Contestaţie la executare. Decizia nr. 1351/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1351/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 18731/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 30 Mai 2013
Președinte - E. C. F.
Judecător M. C.
Judecător C. R.
Grefier D. M. B.
DECIZIE CIVILĂ Nr. 1351/2013
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulata de contestatoarea C. de A. Iași împotriva sent. civ. nr._/02.10.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, intimați fiind A. A. M., ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI IAȘI -TREZORERIA MUNICIPIULUI IAȘI, B. E., B. M. și C. C., având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 08.05.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 15.05.2013, 22.05.2013, 29.05.2013 și apoi pentru astăzi, 30.05.2013, când,
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr._/2.10.2012 Judecătoria Iași dispune:
„Respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoarea C. de A. Iași, cu sediul în Iași, .. 25, jud. Iași, în contradictoriu cu intimații A. A.-M., B. E., B. M. și C. C., cu domiciliul ales la cabinet avocat I. I. și cu terțul poprit Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași - Trezoreria Municipiului Iași, cu sediul în Iași, .. 26.
Respinge, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimații și cu terțul poprit.”
Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond reține următoarele:
Intimații sunt creditorii contestatoarei în baza unor hotărâri judecătorești, prin care li s-au acordat “drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului bugetar”.
Întrucât debitorul nu a înțeles să își execute de bună-voie obligația, creditorii-intimați au pus în executare silită titlurile executorii în dosarele de executare mai sus-menționate. Mai concret, intimații creditori s-au adresat B. T. V. B. în vederea executării silite a titlurilor executorii reprezentate de sentințe judecătorești definitive și irevocabile prin care le-au fost acordate drepturi salariale restante.
Cea mai importantă critică invocată de către contestatoare vizează lipsa caracterului exigibil al creanței pretinse de către intimată.
Potrivit art. 379 (1) Cod procedură civilă nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă ( caracterele prevăzute de lege fiind stabilite în mod cumulativ și obligatoriu). De asemenea, în acord cu art. 381 C.pr.civ, când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată, executarea silită nu va putea fi efectuată înainte de împlinirea acelui termen ( cu excepția cazurilor prevăzute de art. 382 ). În acord cu dispozițiile codului civil, ceea ce se datorează cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea termenului (art. 1414 Cod civil). Termenul este suspensiv, atunci când prin efectele sale amână data scadenței (art. 1412 Cod civil).Când termenul suspensiv este stipulat în favoarea debitorului, acesta este singurul care poate renunța la beneficiul său ( art. 1413 cod civil).
Cu privire la fixarea unui atare termen și condiționarea obligației de plată a drepturilor salariale de un atare impediment, instanța notează faptul că stabilirea termenului de eșalonare a plăților s-a efectuat de către legiuitor, prin OUG 71/2009, cu modificările ulterioare. Astfel, se poate observa că una dintre particularitățile fundamentale ale prezentei contestații rezidă în faptul că acordarea unui termen a fost efectuată chiar de legislativ, pentru rațiuni ce urmează a fi interpretate și analizate în paragrafele subsecvente.
Astfel, cercetând prevederile OUG 71/2009, instanța constată că acestea au suferit numeroase modificări de la data intrării în vigoare până la data introducerii acțiunii în analiză. Prin intermediul acestui act normativ, legiuitorul a urmărit să acorde un termen rezonabil în ceea ce privește acțiunea de plată a datoriilor de către stat, în contextul unor dificultăți economice ce reprezintă o realitate obiectivă pentru țara noastră.
Prin urmare, plata acestor creanțe a fost inițial eșalonată până în 2012, stabilindu-se anual un cuantum procentual din acestea ce urma să fie plătit, respectiv în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu. Această eșalonare a plăților se referea la drepturi de natură salarială devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009.
Ulterior, în anul 2011, textul ordonanței de urgență a fost din nou modificat termenul fiind prelungit până în 2014, motivat de dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
În prezent, textul ordonanței prevede faptul că: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Se poate observa ca atare, că aceste modificări legislative operate au prelungit termenul de acordare a drepturilor salariale, recunoscute creditorilor prin hotărâri executorii, de la 3 ani, la aproximativ 6 ani.
Instanța are în vedere și dispozițiile deciziei nr. 190/2010 a Curții Constituționale prin care aceasta a statuat că prevederile OUG 71/2009 nu sunt în dezacord cu dispozițiile constituționale.
Cu toate acestea, instanța nu poate să nu observe că la data pronunțării Curții, astfel cum rezultă din motivare au fost avute în vedere doar situațiile de eșalonare până în 2012 a drepturilor salariale. Arată C. că ordonanța stabilește o perioada de 3 ani, ca termen maxim in care va fi realizata executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinată de circumstanțele excepționale, care au impus instituirea unor măsuri, prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile, pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta sa se aducă atingere substanței acestor drepturi.
Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele preturilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea sa identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 are in vedere, în opinia Curții, rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauza. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul ca Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obliga la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusa de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativa a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de alta parte, stabilitatea economica a statului roman în actualul context de acuta criză economică națională si internațională.
În 2011, prin decizia nr. 1533/2011, C. Constituțională a revenit sub anumite aspecte asupra practicii sale inițiale și s-a pronunțat și asupra formei actualizate a OUG 71/2009 ( care dispune eșalonarea plăților până în 2016), apreciind că se mențin aceleași considerente referitoare la termenul rezonabil, dar că acesta este un concept variabil, care trebuie interpretat prin prisma importanței drepturilor pentru societate. Astfel, C. a observat că „miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economica, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza consta în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de baza, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu”.
Instanța reține că potrivit art. 11 alineatul 2 din Constituție, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii ( astfel cum este și cazul Convenției Europene ) fac parte din dreptul intern și, de asemenea, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între acestea și legea internă, au prioritate reglementările internaționale, cu o singură excepție și anume cea a cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Mai mult, în acord cu prevederile art. 146 litera d din Constituția României, una dintre atribuțiile fundamentale ale Curții Constituționale constă în verificarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Această verificare implică analiza conformității legii interne cu dispozițiile din Constituție.
Pe cale de consecință, revine instanțelor naționale atribuția de a interpreta și aplica dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, în litigiul dedus judecății, cu respectarea legii fundamentale, dar și a dispozițiilor anterior amintite referitoare la eventualul conflict între dispozițiile interne și dispozițiile internaționale la care România este parte, în privința drepturilor omului.
Instanța reține și decizia 59/2007 a Curții Constituționale, în care însăși curtea a reținut că „întrucât iregularitatea constatată nu vizează neconstituționalitatea legii ci o absență de corelație între legile interne și dreptul comunitar pertinent, o majoritate de 7 judecători ai Curții Constituționale a decis că legea criticată este constituțională ” ( pronunțându-se pe cale de consecință în limitele verificării compatibilității Constituție – drept intern). Cu toate că decizia invocată se referă la prevederile din dreptul comunitar, instanța reține că pentru identitate de rațiune ea trebuie aplicată și raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. C. a refuzat constant să controleze constituționalitatea transpunerii directivelor în dreptul național sau să verifice conformitatea legii interne cu dreptul comunitar originar. În toate aceste cazuri a procedat la o interpretare a legii interne în lumina dreptului comunitar aplicabil, pentru a extrage sensul real al actului normativ verificat, dar ea s-a menținut în limitele unui autentic control de constituționalitate, comparând conținutul normativ astfel degajat din legea națională cu Constituția, fără a aduce atingere dreptului comunitar.
Pe cale de consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cauze, apreciază că se impune verificarea conformității OUG 71/2009 cu prevederile relevante din CEDO, finalitatea fiind stabilirea existenței proporționalității între măsura adoptată de legislativ și interesul creditorului care se bucură de o hotărâre judecătorească definitivă.
Se notează cu prioritate faptul că procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silita, aceasta din urma intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse in executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își executa de bunăvoie obligația.
În analiza acestui examen, instanța notează cu prioritate faptul că începând cu decizia curții din cauza Hornsby contra Greciei, s-a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a statuat că, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, C. a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat C. că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Luând în analiză și natura drepturilor invocate, instanța nu poate să nu observe Hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. impotriva Romaniei, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, C. Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. C. a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza S. impotriva Romaniei nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit careia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanță în ceea ce priveste postul sau categoria de salariati in discutie; conflictele obisnuite de munca nu pot fi excluse din garantiile art. 6, in masura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat.
Față de totalitatea considerentelor anterioare instanța subliniază faptul că initmații din prezenta cauză, în calitate de creditori beneficiază de o creanță certă, recunoscută printr-o hotărâre irevocabilă și susceptibilă de a fi pusă în executare, având pe cale de consecință un „bun” în sensul Protocolului nr.1 CEDO. În condițiile art.1 protocolul 1 la Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile fundamentale de drept internațional.
Cu privire la intervenția legislativă, instanța va nota faptul că OUG 71/2009 constituie ceea ce jurisprudența europeană cataloghează a fi o „ingerință” în dreptul creditorului de a-și vedea materializat dreptul de creanță, după derularea unei etape de judecată, finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Desigur, ca orice ingerință asupra unui drept, intervenția legislativă va trebui să verifice condițiile stabilite de conveție în sensul acceptării acesteia: să fie prevăzută de lege, să fie justificată și să fie proporțională cu scopul urmărit.
Referitor la prima condiție ce necesită luarea în analiză, se va nota faptul că ingerința este prevăzută de o lege în vigoare, ce a suferit modificări succesive, în sensul reeșalonării sumelor ce urmează a fi plătite de către statul romând persoanelor îndreptățite. Merită amintit și faptul că legea de adoptare a ordonanței de urgență și ordonanța în sine au fost verificate sub aspectul constituționalității, C. Constituțională constatând respectarea dispozițiilor și principiilor din legea fundamentală.
Cu privire la scopul urmărit de legiuitor, acesta vizează protecția stării de stabilitate economică a țării, prin amânarea plăților ce trebuie efectuate în virtutea unor drepturi recunoscute retroactiv. Desigur, instanța este de acord cu interpretarea dată de C. Constituțională în sensul că situația economică a României impune luarea unor măsuri specifice situațiilor de criză și că evitarea unui colaps financiar nu poate fi realizată decât prin adoptarea unor măsuri restrictive, însă nu se poate spune din start că plata unor drepturi salariale ce trebuiau avansate de către stat, drepturi ce au fost recunoscute imperativ constituie un „drept mai puțin urgent sau mai puțin important”. Recunoașterea retroactivă a existenței unei situații de inechitate la nivelul salariilor plătite nu echivalează cu recunoașterea unor drepturi a căror materializare mai poate aștepta, cel puțin pe o durată nedefinită de timp.
Cu privire la suspendarea de drept a executării silite, reglementată de dispozițiile OUG 71/2009, instanța notează Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza “Saggio contra Italiei”, C. a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea că această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
Rezultă așadar că, o intervenție legislativă în sensul eșalonării nu poate fi exclusă, însă aceasta trebuie să ia în considerare anumite criterii și marje ce trebuie respectate, astfel încât să nu se transforme într-o negare fundamentală a substanței dreptului.
Soluționând Cererea nr. 60.858/00 si pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 in cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, C. Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca un termen de 2 ani si 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădita de fonduri a unității militare debitoare.
Cu toate acestea, în mod diferit, în cauza „Bourdov c. Rusiei”, C. a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Este sarcina statului, în speță debitor, de a executa hotărârile judecătorești dacă factorii care împiedică sau blochează executarea deplină și in timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autorităților (Cauza Yuriy Nikolayevich I. impotriva Ucrainei, Hotararea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau Cauza Sokur impotriva Ucrainei, Hotararea din 26 aprilie 2005, paragraful 33).
Executarea unei hotărâri nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv (cauza Lunari contra Italiei, hot. nr.11/ianuarie 2001).
Astfel, trebuie verificat dacă acordarea unui termen de grație din 2010 până în 2016 constituie o măsură proporțională sau nu cu scopul urmărit și care este unul legitim, reprezentat de protecția economiei naționale.
Realizând o analiză comparativă a acestor principii statuate de curte cu situația generată în dreptul intern de OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, instanța apreciază că prevederile din dreptul român sunt în măsură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art.6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces (în acest sens a se vedea și cauza „Stran și Stratis Andreatis c. Greciei”).
Prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012. La o analiză obiectivă a perioadei stabilite (punctul terminus fiind anul 2016), instanța apreciază că aceasta este nejustificat de mare, termenele de plată dobândind un caracter incert (nefiind prevăzută luna/trimestrul/semestrul anilor menționați în actul normativ în care se va achita cuantumul procentual stabilit) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea „Saggio contra Italiei”, ce au aplicabilitate în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului. Eșalonarea plății debitului nu poate echivala cu o garanție a plății acesteia, cu atât mai mult cu cât termenele au fost schimbate la intervale mici de timp. „Recunoașterea” debitului de către stat, despre care se face vorbire, nu aduce creditorilor nici un avantaj în plus față de cel oferit de hotărârile judecătorești în care acțiunile le sunt admise în tot sau în parte.
In cauza „G. si Kekec” împotriva Turciei (Hotararea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu își onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătoreasca (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 si 8 ani in executarea unor hotărâri judecătorești încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 23).
Pe cale de consecință, invocarea de către contestator a dispozițiilor legale referitoare la alocarea inițială a unor fonduri speciale de la bugetul de stat pentru anul 2011 nu poate fi reținută. Statul nu se poate prevala în neexecutarea obligațiilor sale de neluarea de către organele abilitate, în calcul a acestor obligații, la momentul adoptării bugetului pentru anul următor. Măsurile administrative trebuie să fie întotdeauna subordonate atribuțiilor și obligațiilor clar stabilite de lege sau titluri executorii. Astfel, eventuala neincludere în bugetul de stat a unor fonduri cu această destinație nu poate să demonstreze decât lipsa unor măsuri concrete de îndeplinire a obligațiilor, neprezentând importanță, din acest punct de vedere motivul ce a stat la baza unei atare inacțiuni.
Potrivit dispozițiilor art. 3731 alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în dese rânduri de C. Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța reține că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă. Invocarea dificultăților financiare cu care se confruntă statul român, în contextul actual nu poate justifica o amânare nedeterminată a plății unor drepturi salariale, pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive de către instanțele naționale.
Orice ingerință trebuie să fie aptă de a respecta „justul echilibru” între imperativele interesului general și cele de protejare a drepturilor fundamentale ale individului. Statul are desigur, posibilitatea de a alege modalitățile de aducere la îndeplinire a scopurilor propuse, revenind instanței de judecată, în această situație sarcina de a cântări dacă sunt justificate consecințele, prin prisma interesului general.
Lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia face să existe, prin urmare, un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, și 20 alin. 2 din Constituția României, de care instanța amintea în paragrafele anterioare. Analiza anterioară asupra proporționalității vine să dea efect nu numai principiului constituțional, ci și principiului loialității convenționale, care angajează statele semnatare să procedeze în sensul compatibilității dreptului lor intern cu prevederile din textul convenției.
Dincolo de aceste aspecte, nu s-a făcut dovada faptului că nu ar fi fost corect stabilite cheltuielile de executare sau că nu s-ar fi ținut cont de prima tranșă achitată.
Pentru toate aceste motive instanța urmează să respingă ca neîntemeiată, contestația la executare.
Cu privire la capătul accesoriu de cerere, referitor la suspendarea executării silite până la momentul rămânerii irevocabile a prezentei acțiuni, analizând prevederile art.403 Cod procedură civilă se poate observa că se lasă la latitudinea instanței suspendarea, ca urmare a constatării unor motive temeinice, executării silite până la soluționarea cauzei. Ca orice măsură procesuală, deși legea nu stabilește motivele considerate temeinice, suspendarea trebuie să fie susținută de rațiuni apte de a pune în evidență interesul superior al debitorului față de cel al creditorului, pentru încuviințarea unei atare măsuri. În fond aceasta urmărește evitarea producerii unor pagube fie greu reparabile, fie imposibil de reparat printr-o executare intempestivă, pentru care nu există indicii de legalitate sau temeinicie suficiente.
Instanța va respinge cererea ca neîntemeiată, apreciind că nu există la momentul soluționării prezentei contestații rațiuni întemeiate și apte de a justifica o măsură de suspendare a procedurii în discuție, în considerarea tuturor argumentelor anterior dezvoltate.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatoarea C. de A. Iași criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Arată recurenta că Judecătoria Iași a înlăturat în mod eronat de la aplicare dispozițiile O.U.G. 71/2009 act normativ prin care nu se contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la convenție nu se neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu se refuză punerea în aplicare a acestora. Invocă recurenta deciziile nr. 188/2.03.2010 și nr. 1533/28.11.2011 ale Curții Constituționale precum și soluția pronunțată de C.E.D.O. în cauza D. și alții c. României.
Prima instanță a încălcat și dispozițiile O.G. nr. 22/2002. Fiind ordonator principal de credite nu dispune de sumele de bani necesare executării astfel încât raportat la prevederile art. 2 și 3 din O.G. 22/2002 continuarea executării silite se putea face doar după termenul de 6 luni calculat de la data comunicării somației de plată și a sumelor de bani datorate.
Executarea silită a fost efectuată direct după normele prevăzute de art. 453 și 454 Cod procedură civilă fără a mai fi respectată procedura specială reglementată de O.G. 22/2002.
Adresa de înființare a popririi ca act de executare silită este lovită de nulitate absolută deoarece în conținutul acesteia nu se face referire la sumele de bani ce nu pot fi urmărite silit conform art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 22/2002 prin adresele de înființare a popririi solicitându-se, în mod nelegal „poprirea tuturor sumelor de bani” aflate la dispoziția Curții de A. Iași, această instituție după poprire fiind practic în imposibilitatea de a funcționa.
Executarea silită demarată este nelegală întrucât creanța nu are un caracter cert, lichid și exigibil, creditorul intimat nu a justificat modul de calcul al sumelor de bani ce se doresc a fi poprite în condițiile în care titlul executoriu invocat nu prevede sume de bani certe și lichide în favoarea creditorului.
A fost efectuată plata parțială a tranșei de 5% aferentă anului 2012, ceea ce duce la concluzia ca sumele de bani urmărite silit nu au un caracter cert și lichid de vreme ce nu a scăzut și cuantumul sumelor de bani deja plătite.
Cheltuielile de executare sunt nepotrivit de mari în raport cu munca îndeplinită de executorul judecătoresc cu formă de executare aleasă de creditoare precum și de faptul că nu s-a dovedit modalitatea prin care a stabilit sumele de bani ce sunt datorate acesteia mai ales că titlul executoriu nu prevede suma de bani datorată.
Intimații, legal citați nu și-au precizat poziția procesuală față de cererea formulată printr-o întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat alte probe.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma recursului formulat și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză tribunalul reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 623/21.05.2009 pronunțată de Tribunalul V. rămasă irevocabilă, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, C. de A. Iași și Tribunalul V., au fost obligați să plătească reclamantelor B. E. și B. M. drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% calculat la indemnizația brută lunară începând cu data de 3.04.2006 și în continuare pe viitor actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. Aceeași pârâți au fost obligați să calculeze și să plătească drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% calculat la indemnizația brută lunară începând cu data de 1.12.2007 și în continuare pe viitor pentru reclamanta A. A. actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. Prin sentința nr. 77/14.10.2008 a Curții de A. Iași astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 550/15.05.2009 irevocabilă aceeași pârâți Ministerul Justiției, C. de A. Iași și Tribunalul V., au fost obligați să le plătească reclamantelor C. C., B. M., B. E. și A. A. diferențele de drepturi salariale cu titlu de spor de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar începând cu 25.03.2005 și până la data pronunțării hotărârii, în cuantum actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective și pe viitor.
În baza acestor titluri executorii, intimatele A. A. M., B. E., B. M. și C. C. s-au adresat B.E.J. D. C. și T. V. B. solicitând executarea silită cereri ce au fost înregistrate sub nr. 417/2012, 420/2012, 421/2012 și 426/2012 pe rolul B.E.J. În fiecare din cele 4 dosare de executare cererile B.E.J. T. V. B. de încuviințare a executării silite au fost admise prin încheierile din 20.04.2012 pronunțate de Judecătoria Iași.
Adresele de poprire și înștiințările de poprire emise în toate cele 4 dosare de executare cuprind suma 0 la rubrica destinată debitului datorat conform titlurilor a căror executare silită se efectuează. Sumele supuse executării silite prin poprire se reduc practic la cheltuielile de executare stabilite în fiecare dosar de executare prin procesele verbale întocmite de B.E.J. În dosarul de executare nr. 417/2012 prin procesul verbal din 5.06.2012 cheltuielile de executare au fost stabilite ca fiind în sumă de 1840 lei, sumă consemnată în înștiințarea de poprire și adresa de poprire din 6.06.2012. În dosarul nr. 420/2012 cheltuielile de executare au fost stabilite la suma totală de 4546,90 lei prin procesul verbal din 5.06.2012 sumă a cărei executare se solicită prin adresa de poprire și înștiințarea de poprire din 5.06.2012. În dosarul nr. 421/2012 executorul judecătoresc a stabilit totalul cheltuielilor de executare prin procesul verbal din 5.06.2012 la suma de 4380,20 lei, sumă pentru care s-au emis la data de 5.06.2012 adresa de poprire și înștiințarea popririi. În dosarul nr. 426/2012 cheltuielile de executare sunt stabilite la suma de 1760,20 lei cheltuieli executate prin poprire.
Scopul executării silite astfel cum acesta rezultă din dispozițiile de principiu înscrise în art. 3711 Cod procedură civilă este acela de aducere la îndeplinire a obligației stabilită prin hotărârea unei instanțe. Pot fi executate silit conform art. 3712 alin. 1 Cod procedură civilă, obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani.
Aducerea la îndeplinire a obligației stabilită prin titlul executoriu este măsura care justifică stabilirea de către executorul judecătoresc prin proces verbal a cheltuielilor de executare. Potrivit art. 3717 Cod procedură civilă partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop, cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite fiind în sarcina debitorului urmărit; sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc prin proces verbal pe baza dovezilor prezentate de partea interesată în condițiile legii.
Așadar fundamentul stabilirii prin proces verbal de către executorul judecătoresc a cheltuielilor de executare se regăsește tocmai în scopul executării silite respectiv aducerea la îndeplinire a obligației stabilită prin hotărârea instanței. Dincolo de activitatea de executare silită a unui titlu executoriu, cheltuielile de executare nu pot exista de sine stătător.
Câtă vreme prin actele de executare săvârșite în dosarele nr. 417, 420, 421 și 426/2012 – adrese de poprire și înștiințări de poprire – nu s-a solicitat plata debitului rezultat din titlurile executorii, cheltuielilor de executare stabilite și executate în puterea art. 3717 alin. 4 Cod procedură civilă, le lipsește substanța. Aceasta, întrucât regula rezultată din art. 3711 alin. 1 Cod procedură civilă este cea a executării de bunăvoie a obligației stabilită prin hotărârea unei instanțe. D. în ipoteza în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită (art. 3721 alin. 2 Cod procedură civilă). Absența debitului datorat în baza titlului executoriu chiar pretins prin cererea de executare silită formulată de creditor cuprinde imanent, în conținutul său, o îndeplinire a obligației de către debitor, îndeplinire care nu mai justifică declanșarea executării silite. Mai mult prin menționarea sumei 0 la rubrica debit datorat chiar executorul judecătoresc și-a însușit, a acceptat faptul că debitorul a executat de bunăvoie obligația stabilită în sarcina sa.
Față de con ținutul adreselor de poprire și a înștiințărilor de poprire este oțios a analiza celelalte critici aduse de recurent hotărârii judecătorului fondului drept consecință a modului de interpretare a O.G. 71/2009 și O.G. 22/2002.
Prin contestația la executare formulată s-a solicitat anularea executării silite înseși respectiv a încheierilor de încuviințare a executării silite precum și adreselor de înființare a popririi respectiv a proceselor verbale de stabilire a cheltuielilor de executare.
Potrivit art. 399 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă împotriva executării silite precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal. Consecințele admiterii contestației la executare sunt cele prevăzute la art. 404 Cod procedură civilă care dispune că instanța dacă admite contestația la executare, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, dispune anularea ori încetarea executării înseși…”.
Pe de o parte încheierile de încuviințare a executării silite nu pot fi anulate pe calea contestației la executare. Singura încheiere ce poate fi atacată pe calea contestației la executare și în privința căreia se poate dispune de instanță anularea este încheierea prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie (art. 400 alin. 21 Cod procedură civilă).
Pe de altă parte dispunându-se anularea executării înseși este de prisos ca instanța să se pronunțe și asupra anulării fiecărui act de executare în parte. Măsura anulării executării înseși lipsește de conținut toate actele de executare săvârșite.
Reținând dispozițiile art. 399 și 404 Cod procedură civilă motivat de faptul că executarea silită privește exclusiv cheltuielile de executare în baza art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, tribunalul urmează a dispune conform celor cuprinse în prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de recurs formulata de contestatoarea C. de A. Iași împotriva sent. civ. nr._/02.10.2012 pronunțata de Judecătoria Iași pe care o modifica in parte si in consecința.
Admite in parte contestația la executare formulata de C. de A. Iași in contradictoriu cu intimații A. A. M., Blanita E., B. M., C. C. si AFP Iași – Trezoreria Mun. Iași.
Dispune anularea executărilor silite înseși, executări săvârșite in cadrul dosarelor nr. 417/2012, 420/2012, 421/2012 si 426/2012 ale B. T. B..
Respinge cererile de anulare a încheierilor de încuviințare a executării silite precum si a adreselor de înființare a popririlor.
Menține dispoziția instanței de fond relativa la respingerea cererii de suspendare a executării.
Irevocabilă.
Pronunțata in ședința publica azi, 30.05.2013.
Președinte, E. C. F. | Judecător, M. C. | Judecător, C. R. |
Grefier, D. M. B. |
Red. C.M.
Tehn. H.C.
Ex.2/14.10.2013
Judecător fond: S. E. C.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1323/2013. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 1324/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
