații, la momentul adoptării bugetului pentru anul următor. Măsurile administrative trebuie să fie întotdeauna subordonate atribuțiilor și obligațiilor clar stabilite de lege sau titluri executorii. Astfel, eventuala neincludere în bugetul de stat a unor fonduri cu această destinație nu poate să demonstreze decât lipsa unor măsuri concrete de îndeplinire a obligațiilor, neprezentând importanță, din acest punct de vedere motivul ce a stat la baza unei atare inacțiuni.
Potrivit dispozițiilor art. 3731 alin.1 Cod procedură civilă, debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța apreciază că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă. Invocarea dificultăților financiare cu care se confruntă statul român, în contextul actual nu poate justifica o amânare nedeterminată a plății unor drepturi salariale, pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive de către instanțele naționale.
Orice ingerință trebuie să fie aptă de a respecta „justul echilibru” între imperativele interesului general și cele de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Statul are desigur, posibilitatea de a alege modalitățile de aducere la îndeplinire a scopurilor propuse, revenind instanței de judecată, în această situație sarcina de a cântări dacă sunt justificate consecințele, prin prisma interesului general.
Lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia generează, prin urmare, un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, și 20 alin. 2 din Constituția României. Analiza proporționalității vine să dea efect nu numai principiului constituțional ci și principiului loialității convenționale, care angajează statele semnatare să procedeze în sensul compatibilității dreptului lor intern cu prevederile din textul convenției.
În ceea ce privește argumentele contestatorului privind dispozițiile art. 1 din O.G nr. 22/2002, instanța apreciază faptul că acestea sunt neîntemeiate.
În acest sens, instanța constată faptul că executorul judecătoresc nu a indicat un cont anume pentru a fi executat silit și nu rezultă faptul că s-ar fi executat sume destinate cheltuielilor de organizare, funcționare și personal.
Mai mult, din topografia textelor de lege și interpretarea gramaticală a art. 1 din O.G nr. 22/2002, instanța apreciază faptul că aceste dispoziții sunt aplicabile numai în caz de plată voluntară. Este evident că primele două articole din O.G. nr. 22/2002 se referă la executarea voluntară de către instituțiile publice a creanțelor stabilite prin titlurile executorii.
În art. 3 din O.G. nr. 22/2002 se prevede că în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de platã în termenul prevãzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie. De această dată legiuitorul nu a mai prevăzut expres niciun impediment în ceea ce privește executarea silită, putându-se deduce faptul că sunt supuse executării toate sumele, inclusiv sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.
În ceea ce privește termenul de 6 luni, stabilit de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, instanța notează că acest termen curge de la data primirii de către debitor a somației de plată comunicată de organul de executare competent. După trecerea acestui termen, fără ca instituțiile publice să fi achitat integral creanțele datorate creditorilor, aceștia din urmă pot solicita începerea executării silite potrivit normelor Codului de procedură civilă sau altor acte normative.
Executarea silită prin poprire începe odată cu emiterea adresei de înființare a popririi, aceasta fiind, în acest caz special, primul act de executare silită. Întrucât nu s-a prevăzut expres, executarea silită prin poprire se realizează fără somație și atunci când debitor este o instituție sau o autoritate publică. Se poate deduce că, în cazul executării silite prin poprire, termenul de 6 luni începe să curgă de la data primirii adresei de înființare a popririi, dar numai în cazul în care executarea nu poate începe sau continua din cauza lipsei fondurilor. Acest termen de 6 luni ar echivala cu un nou moratoriu legal, pe lângă termenele acordate de O.U.G. nr. 71/2009. Această amânare pentru 6 luni a executării creanțelor este necesară pentru a fi obținute fondurile necesare de către instituțiile sau autoritățile publice debitoare.
Nu se poate susține că O.G. nr. 22/2002 stabilește o altă procedură în ceea ce privește procedura executării silite prin poprire, astfel încât nici în cazul executării silite îndreptate împotriva instituțiilor sau autorităților publice nu este necesară emiterea unei somații atunci când forma de executare silită aleasă este poprirea.
Un prim aspect care trebuie menționat este cel privitor la sarcina probei, în sensul că debitorul trebuie să probeze lipsa temporară a fondurilor și a demersurilor efectuate în vederea obținerii acestora. În prezenta cauză debitorul nu a făcut dovada lipsei fondurilor și nici a demersurilor pe care le-a întreprins pentru obținerea lor.
Pe de altă parte, nu se poate invoca lipsa includerii în buget a sumelor de bani necesare plății, debitorul având obligația de a procura sumele respective, conform aceluiași act normativ.
Un alt aspect ce trebuie remarcat vizează sarcina disproporționată pe care acest act normativ o impune creditorului care, după ce a obținut un titlul executoriu, se vede obligat să aștepte încă șase luni, fără a avea certitudinea că în acest interval debitorul va obține fondurile necesare achitării creanței sale, pentru ca, doar ulterior, să demareze procedurile de executare silită.
De asemenea, instanța mai constată că, potrivit prevederilor art. 6 alin.1, 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, modificată, în cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuțiilor prevãzute de lege, instituția debitoare nu își poate îndeplini obligația de platã în condițiile prevãzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanței judecãtorești care soluționeazã cauza acordarea, în condițiile legii, a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de platã eșalonatã a obligației respective. În cazurile în care obligația de platã este stabilitã prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã și irevocabilã, instituția debitoare poate solicita instanței care a dat aceastã hotãrâre luarea mãsurilor prevãzute la alin. (1), care se aplicã în mod corespunzãtor. Instanța sesizatã potrivit alin. (1)-(3), la cererea instituției debitoare, prin încheiere executorie, când este cazul, va putea suspenda începerea ori continuarea executãrii silite pânã la soluționarea prin hotãrâre definitivã și irevocabilã a cererii privind acordarea termenului/termenelor de platã a sumei datorate.
Prin urmare, față de cele arătate mai sus, apreciind ca neîntemeiată contestația la executare, instanța, în temeiul prevederilor art. 399 și următoarele Cod procedură civilă, o va respinge ca atare.
II. Suspendarea executării silite în dosarul de executare nr. 47/2012 al B.E.J. T. V. B.
Cu privire la cererea având ca obiect suspendarea executării silite până la momentul rămânerii irevocabile a prezentei acțiuni, analizând prevederile art. 403 Cod procedură civilă se poate observa că se lasă la latitudinea instanței dispunerea acestei măsuri, ca urmare a constatării unor motive temeinice, executării silite până la soluționarea cauzei.
Ca orice măsură procesuală, deși legea nu stabilește motivele considerate temeinice, suspendarea trebuie să fie susținută de rațiuni apte de a pune în evidență interesul superior al debitorului față de cel al creditorului, pentru încuviințarea unei atare măsuri. Aceasta urmărește evitarea producerii unor pagube fie greu reparabile, fie imposibil de reparat printr-o executare intempestivă, pentru care nu există indicii de legalitate sau temeinicie suficiente.
Or, având în vedere considerentele de mai sus, față de dreptul creditorului la recuperarea creanței, instanța a apreciat ca neîntemeiată cererea de suspendare urmând a o respinge ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, contestatorul M. Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În acest sens, recurentul a susținut că hotărârea pronunțată este criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii respectiv a dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009 modificată și completată și O.G nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea 92/2011; s-a solicitat de asemenea, în temeiul art. 3041 examinarea cauzei sub toate aspectele
În primul rând, instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării silite .
Potrivit art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel."
Cererea de suspendare este justificată în prezenta cauză întrucât executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi și indisponibilizarea sumei datorate de către debitori.Ca atare, în situația de fată rezultă că M. Justiției se află în fata unei iminente executări, în ciuda dispozițiilor exprese ale OG nr. 22/2002 și OUG nr. 71/2009, acte normative speciale adoptate tocmai pentru a evita crearea de blocaje în activitatea unor instituții angrenate în numeroase proceduri judiciare, expuse oricând unor proceduri de executare silită, care, în situația ignorării acestor dispoziții speciale și derogatorii, pot duce la afectarea gravă a activității acestor instituții și, în ultimă instanță, a interesului public pe care acestea îl deservesc. În ceea ce privește cauțiunea,a invocat recurentul prevederile art. 7 din OG nr. 22/2002, potrivit cărora: „Cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune."
În al doilea rând, susține recurentul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice-debitoare, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 și O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, prevede: „(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".
Astfel, în condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice. În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009. În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/3.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, iar cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat și urmează ca în cursul lunii octombrie 2012 să fie achitată și a treia tranșă semestrială.
De asemenea, instanța de fond a respins contestația la executare, cât timp creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.
În susținerea motivelor noastre sunt dispozițiile OUG nr. 71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite, ce stabilește plata voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită, dispoziții ale căror efecte au fost în mod greșit ignorate de executorul judecătoresc în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența CEDO.
În sens contrar, CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. s.a contra României.
Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa) în sensul că autoritățile interne ( M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe. Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil. Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații. Curtea a reținut că, până în prezent, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.
În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei consideră că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.
Cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd:
„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă;
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii."
Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52 - Astfel, Curtea consideră că cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33 alin. 3 lit. a și alin. 4 din Convenție" - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată".
În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art. 35 alin 3 lit. 1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține „...așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar… Am putea spune că el permite o adevărată „contopire" între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei."1 În aceeași ordine de idei „...adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat. Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat..."2.
Consideră astfel, că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009. De altfel, rugăm a se observa că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea 118/2010.
În fine, la justa soluționare a cauzei s-a solicitat a se avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.
Pentru considerentele expuse și în raport de prevederile legale aplicabile în speță, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și, pe cale de consecință, desființarea formelor de executare începute de B. T. V. B. în dosarul de executare nr. 47/2012.
Legal citat, intimatul nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat în instanță pentru a-și exprima poziția procesuală cu privire la recursul formulat.
În această fază procesuală nu au fost administrate probe.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu raportat la dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul constată întemeiat recursul formulat.
La data de 19.01.2012, intimatul A. F. A. a formulat cerere de executare silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința civilă nr. 299/2008 a Tribunalului Iași modificată prin decizia nr. 698/2009 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Iași; sentința civilă nr. 116/2008 a Curții de Apel Iași, decizia nr. 468/2009 a Curții de Apel Iași și decizia civilă nr. 267/2008 a Curții de Apel Iași, formându-se astfel dosarul de executare nr. 47/2012 al B. T. V. B..
Prin încheierea pronunțată la data de 26.01.2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei Iași s-a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința civilă nr. 299/2008 a Tribunalului Iași modificată prin decizia nr. 698/2009 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Iași; sentința civilă nr. 116/2008 a Curții de Apel Iași, decizia nr. 468/2009 a Curții de Apel Iași și decizia civilă nr. 267/2008 a Curții de Apel Iași, la cererea creditorului A. F. A. împotriva debitorilor Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași și M. Justiției.
La data de 16.02.2012 a fost întocmit de către executorul judecătoresc procesul-verbal privind cheltuielile de executare.
Prin adresele de poprire nr. 47/2012 din data de 16.02.2012 emise de B. T. V. B. s-a declarat înființată poprirea asupra conturilor pe care debitorii Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași le dețin la Trezoreria Iași, respectiv asupra conturilor pe care debitorul M. Justiției le deține la Trezoreria București.
Împotriva executării silite declanșate la cererea creditorului A. F. A., debitorul M. Justiției a formulat prezenta contestație la executare.
Potrivit disp. art. 372 Cod procedură civilă, executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a unui alt înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu, iar potrivit art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă (caracterele prevăzute de lege fiind stabilite în mod cumulativ și obligatoriu). Astfel, pentru a se putea declanșa procedura execuțională, este necesar ca respectiva creanță să fie exigibilă, respectiv să ajunsă la scadență. În cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen.
Or, în speță, creanța creditorului nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență. Astfel, în ceea ce privește titlurile executorii a căror executare a fost solicitată de creditor, legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare.
În acest sens, potrivit disp. art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit disp. art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Or, raportat la disp. art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, instanța de recurs reține că actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 47/2012, inclusiv încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Iași la data de 26.01.2012 în dosarul nr._, sunt nelegale.
Se mai reține de către instanța de recurs că prima instanță a apreciat că prezenta contestație la executare este neîntemeiată în raport de jurisprudența CEDO, lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia făcând să existe un conflict între normele din Convenție și normele interne.
Or, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului a relevat o soluție contrară prin Hotărârea dată cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, hotărâre publicată în Monitorul oficial al României nr. 709/17.10.2012. Astfel, prin această hotărâre, Curtea Europeană a reamintit faptul că executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 (Hornsby contra G., 19.03.1997) și că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, neexecutarea putând aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei în condițiile în care hotărârea judecătorească în favoarea sa poate da naștere unei creanțe care poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. De asemenea, o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească, o întârziere în executare neputând fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat de art. 6 alin 1 CEDO (Hornsby, citată anterior, Jasiuniene împ. Lituaniei, nr._/98). Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării în termen rezonabil, Curtea a luat în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților și obiectul hotărârilor de executat, respectiv comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (Young, James și Webster împ. Regatului Unit, 1981).
Învestită să se pronunțe cu privire la respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, Curtea a considerat că legiuitorul ar trebui să beneficieze, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. De asemenea, Curtea a reținut că respectă modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil (Mellacher și alții c. Austriei, 19 decembrie 1989, § 45, . nr. 169). În plus, Curtea a considerat incompatibilă cu exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției o planificare a plății datoriilor stabilite pe cale judecătorească, atunci când actul de planificare nu era «lege» în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mébaghichvili c. Georgiei, nr. 2507/03, § 61, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul planificării, chiar dacă răspunde noțiunii de «lege», fusese aplicat de manieră defectuoasă (Suljagić c. Bosniei-Hețegovina, nr._/02, §§ 56-57, 3 noiembrie 2009).
În speță, Curtea a observat că nu i se reproșează Guvernului pârât că ar fi refuzat să execute hotărârile judecătorești recunoscând reclamanților drepturi de natură patrimonială și că părțile interesate nu pretind că dispozițiile legale adoptate în materie vizau să lipsească de efecte aceste hotărâri judecătorești. Reclamanții se plângeau în principal de eșalonarea executării creanțelor care le sunt datorate în virtutea hotărârilor judecătorești, hotărâtă pe cale legislativă. Astfel, Curtea a reținut că este învestită să examineze dacă această eșalonare, astfel cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
În acest sens, Curtea Europeană a constatat că între 2008 și 2011 statul român a adoptat mai multe acte normative care suspendau de jure executarea silită a creanțelor funcționarilor în temeiul hotărârilor judecătorești și introduceau un sistem de executare a acestor creanțe ce consta în plăți anuale, în tranșe. Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care stabilea plata creanțelor în tranșe anuale, din 2010 până în 2012. În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 stabilea că plata sumelor datorate s-ar face tot în trei tranșe anuale, dar între 2012 și 2014. În sfârșit, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a extins aceste plăți pe cinci ani, din 2012 până în 2016, cu rate progresive, începând cu 5% în primul an și 35% în ultimul an. Guvernul a justificat aceste măsuri prin faptul că în 2008 țara se confrunta cu o situație de dezechilibru bugetar important, susceptibil să pună în pericol integritatea financiară a țării. În opinia sa, acest dezechilibru rezulta, printre altele, dintr-un număr mare de hotărâri judecătorești care acordau anumitor categorii de funcționari, pe cale de interpretare a dispozițiilor legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, degradarea situației financiare a țării a continuat și după anul 2008, într-un context de criză financiară foarte severă care afecta numeroase țări, astfel încât Guvernul a trebuit să adapteze mecanismul eșalonării la realitățile economice.
Instanța europeană a amintit că deja s-a pronunțat că măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice pot fi considerate că urmăresc un scop de utilitate publică (M. și S. împotriva României (dec), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Sulcs împotriva Lituaniei (dec)_/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec) nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012). În speță, s-a reținut că începând cu anul 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale sunt mai în măsură, spre deosebire de judecătorul internațional, să determine ceea ce este de «utilitate publică», Curtea fiind gata să admită că, astfel cum susține și Guvernul, măsurile contestate urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a determina dacă respectivele măsuri erau proporționale scopului urmărit – stabilirea unui echilibru bugetar evitând înrăutățirea situației sociale – Curtea a apreciat că trebuie verificat dacă, în speță, felul în care au fost tratați reclamanții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză. Astfel, s-a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate între februarie și aprilie 2008 și că, deși mecanismul eșalonării stabilit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat eșalonările stabilite, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate. S-a mai reținut că, potrivit legislației în vigoare, reclamanții au primit începând cu octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30% din suma totală a creanțelor datorate. În septembrie 2010, le-a fost plătită o sumă suplimentară, echivalentul a 25% din a doua tranșă de 34% din cuantumul total, chiar dacă potrivit O.U.G. nr. 45/2010, a doua tranșă trebuia achitată în 2012. Astfel cum legea o impunea, cuantumul sumelor plătite era de fiecare dată indexat cu indicele prețurilor din data plății. În prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală datorată, restul acesteia trebuind să fie plătit, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Niciun act din dosar nu arată că Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți. Ținând cont că o parte semnificativă a creanțelor datorate reclamanților deja le-a fost plătită acestora, Curtea a reținut că nu se poate considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată. În orice caz, văzând ansamblul tuturor elementelor de mai sus și a contextului particular al prezentei cauze, Curtea a considerat că eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerat nerezonabilă.
În consecință, pentru toate aceste motive, Curtea Europeană a considerat că cererea este în mod vădit nefondată și că trebuie respinsă, făcând aplicarea art. 35 § 3 lit. a și art. 35 § 4 din Convenție.
Or, se reține de către instanța de recurs că aceste concluzii ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile și în speță, în cauză fiind respectate graficele de plată prevăzute de lege până la acest moment. Intimata nu a invocat în apărare o situație contrară, iar intervenția legiuitorului în sensul eșalonării plății drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești nu poate fi apreciată ca fiind contrară Convenției atât timp măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice sunt considerate că urmăresc un scop de utilitate publică, autoritățile statului respectând mecanismul eșalonării și dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate.
Pe cale de consecință, în condițiile în care s-a statuat de Curtea Europeană compatibilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 cu prevederile Convenției Europene, iar prezenta executare silită a fost pornită cu încălcarea termenului suspensiv legal ce afectează creanța obiect al executării, fiind încălcate prevederile art. 379 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține că actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 47/2012 sunt nelegale, executarea silită urmând a fi anulată în întregime.
Față de această soluție, reținând că actele de executare sunt nelegale, instanța de recurs apreciază că nu se mai impune analizarea și a celorlalte motive de motive de recurs invocate de către recurent.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, va admite recursul și va modifica în parte sentința instanței de fond, în sensul că va admite contestația la executare formulată de către contestatorul M. Justiției și va anula actele de executare îndeplinite în dosarul de executare nr. 47/2012 al Biroului executor Judecătoresc T. B. și încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Iași la data de 26.01.2012 în dosarul nr._ .
De asemenea, instanța de recurs va menține dispoziția instanței de fond privind respingerea cererii de suspendare a executării silite, această cerere rămânând fără obiect având în vedere soluția pronunțată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul M. Justiției împotriva sentinței civile nr._ din 10.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, sentință pe care o modifica în parte, și pe cale de consecință:
Admite contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimatul A. F. A., având domiciliul procesual ales la Cabinet avocat I. I., Iași, ..13, .. A, parter.
Dispune anularea actelor de executare silită din dosarul de executare nr. 47/2012 al B.E.J. T. V. B..
Menține celelalte dispoziții ale sentinței care contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.05.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. C. A. – M. C. M. S.
Grefier,
I. B.
Red. A.M.C.
Tehnored. M.M.D.
2 ex./17.12.2013
Judecător fond E. C. B.
| ← Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... | Pretenţii. Decizia nr. 1808/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
