Pretenţii. Sentința nr. 3846/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3846/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 18-11-2013 în dosarul nr. 5921/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 18 Noiembrie 2013
Președinte - D. M.
Grefier D. M. B.
SENTINȚĂ CIVILĂ Nr. 3846/2013
Ministerul Public a fost reprezentat prin
PROCUROR – Z. L.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul V. M. I. și pe pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- PRIN D.G.R.F.P. IAȘI, pârât DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI, având ca obiect pretenții DAUNE MORALE.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 11.09.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea cauzei pentru azi, 18.09.2013 când,
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. de mai sus reclamantul V. M. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R.prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării bunicului său V. V. decedat în 1989 și obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 50.000 euro.
În motivare, reclamantul a precizat că bunicul lui a suferit trei perioade de detenție însumând 6 ani în perioada 1951-1962, primind condamnări de 8 ani și 3 ani închisoare pronunțate de Tribunalul București pentru opoziția la regimul comunist, aceste pedepse fiind executate parțial, restul de pedeapsă fiind grațiat.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009, CEDO, Constituția României.
În susținerea cererii au fost depuse înscrisuri, respectiv copii de pe documentația aflată în păstrarea arhivei CNSAS referitoare la condamnările suferite de V. V..
Legal citat, pârâtul a depus întâmpinare arătând în ce privește daunele morale, că disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/21.10.2010 întrucât încalcă egalitatea în drepturi iar despăgubirile nu pot fi considerate echitabile, drepte, rezonabile, proporționale. În plus prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011 ICCJ a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. În ce privește daunele materiale reclamanta trebuie să dovedească proprietatea și valoarea bunurilor confiscate precum și dacă a primit despăgubiri în temeiul Drecretului-lege nr. 118/1990.
În cursul judecății reclamantul și-a precizat cererea în sesnul că solicită 500.000 daune morale și pentru prejudiciille suferite în anii de detenție de tatăl său V. D., acesta fiind anchetat între anii 1980-1986 de numeroase ori, percheziționat, suptavegheat, urmărit.
Și referitor la aceste precizări reclamantul a invocat Legea nr. 221/2009, CEDO, Constituția României
Din examinarea actelor și lucrărilor existente la dosar instanța reține în fapt următoarele:
Prin Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat acordarea despăgubirilor victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit, dacă se aprecia, de către instanțele de judecată, în urma analizării circumstanțelor fiecărei cauze, că reparația obținută prin efectul Decretului – Lege nr.118/1990 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.219/1999 nu este suficientă, precum și în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunțate.
Astfel, art. 5 alin.(1) din Legea nr.221/2009, în forma sa inițială, (înainte de modificarea adusă prin art. I pct.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010) prevedea că: „ Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II - lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din lege, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, s-a reținut că, din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există două norme juridice - art.4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.Or, Curtea a constatat că justificarea legiuitorului pentru această situație, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, nu poate sta la. baza instituirii unei noi norme juridice - art.5 lit. a) din lege, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată (prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din decret și o sumă globală, în cazul art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009). S-a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. Prin Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. I alin.(3) din Constituție. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că „acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art.1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă."
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 142 alin. (1) și al art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.24/2000, republicată. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. în același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Or, Curtea a observat că, „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989". Totodată, Curtea Constituțională a constatat că «reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr.221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită».
Întrucât aceste despăgubiri erau menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, de încălcare a drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu de a compensa în bani suferința persoanelor persecutate, Curtea Constituțională a considerat că reglementarea criticata nu a fost temeinic fundamentată. Totodată, s-a apreciat că „textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei)."
Prin urmare, s-a observat că «în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporționalei care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse».
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală.
Consecințele juridice produse de cele 2 decizii ale Curții Constituționale sunt evidențiate în art. 147 alin. 1 din Constituția României: „ Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul, după caz nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Inexistența adoptării în intervalul celor 45 de zile a unor noi reglementări în acord cu dispozițiile legii fundamentale face ca art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 să-și înceteze efectele juridice.
Acțiunea normei în virtutea căreia s-a dispus analiza dreptului reclamat în prezentul litigiu încetând, în puterea art. 147 alin. 1 din Constituție și a jurisprudenței Curții Constituționale (autorităților publice având obligația să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor analizate) .tribunalul nu are decât să se supună hiatului legislativ. Ca atare, cererea reclamantei de acordare a măsurii reparatorii pecuniare menite a asigura acoperirea prejudiciului moral suferit prin persecuțiile la care a fost supus autorul ei în perioada regimului comunist nu poate fi primită nici din aceasta perspectivă.
Totodată, tribunalul consideră că prin aplicarea efectelor deciziilor Curții Constituționale arătate anterior asupra proceselor în curs de judecată, cu excepția celor în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii, nu se ajunge la o încălcare a dreptului la acces în instanță sau a dreptului de proprietate așa cum acestea sunt garantate de art.6 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” protejat de art.1 din Protocolul nr.1, are un înțeles autonom care nu este limitat de deținerea de bunuri materiale și este independentă de orice calificare stabilită prin drept intern, incluzând și anumite interese economice ale unui subiect de drept care se pot prezenta sub forma unei speranțe legitime la obținerea unei indemnizații.
Totuși, art.1 din Protocolul nr.1 adițional al Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Un alt principiu ce decurge din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este acela că protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale” și că dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 nu pot fi interpretate ca impunând o obligație specifică a statelor membre ale Convenției de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de regimurile anterioare, iar statele dispun de o largă marjă de apreciere în adoptarea legislației în contextul schimbării regimului politic și economic. Totuși, atunci când o persoană are o pretenție referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi considerată ca având o „speranță legitimă”, în cazul în care există o bază legală suficientă în dreptul intern, fundamentată, de pildă, pe o jurisprudență națională constantă care confirmă pretențiile reclamantului. Nu poate exista o speranță legitimă în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 atunci când există o dispută asupra modului de interpretare și de aplicare a legii interne, iar cererile reclamanților au fost respinse de către instanțele interne în mod corespunzător.
Totodată, reclamanta nu ar fi îndreptățită în a obține un „bun” în situația în care legislația nu recunoaște existența unui asemenea drept. Speranța legitimă se raportează la modul în care o pretenție poate fi analizată conform legislației interne. Articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală statelor de a restitui proprietăți confiscate anterior ratificării Convenției și nici ca impunând restricții libertății statelor de a determina scopul restituirii bunurilor și de a stabili condițiile în care au fost de acord să restabilească dreptul de proprietate al foștilor proprietari. Pe de altă parte, Curtea a acceptat că legislația în vigoare după ratificarea Convenției și Protocolului nr.1, care stabilește restituirea proprietăților confiscate sub vechiul regim ori o compensație în repararea prejudiciului, poate fi privită ca dând naștere unui nou drept de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 pentru cei care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.
În acest sens, simpla cerere de chemare în judecată, formulată de persoana îndreptățită la despăgubiri nu-i conferă acesteia un drept de proprietate ocrotit de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. Aceasta deoarece, în cauză, art.5 alin.1 lit.a) din legea nr.221/2009, a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor despăgubiri și nu un drept efectiv. Atât timp cât legea prevedea că aceste despăgubiri se acordau doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depinde de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general care s-ar acorda persoanelor aflate într-o anumită situație juridică și pentru a cărei valorificare, formularea aducerii în justiție ar fi constituit o pură formalitate.
Ca atare, în cazul acțiunilor introduse pe rolul instanțelor de judecată ulterior publicării celor două decizii ale Curții Constituționale, nu se poate invoca existența unei valori patrimoniale ce ar intra în sfera de aplicare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. Apreciem că, în această modalitate de interpretare și aplicare a legii nu se aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru adoptarea acestor măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau o lacună a legiuitorului. Or, în cauză, în motivarea dată de Curtea Constituțională prin deciziile de constatare a neconstituționalității prevederilor art.5 alin. 1 lit. a) din legea nr.221/2009, s-a arătat că, soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de acest act normativ nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp, legile anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudiciu. În acest sens, s-a apreciat că, prin reglementarea din articolul anterior menționat se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este reclamată prin art.1 alin.3 din Constituție.
Situația juridică analizată este similară celei reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Slavov și alții contra Bulgariei, precum și în cauza Unedic contra Franței.
În schimb, în alte cauze, Curtea a sancționat intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului. Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative a statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
De altfel Decizia în interesul legii nr. 12/2011 Tribunalul retine ca prin decizia nr. 12/19.09.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii si a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În plus evenimentele care constituie temei al invocării dispozițiilor Constituției și al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, sunt mult anterioare ratificării CEDO de către România și de asemenea mult anterioare intrării în vigoare a actualei Constituții, astfel încât tratamentele suferite de bunicul și tatăl reclamantului nu pot fi analizate prin prisma acestor acte normative.
În consecință, nu mai există temeiul legal pentru acordarea daunelor morale prevăzut de legea nr. 221/2009. În ce privește pe tatăl reclamantului, V. D., nu s-a făcut dovada existenței unor condamnări.
În consecință, având în vedere că nu mai există nici măcar temeiul legal pentru acordarea daunelor morale, nu se mai impune analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere.
În ce privește constatarea caracterului politic al condamnării instanța constată că o astfel de cerere potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009 poate privi doar condamnările survenite pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). Or, așa cum rezultă din actele dosarului condamnările suferite de bunicul reclamantului au avut ca temei infracțiunile prev. de art. 327 alin. 3 Cod penal, 209 pct.2 lit. a din Codul penal, infracțiune care este prevăzută de art. 1 din lege printre infracțiunile care constituie de drept condamnări cu caracter politic, astfel încât nu mai este necesară o hotărâre judecătorească care să constate caracterul politic al condamnării.
HOTĂRÂȘTE
Respinge ca nefondată cererea formulată de reclamantul V. M. I. cu domiciliul în P., ., ., ., jud. Iași în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Tribunalul Iași.
Pronuntata in sedinta publica din 18.11.2013.
Președinte Grefier
M.D. B.M.D.
Tehnored. M.D./ 5 ex.
18.12.2013
| ← Fond funciar. Decizia nr. 2387/2013. Tribunalul IAŞI | Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... → |
|---|
