Pretenţii. Decizia nr. 1006/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1006/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 1209/866/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 27 Noiembrie 2014
Președinte - C. E. C.
Judecător C. R.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1006/2014
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelantul B. I. și pe intimata M. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este completă.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Dezbaterile în apel au avut loc în ședința publică din data de 13.11.2014, susținerile apelantului fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru data de 20.11.2014, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru azi, 27.11.2014, când
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 2207/07.07.2014 pronunțată de Judecătoria P. a fost admisă cererea formulată de reclamanta M. M. în contradictoriu cu pârâtul B. I. și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1273,45 lei, din care 73,45 lei cu titlu de daune materiale și 1200 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că prin ordonanța procurorului din dosarul nr. 2829/P/2013, pârâtul B. I. a fost sancționat cu amendă cu caracter administrativ în sumă de 1000 lei, dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de acesta sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. 2, în temeiul art. 230 și art. 228 alin. 6 Cod procedură penală, raportate la art. 10 lit. b1 Cod procedură penală. În motivarea ordonanței s-a reținut că la data de 5.07.2013, la Postul de Poliție I. N., s-a prezentat numita M. M., care a depus o plângere prin care sesizează faptul că la data de 4.07.2013 a fost lovită cu un hârleț în zona gâtului de către numitul B. I.. În urma cercetărilor s-a stabilit faptul că în dimineața zilei de 4.07.2013, ora 10.30, numitul B. I. săpa în gradina reclamantei, moment în care aceasta a fost anunțată de către fiul său M. G. și, împreună cu acesta, reclamanta a solicitat pârâtului să părăsească gradina. Pârâtul, pe fondul unui conflict mai vechi legat de o conductă de apă ce se află în gradina reclamantei, a lovit-o pe reclamantă cu un hârleț în zona gâtului, provocându-i acesteia leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 2,3 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 4312/5.07.2013. Împotriva ordonanței procurorului din dosarul nr. 2829/P/2013, pârâtul B. I. nu a formulat plângere potrivit disp. art. 278 Cod procedură penală, în vigoare la acel moment.
Conform art. 1357 Cod civil, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Din analiza acestor prevederi legale, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciu constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Fapta ilicită poate fi definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei alte persoane.
În speță, prima instanță a reținut că fapta ilicită invocată de reclamant și deplin dovedită de probele administrate în cauză este reprezentată de fapta pârâtului care, la data de 4.07.2013, a lovit-o pe reclamantă cu un hârleț în zona gâtului, provocându-i acesteia leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 2,3 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 4312/5.07.2013. S-a mai reținut că prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ, suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. Prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Cu privire la prejudiciul cauzat reclamantului prin fapta pârâtului, a reținut instanța de fond că reclamanta, prin probele propuse și administrate, nu a reușit să facă dovada cuantumului daunelor materiale solicitate, neformulând nici o probă în dovedirea acestor pretenții.
Totodată, cu privire la prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta pârâtului, prima instanță a reținut că reclamanta a reușit să facă dovada, în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale, doar a sumei de 73,45 lei compusă din suma de 40 lei reprezentând contravaloare taxă eliberare certificat medico-legal, din suma de 10 lei reprezentând contravaloare consultație medicală, din suma de 23,45 lei reprezentând contravaloare medicamente.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, instanța de fond a apreciat că suma de 1200 lei este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamanta prin săvârșirea faptei ilicite de către pârât.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 1200 lei cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul B. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, pârâtul a susținut că pronunțarea sentinței a avut loc la data de 07.07.2014, în lipsa părților, care nu au fost citate. A mai susținut pârâtul că martorul propus de el a declarat că nu a avut loc nici un incident violent între părți, acest martor aflându-se în curtea casei sale, foarte aproape de locul unde intenționa să repare conducta distrusă de soțul reclamantei. De asemenea, mai susține apelantul faptul că cererea de chemare în judecată nu corespunde cu plângerea înregistrată la Postul de Poliție I. N. din data de 05.07.2013, faptul că și în prezent conducta este distrusă, precum și faptul că certificatul medico – legal a fost întocmit pe baza unei vânătăi cauzate de o căzătură a reclamantei. În plus, fișa radiologică nu este pe numele reclamantei, iar raportul IRM este din data de 18.07.2013, în timp ce acel certificat medico-legal este finalizat pe data de 17.07.2013.
Pentru toate aceste considerente, apelantul a solicitat admiterea apelului.
Intimata M. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și păstrarea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. În motivarea poziției sale procesuale, intimata a susținut că cererea de apel este nemotivată, că apelantul nu face diferența între latura penală și latura civilă și că eroarea materială strecurată în actele medicale a fost îndreptată.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de apel invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, reclamanta M. M. a chemat în judecată pe pârâtul B. M., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 800 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 1200 lei cu titlu de daune materiale, invocând în drept disp. art. 1349 alin. 1 și 2, art. 1357, art. 1365, art. 1387, art. 1388 și art. 1391 alin. 1 Cod civil. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că în data de 04.07.2013 pârâtul i-a aplicat o lovitură cu un hârleț în zona cervicală, cauzându-i leziuni ce au necesitat 2 – 3 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Potrivit disp. art. 1349 alin. 1 Noul Cod Civil, „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
Potrivit disp. art. 1357 alin. 1 Noul Cod civil, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
Astfel, răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.
Potrivit dispozițiilor legale menționate, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciu constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține altei persoane.
În speță, instanța de apel reține că nu s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv nu s-a făcut dovada faptei ilicite săvârșite de către pârât.
Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamanta a susținut că în data de 04.07.2013 pârâtul i-a aplicat o lovitură cu un hârleț în zona cervicală, cauzându-i leziuni ce au necesitat 2 – 3 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Or, din probele administrate în cauză nu rezultă fapta ilicită săvârșită de către pârât, respectiv nu rezultă faptul că în data de 04.07.2013 acesta ar fi lovit-o pe reclamantă. Actele medicale depusă de reclamantă la dosar nu sunt suficiente pentru a face dovada faptei ilicite a pârâtului. În acest sens, din cuprinsul fișei UPU/CPU rezultă că în data de 04.07.2013 s-a prezentat la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. N. O.” Iași reclamanta M. M., ce prezenta un traumatism cranio – cervical prin agresiune. De asemenea, în cuprinsul certificatului medico – legal nr. 4312/05.07.2013 se menționează că reclamanta „prezintă tumefacție echimotică, traumatism vertebral cervical amielic, leziuni ce au putut fi produse prin lovire cu obiect contondent și pot data din 04.07.2013”. Or, aceste acte medicale fac dovada existenței unui traumatism, dar nu fac dovada unei fapte ilicite săvârșite de către pârât, respectiv nu fac dovada faptului că acel traumatism ar fi rezultatul unei lovituri aplicate de către pârât reclamantei.
De asemenea, reclamanta a depus la dosarul instanței de fond planșe fotografice, planșe care însă nu fac dovada certă a faptei ilicite a pârâtului. Din cuprinsul acestor planșe fotografice s-ar putea deduce, cel mult, existența unui conflict între părți, nerezultând însă, cu certitudine faptul că pârâtul ar fi lovit-o pe reclamantă.
În plus, instanța de apel reține și faptul că, în speță, în prima fază procesuală, s-a admis pentru reclamantă proba testimonială, însă aceasta nu a indicat, potrivit dispozițiilor primei instanțe, numele și adresa martorului a cărui audiere o solicită. Cât privește declarația martorei Chimingeriu M., instanța de apel reține că aceasta a declarat în fața primei instanțe că nu a asistat vreodată la vreun conflict între părți, respectiv că nu a auzit ca părțile să se fi certat vreodată.
La dosar a fost atașat și dosarul penal nr. 2829/P/2013, dosar în care se află declarația numitului M. G., fiul reclamantei. Din cuprinsul acestei declarații rezultă că numitul M. G. a văzut când pârâtul B. M. ar fi lovit-o pe mama sa cu un hârleț în zona cefei, acesta declarând totodată și faptul că a început să filmeze conflictul cu telefonul mobil, moment în care numita C. M. i-ar fi spus pârâtului să înceteze conflictul întrucât este filmat. Or, declarația martorei Chimingeriu M. contrazice declarația numitului M. G., în condițiile în care martora a declarat faptul că nu a asistat la nici un conflict între părți. De altfel, și în dosarul penal, numita Chimingeriu M. a declarat că nu știe detalii despre conflictul părților din data de 04.07.2013 și nu a văzut dacă acestea s-ar fi lovit, singurul aspect perceput de martoră fiind faptul că părțile purtau o discuție.
În consecință, față de toate probele administrate, instanța de apel reține că, în speță, reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei potrivit disp. art. 249 Noul Cod procedură civilă, nu a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului, condiție esențială pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia.
Cât privește ordonanța din 10.09.2013 dată de P. de pe lângă Judecătoria Iași în dosarul nr. 2829/P/2013, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de B. I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe și aplicarea față de acesta a unei sancțiuni cu caracter administrativ (amendă în cuantum de 1000 lei), instanța de apel reține că aceasta nu este suficientă pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în lipsa altor probatorii din cuprinsul cărora să rezulte în mod cert fapta ilicită săvârșită de către pârât.
Cu privire la acest aspect, instanța de apel reține că potrivit disp. art. 22 alin. 1 Cod procedură penală (forma în vigoare în anul 2013), hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Dispoziții similare se regăsesc și în art. 28 Noul Cod procedură penală. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă doar hotărârea definitivă a instanței penale, neputând fi invocată, în temeiul acestui text de lege, în fața instanței civile, ordonanța procurorului.
În aceste condiții, reținând că ordonanța procurorului nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, instanța de apel reține că reclamanta trebuia să probeze îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, deci, implicit, aceasta trebuia să facă dovada faptei ilicite săvârșite de către pârât.
Pe cale de consecință, raportat la toate probele administrate, instanța de apel reține că în mod greșit instanța de fond a constatat că, în speță, s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite săvârșite de către pârât, constând în acțiunea de lovire a reclamantei cu un hârleț, în zona gâtului, respectiv în mod greșit instanța de fond a constatat că în speță sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 480 Noul Cod procedură civilă, va admite apelul formulat de pârâtul B. I. și va schimba în tot sentința instanței de fond în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta M. M. în contradictoriu cu pârâtul B. M..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de pârâtul B. I. împotriva sentinței civile nr. 2207/07.07.2014 pronunțată de Judecătoria P., sentință pe care o schimbă în tot în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta M. M., domiciliată în . N., jud. Iași, în contradictoriu cu pârâtul B. M., domiciliat în . N., jud. Iași.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 27.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
C.C.E. R.C. D.Ș.
Red./tehnored. C.C.E.
4 ex., 13.03.2015
Judecător fond: C. C.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1005/2014. Tribunalul IAŞI | Pretenţii. Sentința nr. 1677/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
