Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 335/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 335/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 12-03-2015 în dosarul nr. 335/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 12 Martie 2015
Președinte - C. D.
Judecător I. D.
Grefier D. C.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 335/2015
Pe rol se află judecarea apelului declarat de către apelanții: R. F., și R. D. împotriva sentinței civile nr. 4906/2014 pronunțată de către Judecătoria Iași în contradictoriu cu intimații: R. A., intimat C. L. DE FOND FUNCIAR A MUNICIPIULUI IAȘI PRIN PRIMARUL MUNICIPIULUI IAȘI, intimat C. JUDEȚEANĂ DE FOND FUNCIAR A JUDEȚULUI IAȘI PRIN PREFECTUL JUDEȚULUI IAȘI, având ca obiect fond funciar constatare nulitate absolută parțială t.p..
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că dezbaterile asupra fondului apelului au avut loc în ședința publică din data de 26.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, la solicitarea apărătorilor părților de a amâna pronunțarea pentru a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 05.03.2015, când din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4906/03.04.2014 a Judecătoriei Iași, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul R. A. împotriva pârâților R. F., R. D., C. L. de Fond Funciar a Municipiului Iași prin Primarul Municipiului Iași, și C. Județeană de Fond Funciar a Județului Iași prin Prefectul Județului Iași, și în consecință a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. 185.214/14.08.1998 și a dispus emiterea unui nou titlu de proprietate, în care să fie trecut și reclamantul R. A., alături de titulara R. Șt. F., respingând cererii de includere în respectivul titlu de proprietate și a pârâtului R. D..
S-a luat act de precizarea reclamantului că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit documentației înaintate la dosar, aferentă titlului de proprietate din litigiu, pârâta R. F. a formulat cererea nr. 4561/03.04.1998 pentru ca, în baza sentinței civile nr. 200/11.12.1997 a Curții de Apel Iași, să i se atribuie în proprietate suprafața de teren de 214 mp, fiind astfel emis titlul de proprietate nr. 185.214/14.08.1998 pentru respectiva suprafață de teren, având-o ca singură titulară pe pârâta R. F..
La interogatoriul ce i s-a luat, reclamantul a declarat că nu a formulat nicio cerere în dosarul nr. 846/1997 și nici pentru constituirea dreptului de proprietate, personal sau prin mandatar, că a locuit cu R. F. în aceeași casă, dar nu a știut situația juridică a terenului din litigiu, însă a precizat că în momentul acesta consideră că terenul respectiv face parte din masa succesorală a defunctului R. G..
La interogatoriul ce i s-a luat, pârâtul R. D. a declarat că el și cu reclamantul au avut doar calitatea de intervenienți în dosarul nr. 846/1997, în interesul mamei lor, că reclamantul nu i-a cerut niciodată să-i prezinte titlul de proprietate din litigiu, că nu a fost niciodată discuție sau convenție între ei că pârâta R. F. să se ocupe de obținerea titlului de proprietate, după câștigarea procesului, urmând ca și ei să fie trecuți ca titulari și a recunoscut, contrar răspunsului la întrebarea nr. 4, că părinții săi nu au deținut terenul respectiv, prin răspunsul la întrebarea nr. 5, că ambii săi părinți au folosit suprafața de teren de 214 mp, la solicitarea Primăriei, pentru a se alinia gardurile cu cel al Grădinii Botanice, terenul respectiv fiind al statului.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1464/1993, reclamantul are calitatea de moștenitor legal al defunctului R. G., deci a acceptat în termen succesiunea după respectivul defunct.
Art. 13 din Legea nr. 18/1991 rep. prevede că moștenitorii sunt socotiți de drept respinși în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor, terenuri care nu s-au găsit în circuitul civil, ei fiind considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei, urmând ca titlul de proprietate să se emită pe numele tuturor moștenitorilor, care vor proceda potrivit dreptului comun.
Art. 36 din Legea nr. 18/1991 rep. prevede că terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcției, trec în proprietatea actualilor proprietari ai locuințelor la cerere.
Reclamantul, deși a declarat contrariul la interogatoriu, a formulat o astfel de cerere, împreună cu pârâtul R. D., în dosarul nr. 846/1997, prin cererea de intervenție depusă la dosar, care a fost formulată în termen, direct în instanță.
Respectiva cerere nu a fost doar o cerere în interesul mamei lor, R. F., ci și în interesul propriu, după cum rezultă și din conținutul cererii respective, din încheierea de la ultimul termen de judecată, când s-au pus concluzii pe fondul cauzei și din cuprinsul hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Iași în dosarul respectiv, acte aflate la filele 13-15 și 91-93 dosar.
Instanța de fond a constatat că suprafața de teren de 214 m din litigiu a fost aferentă locuinței construite de ambii soți, respectiv de R. F. și R. G. și, cum acesta din urmă a decedat, moștenitorii lui legali au dreptul să fie trecuți ca titulari ai titlului de proprietate nr. 185/214/14.08.1998, emis cu privire la suprafața de teren respectivă.
Față de aceste considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a dispus în sensul celor solicitate de către reclamant, mai puțin cu privire la includerea pârâtului R. D. în noul titlu de proprietate ce se va emite, având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil și opoziția acestuia la includerea lui în titlul de proprietate din litigiu.
Instanța de fond a luat act de precizarea reclamantului, prin apărător, că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, ca urmare a opoziției apărătorului pârâților persoane fizice de a mai depune la dosar alte înscrisuri, după rămânerea în pronunțare a cauzei de față.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții R. D., R. F. și C. Județeană de Fond Funciar Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
Apelantul R. D. a solicitat tribunalului să reaprecieze asupra situației de fapt și drept dedusă judecății, să admită apelul, să schimbe în tot sentința pentru următoarele motive:
- reclamantul nu a formulat o cerere de atribuire în
proprietate a terenului adresată Comisiei de Aplicare a legii 18 din 1991 în termenul prevăzut de lege (art. 8 al.2, 9 al.3, 11 al.2, 13 al.2).
- terenul în litigiu nu a aparținut succesiunii defunctului R.
G., la deschiderea succesiunii, acesta nu dobândise terenul în proprietate. Suprafața de 394 mp atribuită în folosință pentru construirea locuinței este distinctă de cei 214 mp teren agricol, ce fac obiectul litigiului de față. Ulterior decesului, mama sa a solicitat închirierea celor 214 mp încheind cu C.L. Iași contractul de închiriere nr. 314 din 2.08.1994. Tot în calitate de chiriașă aceasta s-a adresat comisiei locale pentru constituirea dreptului de proprietate. Pentru cei 214 mp a fost emis TP_/14.08.1998 (ce are la bază sentința civilă 200 din 11.12.1997, Ordinul 324 din 11.06.1998).
- arată apelantul faptul că, alături de R. F., nu are
calitate procesuală pasivă raportat la actul de vânzare-cumpărare nr. 3904 din 18.12.2007, la data formulării acțiunii R. F. nu mai era titulara dreptului pretins; în ceea ce—l privește pe apelant se arată faptul că dreptul de proprietate a fost dobândit în devălmășie cu soția sa, fiind invocată coparticiparea procesuală obligatorie conform art. 59 C.pr.civ.
- în mod greșit s-a luat act de renunțarea sa la dreptul
includerii în titlul de proprietate anulat în condițiile în care dobândise acest drept asupra suprafeței de 597 mp din care face parte și suprafața de 214 mp. În condițiile în care instanța de fond a considerat că cererea de intervenție accesorie este o cerere de atribuire nu putea să-l excludă de la înscrierea în titlu, atâta vreme cât figurează pe această cerere (și la momentul de față are chiar dreptul de proprietate asupra terenului).
Se subliniază faptul că modificarea titlului prin înscrierea sa se va justifica în măsura în care nu vor fi primite apărările pe nelegalitate și netemeinicie.
S-a solicitat proba cu acte.
Apelanta R. F. a invocat, alături de motivele de apel cuprinse în apelul declarat de R. D., următoarele motive de apel:
În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 13 și 16 Lg. 18 din 1991 în ceea ce-l atrage pe reclamant, ceea ce atrage nelegalitatea și netemeinicia sentinței – aceste dispoziții sunt condiționate de formularea unei cereri.
Se mai arată faptul că lipsește temeiul legal de natură să justifice constatarea nulității titlului de proprietate, fapt ce atrage, de asemenea, nelegalitatea și netemeinicia sentinței.
S-a solicitat proba cu acte.
Apelanta C. Județeană de Fond funciar Iași a arătat faptul că, în mod greșit instanța de fond a dispus ca R. A. să fie trecut în titlul de proprietate, alături de R. F., în condițiile în care acest titlu a fost emis în baza Ordinului Prefectului nr. 325 din 11.06.1998 (în care nu este menționat și R. A.), ordin ce nu a fost anulat.
S-a solicitat proba cu acte.
Apelurile au fost declarate în termen, motivate, semnate, fiind scutite de la plata taxei de timbru.
R. D. a formulat întâmpinare la apelul CJFFI solicitând admiterea acestuia.
R. A. a formulat întâmpinare pentru fiecare apel, solicitând respingerea acestora.
R. D. și R. F. au formulat răspuns la întâmpinare.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, acestea fiind depuse în copie.
La termenul din 26.02.2015 s-a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului privind nulitatea certificatului de moștenitor nr. 1464 din 1.10.1993 emis de BNP S. B. în cadrul dosarului notarial 1848 din 1993.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința primei instanțe prin prisma motivelor de apel, dar și sub toate aspectele, tribunalul va reține că apelurile declarate de pârâții R. D., R. F. și C. Județeană de Fond Funciar Iași împotriva sentinței civile 4906/3.04.2014 pronunțată de Judecătoria Iași sunt neîntemeiate, față de următoarele considerente:
Prioritar, tribunalul reține faptul că suspendarea cauzei nu este oportună, raportat la obiectul celor două cereri, la dispozițiile art. 413 C.pr.civ. intitulat ”Suspendarea facultativă”, motiv pentru care va fi respinsă această cerere.
Pe fondul apelurilor, instanța reține faptul că motivele invocate de apelanții R. F. și D. vor fi analizate împreună. Reține tribunalul că acestea sunt nefondate, sentința dată de prima instanță fiind legală și temeinică pentru următoarele motive: calitatea procesuală pasivă a pârâtei apelante R. F. derivă din faptul că este beneficiară a titlului de proprietate a cărui nulitate se solicită (depus, în copie, la fila 6 dosar fond), neinteresând actele ulterioare încheiate de aceasta. Litisconsorțiul invocat de pârâtul apelant nu poate fi avut în vedere motivat de faptul că art. 59 C.pr.civ. nu stabilește o obligație în acest sens, motiv pentru care regula în materie de coparticipare procesuală este coparticiparea facultativă iar numai în situațiile expres determinate de lege coparticiparea având caracter obligatoriu (cu titlu de exemplu: partajul prevăzut de art. 684 al.2 C.civ). Tribunalul mai reține și aplicabilitatea dispozițiilor art. 634 al.1 cod civil (vizând acțiunile în justiție) conform căruia fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate. Nefiind în situația unui text expres prevăzut de legiuitor care să atragă caracterul obligatoriu al coparticipării procesuale, tribunalul nu va reține ca fiind fondat acest motiv de apel.
În ceea ce privește apartenența acestui teren (de 214 mp) tribunalul reține următoarele: conform art. 35 Lg. 18 din 1991, în vigoare la acel moment, „ Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localitãților, atribuite, potrivit legii, în folosinta veșnicã sau în folosinta pe durata existenței construcției în vederea construirii de locuințe proprietate personalã, sau cu ocazia cumpãrãrii de la stat a unor asemenea locuințe trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor în proprietatea acestora, integral sau, dupã caz, proporțional cu cota detinuta din construcție.
Terenurile atribuite în folosinta pe durata existenței construcțiilor dobînditorilor acestora, ca efect al preluãrii terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localitãților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinta a terenului, proprietari ai locuințelor.
Dispozițiile art. 22 rãmîn aplicabile”.
Susținerile apelanților, conform cărora terenul de 214 mp este diferit de cel de 394 mp sunt reale, așa cum acest teren face parte dintr-un lot compact pe care R. F. l-a deținut împreună cu soțul său, teren ce face parte din succesiunea rămasă după R. G.. Astfel, prin decizia nr. 282 din 1955 Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului de subordonare regională Iași a dispus trecerea în folosință veșnică în beneficiul a 10 persoane (salariați ai Institutului Agronomic Iași) a unor suprafețe de teren pentru construirea de locuințe individuale, la punctul 3 figurând R. G.; acestuia i s-a atribuit lotul 3 în suprafață de 393,75 mp.
Astfel, s-a emis titlu de proprietate pentru suprafața de 394 mp. Însă, separat de acest teren instanța de judecată, prin sentința civilă nr. 200 din 11.12.1997 a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții L. G., R. F., ș.a. precum și cererile de intervenție (în interes propriu astfel cum reiese din considerentele hotărârii - fila 3 primul alineat) formulate de R. A., R. D. ș.a., a anulat Ordinul nr. 39 din 23.01.1997 emis de Prefectul județului Iași, și a obligat această instituție la emiterea unui alt ordin pentru atribuirea în proprietate a suprafeței de teren de 743 mp, după cum urmează: reclamantului L. G. 121 mp în .. 19, reclamantei R. E. și intervenientului R. G. R. 157 mp situați în .. 21, reclamantei R. F. și intervenienților R. A. și R. D. suprafața de 214 mp situați în .. 23 iar reclamantului C. V. suprafața de 251 mp teren situat în . nr. 19.
În cuprinsul sentinței instanța de judecată a reținut faptul că ordinul a cărui nulitate se solicită aduce atingere drepturilor recunoscute de legislația fondului funciar, respectiv de a li se atribui în proprietate terenurile aferente construcțiilor cu destinația de locuință. Raportat la art. 35 al.3 lg. 18 din 1991, la actul nr. 282 din 1955 (din care reiese calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilelor construite pe terenurile din D. Roșie atribuite în folosință veșnică (teren în suprafață de 6319 mp ), reține instanța faptul că sensul dispozițiilor menționate este acela de a beneficia de acest drept cei ce au folosința terenului pe care s-a construit locuința, teren aferent casei și nu limitarea ca întindere a acestui drept. Instanța nu a apreciat ca fiind relevantă susținerea pârâtului precum aceste suprafețe exced suprafeței atribuite prin decizia nr. 282 din 1955 întrucât proprietarul construcției trebuie să primească în proprietate ceea ce a deținut ca teren aferent casei.
Astfel suprafața de 6319 mp a fost reținută de instanța de judecată din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert V., din care a reieșit faptul că din suprafața totală atribuită în proprietate reclamanților, de 6319 mp, la data efectuării parcelării, s-a creat o rezervă pentru lărgirea străzii D. Roșie, reclamanții mutându-și gardurile la frontul străzii după asfaltarea acesteia. Astfel, suma pentru care s-a dispus emiterea ordinului reprezintă diferența dintre această suprafață cuvenită reclamanților și suprafața de 5576,62 (cât reiese din adunarea sumelor atribuite prin decizia nr. 282 din 1955).
Practic această suprafață de teren are aceeași proveniență ca și suprafața de 394 mp, fiind vorba – astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond - de teren aferent locuinței construite de ambii soți, respectiv de R. F. și R. G..
Acest aspect reiese chiar din declarația dată de R. F. la 1.06.1998 (fila 33 dosar), motiv pentru care contractul de închiriere nu poate fi avut în vedere (fiind ulterior deciziei 282 din 1955, anterior sentinței civile și a ordinului emis). Ordinul invocat de către aceasta, în cuprinsul deciziei este emis în baza sentinței civile nr. 200 din 1997, sentință ce face trimitere la decizia din 1955.
În aceste condiții este irelevantă formularea unei cereri de reconstituire/constituire, sentința menționată având putere de lucru judecat.
În ce privește puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească, se constată că aceasta este atașată considerentelor sale. Legea națională în vigoare la data pronunțării hotărârilor potrivnice și formulării cererii de revizuire nu distingea asupra părților dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat, dar, în virtutea principiului ubi lex non distinguit, și făcând aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg sub acest aspect, cât și a deciziilor Curții Constituționale, mai jos-menționate, obligatorii de asemenea, Înalta Curte a constatat, prin Decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că rezolvarea problemei de drept pe care hotărârea judecătorească a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat.
România a devenit parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în urma ratificării acesteia prin Legea nr. 30/1994 iar prin art. 11 din Constituție s-a obligat să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte și pe care Ie-a ratificat. Și-a asumat, astfel, obligația de a respecta Convenția precum și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenției, în limitele pe care aceasta le prevede, în conformitate cu art. 46: "Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți".
Curtea Europeană a apreciat în jurisprudența sa, repetitiv, că "un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele adiționale (..). Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" ( Hotărârea D.P., 26 aprilie 2007).
"În această privință, trebuie reamintit faptul că preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenție (..). Ea presupune respectarea principiului siguranței raporturilor juridice și în special a hotărârilor judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat." ("Hotărârea S. și alții, 23 februarie 2006).
Cu privire la principiul securității juridice axat pe principiul echității juridice și al puterii lucrului judecat, res judicata, aplicabile în cauza de față, Curtea Europeană a reafirmat: "Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că soluția definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată." (Hotărârea B., 28 octombrie 1999) "Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză" (Hotărârea L., 4 martie 2008).
Neechivoc, în cauza D. împotriva României, Curtea Europeană a statuat: "(..) Curtea reamintește că motivarea unei hotărâri are același efect obligatoriu ca și dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei fundamentală (Hotărârea din 7 februarie 2012). În același sens, Hotărârea P. împotriva Franței, 2004.
De asemenea, în cazul . împotriva României, Curtea Europeană preluând statuarea din cauza Z. și alții împotriva Greciei (Hotărârea din 18 noiembrie 2004), a stabilit, tot neechivoc: "(..) Obligația de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în același timp cel care trebuie respectat și aplicat" (Hotărârea din 3 iunie 2008).
La rândul său, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, în sensul că: "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta".
Constatarea că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acesta și că atât considerentele cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept a fost reafirmată și în deciziile ulterioare, de ex.: nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 549/3.08.2011; nr. 414/14.04.2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 291/4.05.2010; nr. 1415/4.11.2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 796/23.11.2009; nr. 415/14.04.2010, publicată în M. Of. Partea I, nr. 294/5.05.2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. Partea I, nr. 90/3.02.2012; Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010.
Nu în ultimul rând, se impune și observația că Noul C. proc. conține o reglementare expresă în sensul că "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (art. 430 alin. (2)).
În aceste condiții și primele două motive de apel apar ca fiind nefondate.
Raportat la sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel Iași instituția Prefectului era obligată a emite un nou ordin conform dispozitivului sentinței independent de formularea unei cereri, nefiind în câmpul de aplicare a art. 13 și 16 Lg. 18 din 1991. Temeiul legal ce justifică anularea titlului este dat tocmai de principiile enunțate mai sus (întemeiate atât pe dreptul național cât și pe Convenția EDO).
În ceea ce privește motivul de apel subsidiar invocat de apelantul R. D. tribunalul reține faptul că acesta și-a exprimat clar, fără echivoc,poziția în fața primei instanțe, motiv pentru care nu poate fi avută în vedere o schimbare a acesteia în cursul prezentului dosar, aplicabile fiind și dispozițiile art. 478 al.2 C.pr.civ.; relevant este și aptul că acesta nu a formulat cerere reconvențională (de altfel reclamantul a solicitat și includerea sa în titlu, pârâtul R. D. solicitând respingerea acțiunii; poziția sa a fost evidentă și prin răspunsurile date la interogatoriu).
În ceea ce privește apelul declarat de C. Județeană de Fond funciar Iași tribunalul reține faptul că, raportat la principiul securității juridice (axat pe principiul echității juridice și al puterii lucrului judecat) și la sentința nr.200 din 1997 – în baza căreia a fost emis Ordinul nr. 325 din 1998 – motivul invocat de apelantă este nefondat. Faptul că ordinul emis în temeiul sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel Iași nu a respectat dispozitivul acesteia (nefiind necesară formularea unei noi cereri), faptul că acest ordin nu a fost atacat, nu atrage anularea efectelor juridice ale sentinței civile.
Pentru considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 480 C.pr.civ., tribunalul va respinge apelurile declarate de pârâții R. D., R. F. și C. Județeană de Fond Funciar Iași împotriva sentinței civile 4906/3.04.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o va păstra.
Față de dispozițiile art. 452 și 453 C.pr.civ., de soluția dată în apelurile declarate, de cererea intimatului dovedită cu chitanța depusă în original (nr. 208 din 14.11.2014) va obliga apelanții la plata către intimatul R. A. a sumei de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei.
Respinge apelurile declarate de pârâții R. D., R. F. și C. Județeană de Fond Funciar Iași împotriva sentinței civile 4906/3.04.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o păstrează.
Obligă apelanții la plata către intimatul R. A. a sumei de 4000lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 12.03.2015.
Președinte, C. D. | Judecător, I. D. | |
Grefier, D. C. |
RED/TEHNORED. – D.I./D.I.
7 EX – 16.04.2015
JUD. FOND – M. O.
| ← Asigurare dovezi. Decizia nr. 354/2015. Tribunalul IAŞI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 338/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
