Pretenţii. Decizia nr. 254/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 254/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 12220/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 24 Februarie 2015
Președinte - S. F.
Judecător M. M.
Grefier E. D. B.
DECIZIA CIVILĂ NR. 254/2015
Pe rol fiind judecarea apelul promovat de paratii P. C. L. si P. E. împotriva sentinței civile nr. 4442/ 25.03. 2014 pronunțată de Judecătoria Iasi, în contradictoriu cu intimatul P. M., având ca obiect pretenții restituire împrumut.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședință publică din data de 10.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 24 .02.2015, când,
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 4442/ 25.03.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, s-au respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. E. și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ridicate de pârâți.
S-a admis cererea formulată de reclamantul P. M. în contradictoriu cu pârâții P. E. și P. C. L..
Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de_ euro (echivalentul în lei la data plății), precum și a dobânzii legale aferente, calculată de la data introducerii acțiunii (11.04.2013) până la data plății efective.
Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 4966 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (din care 2000 lei reprezintă contravaloarea onorariului de avocat, iar 2966 lei reprezintă contravaloarea taxelor judiciare datorate și achitate).
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamantul P. M. a solicitat obligarea pârâților P. E. și P. C. L. la plata sumei de 15.000 euro, reprezentând împrumut, a dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța de fond a reținut că la data de 27.02.2008, reclamantul P. M. a transferat în contul bancar al pârâtei P. C. L. (căsătorită la acea vreme cu pârâtul P. E.) suma de_ euro, reprezentând împrumut acordat acesteia. Toate părțile au recunoscut existența acestui împrumut.
Conform declarației scrise a reclamantului (f.31), dar și consensului existent între părți, la 15.07.2011 pârâta i-a restituit suma de 20.000 euro din totalul de 35.000 euro. Consens între părți a existat și cu privire la legătura de rudenie existentă între pârâtă și soția reclamantului, acestea fiind verișoare.
În ceea ce privește o eventuală modalitate care ar fi afectat contractul de împrumut dintre părți, nu a existat consens între părți, fiecare susținând o altă variantă.
În răspunsul său inițial la interogatoriu, pârâta P. C. L. a afirmat că termenul inițial de restituire a împrumutului era de doi ani și că nu a existat nicio înțelegere nouă între părți la momentul restituirii sumei de 20.000 euro (pe care a afirmat că a restituit-o din bun simț, chiar dacă era deja prescris dreptul la acțiune al reclamantului încă de la acel moment, din punctul său de vedere). Aceasta a afirmat și că este de acord să restituie suma de bani în rate, că i-a propus acest lucru reclamantului, dar că acesta nu a acceptat.
Pârâtul P. E. a afirmat, de asemenea, că termenul inițial de restituire a împrumutului era de un an jumătate - doi ani și că nu a existat nicio înțelegere nouă între părți la momentul restituirii sumei de 20.000 euro. Totodată, a susținut că a existat o discuție cu privire la restituirea în rate a sumei în vara anului 2010, dar că reclamantul nu a fost de acord.
Pornind de la această ultimă afirmație contradictorie (nu ar fi avut sens varianta potrivit căreia în 2010 reclamantul ar fi refuzat primirea banilor în rate, după care să fi primit un an mai târziu o plată parțială), instanța de fond a repus cauza pe rol și a procedat la reinterogarea pârâților și la interogarea reclamantului (care nu a mai fusese audiat inițial, deoarece pârâții renunțaseră la probă).
Cu această ocazie, reclamantul a afirmat că nu s-a pus niciodată problema restituirii eșalonate și că înțelegerea era ca datoria să fie restituită la momentul vânzării unor imobile pe care le construiau împreună.
Pe de altă parte, pârâta a recunoscut că ar fi restituit suma întreagă dacă ar fi vândut imobile, dar a insistat că nu a existat o asemenea condiție expresă la momentul primirii sumei de_ euro. A reiterat varianta potrivit căreia termenul de restituire era de 2 ani.
Pârâtul a afirmat însă, la o întrebare adăugată de reclamant, că restituirea împrumutului era condiționată de vânzarea imobilelor. Acesta a mai spus că doar din eroare a menționat anul 2010 ca moment al discuțiilor privind eșalonarea plății și că anul la care a vrut să facă referire a fost 2011.
În fine, din declarația martorului T. M. G. (f.82) a reieșit că acesta nu cunoștea decât existența împrumutului, nu și înțelegerea cu privire la un termen de restituire. El a descris contextul în care a fost încheiat actul dintre părți, menționând că acestea s-au înțeles și cu el să construiască și să vândă imobile, după ce inițial voia să-și cumpere casă pentru el la M., iar banii dați cu titlu de împrumut au fost pentru dezvoltarea acestei afaceri în care erau implicați el, domnul P. și domnul P.. A mai afirmat că după restituirea unei părți a sumei inițiale, a fost martor la discuții între părți privind plata restului de bani “pe măsură ce se vinde”.
Instanța de fond a reținut că argumentele reclamantului privind imposibilitatea morală de constituire a unui înscris doveditor al împrumutului și condițiilor acestuia nu sunt relevante, în condițiile în care pârâții nu s-au opus la administrarea probei cu martori și interogatoriu pentru a dovedi aspectele menționate.
Față de excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de fond a respins-o pentru următoarele considerente:
Potrivit art.32 alin.1 din Codul Familiei (aplicabil la data împrumutului), soții răspund cu bunurile comune pentru (b) obligațiile ce au contractat împreună (c) obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei.
Prin urmare, dacă s-ar considera că împrumutul ar fi fost făcut exclusiv de soție, ar fi fost necesar ca reclamantul să dovedească faptul că acesta a fost pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei.
Din probe, a rezultat însă că transferul banilor în contul soției a fost doar o modalitate de predare a acestora, fără a avea semnificația că doar ea a beneficiat de suma respectivă și doar ea ar fi avut calitatea de împrumutat.
Urmărind scopul acestui împrumut, așa cum a reieșit din probe, s-a observat că acesta s-a făcut în scop de a investi banii în construirea unor imobile, ce urmau să fie vândute. Dacă și restituirea sumei era legată de îndeplinirea acestui scop, e o chestiune ce va fi tratată în secțiunea următoare, dar nu sunt dubii asupra scopului împrumutului. Or, conform declarațiilor martorului, cei care urmau să facă „investiția” erau el, reclamantul și pârâtul P. E.. Părțile nu au negat această chestiune.
Prin urmare, fie împrumutul a fost contractat împreună de cei doi soți (aceasta fiind varianta reținută de instanță, practic, pe baza celor menționate mai sus), fie a fost contractat doar de soție pentru a fi folosit de ambii în cadrul unei afaceri. În oricare dintre ipoteze, ambii soți sunt ținuți să răspundă cu bunurile comune, potrivit Codului Familiei.
Față de excepția prescripției extinctive și a fondului, instanța de fond a respins-o pentru următoarele considerente:
În primul rând, se impune precizarea că soluția dată asupra excepției prescripției este decisivă și pentru fond, deoarece asupra existenței împrumutului și asupra obligației pârâților de restituire nu există dubiu, existând un consens între părți din acest punct de vedere. Prin urmare, trebuie să se stabilească doar dacă obligația lor este perfectă sau naturală.
În al doilea rând, trebuie stabilit faptul că legea aplicabilă este cea anterioară noului Cod Civil, ce rezidă în vechiul cod civil și Decretul 167/1958, având în vedere dispozițiile art.6 alin.4 din Noul Cod civil. Conform acestora, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
După cum s-a arătat anterior, nu există un consens între părți cu privire la momentul până la care trebuiau restituiți banii și de la care ar fi trebuit să curgă termenul de prescripție general de 3 ani, conform art.7 din Decretul 167/1958 (în special alin.3).
Potrivit reclamantului, momentul ar fi fost cel la care s-ar fi vândut o . imobile pe care urmau să le construiască împreună cu martorul. Această modalitate reprezintă o condiție, nu un termen, iar aceasta este insuficient de precisă. Pentru ca o astfel de clauză să producă efecte, condiția ar fi trebuit să fie explicită și să cuprindă o identificare clară a imobilelor care urmau să fie vândute. În aceste condiții, chiar și recunoașterea parțială și confuză a pârâtului cu privire la existența unei astfel de condiții este irelevantă, aceeași fiind aprecierea și cu privire la declarația martorului cu privire la discuția din 2011 privind restituirea sumei „pe măsură ce se vinde”. Astfel, evenimentul viitor și incert ca realizare indicat de reclamant este nedeterminat și nedeterminabil, astfel încât nu se poate ține cont de el.
Instanța de fond a ținut însă cont de termenul de restituire indicat de pârâți, care au afirmat inițial (în cazul pârâtei, chiar și în al doilea răspuns la interogatoriu) că acesta ar fi trebuit să fie de un an jumătate sau doi. De altfel, varianta cea mai posibilă (nu și probată) este că înțelegerea părților a vizat într-adevăr momentul vânzării unor imobile, însă s-a discutat și despre un termen anume în care acest lucru urma să se facă, iar în 2008 părțile au crezut că acest lucru se va întâmpla într-un an jumătate sau doi, având în vedere contextul socio-economic de atunci. Indiferent că această presupunere este sau nu precisă, instanța de fond s-a raportat tot la termenul menționat de pârâți.
Chiar ținând cont de cel mai scurt dintre cele două momente (1,5 ani), se observă că termenul de restituire era cel mai devreme la 27.08.2009, acesta fiind practic momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru dreptul de a pretinde restituirea împrumutului.
Potrivit art.16 lit. a din Decretul 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Or, în speță, există o recunoaștere clară a dreptului din partea pârâților la momentul la care P. C. L. a restituit suma de 20.000 euro reclamantului, și anume la 15.07.2011. Prin urmare, această recunoaștere a fost făcută în interiorul termenului de prescripție, nu după epuizarea acestuia, caz în care nu ar fi produs efecte (cum ar fi fost, de pildă, în ipoteza în care data începerii termenului ar fi fost cea a împrumutului efectiv, cum au sugerat pârâții, adică în februarie 2008).
Trebuie spus că plata respectivă are în mod indubitabil caracterul unei recunoașteri a datoriei, având în vedere că pârâții și-au întemeiat susținerile pe o declarație a reclamantului ce face referire expresă la acel împrumut și cu atât mai mult cu cât ei recunosc și la acest moment datoria. Chiar și în ipoteza în care nu s-ar fi putut considera plata respectivă drept o recunoaștere, ar fi avut în mod cert această semnificație propunerile pârâților de efectuare a unei plăți eșalonate, pe care amândoi le-au recunoscut și plasat în preajma momentului plății parțiale.
Potrivit art.17 din decret, întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe sa curgă o nouă prescripție.
În mod evident, de la data plății parțiale (15.07.2011) până la data introducerii prezentei cereri (11.04.2013) nu au trecut mai mult de 3 ani, astfel încât instanța de fond a respins ca neîntemeiată și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ridicată de pârâți.
Subsecvent, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamantul P. M. în contradictoriu cu pârâții P. E. și P. C. L. și va obliga pârâții la plata către reclamant a sumei de_ euro (echivalentul în lei la data plății), precum și a dobânzii legale aferente, calculată de la data introducerii acțiunii (11.04.2013) până la data plății efective.
În temeiul art.453 C.pr.civ., instanța de fond a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 4966 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (din care 2000 lei reprezintă contravaloarea onorariului de avocat, dovedit cu chitanța nr.463/25.03.2013 – f.86, iar 2966 lei reprezintă contravaloarea taxelor judiciare datorate și achitate).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții P. C. L. si P. E., motivând că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât pârâții au recunoscut împrumutul și că doresc să plătească reclamantului diferența de bani rămasă, dar nu în modalitatea în care acesta o dorește întrucât sunt într-un impas financiar și pot plăti eșalonat.
Au precizat apelanții că au invocat această excepție întrucât consideră că este admisibilă și pentru a avea răgazul necesar de a plăti eșalonat această sumă și nu de a se eschiva.
Au menționat că dacă ar fi avut intenția de a nu plăti reclamantului nu mai recunoșteau la interogatoriu faptul că au fost împrumutați cu suma de 35.000 euro.
S-a precizat că această sumă împrumutată a fost transferată în contul bancar al apelantei P. C. L. la data de 27.02.2011 și nu la data de 27.08.2008, așa cum s-a indicat greșit în acțiune, și nu există alt înscris care să facă dovada împrumutului în afară de acest extras de cont.
Motivează apelanții că termenul general de prescripție de 3 ani a fost depășit deoarece acțiunea este formulată de reclamant la 11.04.2013 și recunosc faptul că la 15.07.2011 apelanta P. C. L. a restituit reclamantului suma de 20.000 euro din totalul de 35.000 euro în mod benevol și după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, astfel că pentru diferența de 15.000 euro a intervenit prescripția dreptului la acțiune.
S-a motivat că în mod greșit prima instanță a stabilit că plata benevolă a sumei de 20.000 euro întrerupe termenul de prescripție, iar din depoziția martorului T. M. rezultă că în cadrul afacerii imobiliare și acest martor a beneficiat de împrumutul făcut de pârâți, astfel că reclamantul trebuie să pretindă și de la acest martor restituirea sumei.
Intimatul P. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului deoarece pârâții recunosc faptul că au împrumutat suma de 35.000 euro transferat în contul pârâtei P. C. la 27.02.2008, din eroare de redactare s-a menționat 27.08.2008, și în cauză se aplică Codul civil de la 1864, reținându-se în mod corect de prima instanță că restituirea împrumutului era condiționată de vânzarea imobilelor, termen pe care pârâții l-au estimat la un an jumătate sau doi.
În apel s-a administrat proba cu acte.
Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate, constată că reclamantul P. M. a solicitat obligarea pârâților P. E. și C. L. la restituirea sumei de 15.000 euro și la plata dobânzii legale începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, sumă ce reprezintă diferența din totalul de 35.000 euro pe care reclamantul a împrumutat-o pârâților la data de 27.02.2008 potrivit extrasului de cont emis de Volksbank pe numele beneficiarei P. C. L..
Motivul de apel privește doar soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune pe care pârâții l-au invocat prin întâmpinare la instanța de fond, recunoscând că la 15.07.2011 pârâta P. C. L. a restituit reclamantului suma de 20.000 euro, plată făcută benevol dar după împlinirea termenului prescripției generale de 3 ani raportat la data formulării acțiunii.
Tribunalul constată că la interogatoriul luat pârâtei P. C. L. la solicitarea reclamantului aceasta a recunoscut că nu s-a stabilit o dată pentru restituirea restului sumei de 15.000 euro din totalul de 35.000 euro împrumutat la 27.02.2008, dar împrumutul trebuia să fie restituit în 2 ani.
De asemenea, și pârâtul P. E. a recunoscut la interogatoriu că înțelegerea inițială a restituirii împrumutului fost pentru un an jumătate - doi ani, iar pentru diferența de 15.000 euro nu a mai fost nici o înțelegere.
Având în vedere că împrumutul a avut loc în anul 2008, în cauză se aplică dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă, iar raportat la cele recunoscute de către pârâți, respectiv că împrumutul trebuia să fie restituit într-un an jumătate – doi, tribunalul constată că s-a stabilit de către părți un termen până la care obligația trebuia să fie îndeplinită de către pârâți.
În cazul în care dreptul este cu termen suspensiv, prescripția extinctivă începe să curgă de la data împlinirii acestui termen, potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul - Lege 167/1958.
Având în vedere că suma de 35.000 euro a fost împrumutată de către reclamant pârâților la data de 27.02.2008, termenul suspensiv se împlinea la 27.02.2010, iar raportat la plata benevolă făcută de către pârâta P. C. L. în sumă de 20.000 euro în luna iulie 2011, se reține că a fost întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, potrivit art. 16 alin. 1 din Decretul - Lege 167/1958 și a început să curgă un nou termen de prescripție din luna iulie 2011.
Având în vedere că acțiunea de restituire împrumut a restului sumei de 15.000 euro este înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 11.04.2013, tribunalul constată că nu a intervenit prescripția extinctivă prin aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani, reclamantul formulând acțiunea în intervalul de timp de 3 ani în care trebuie exercitat, astfel că nu a intervenit sancțiunea pierderii acestui drept.
Pentru aceste considerente, tribunalul va respinge apelul și va păstra sentința.
În baza art. 451 Cod procedură civilă, va obliga apelanții la plata către intimat a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul promovat de paratii P. C. L. si P. E. împotriva sentinței civile nr. 4442/ 25.03. 2014 pronunțată de Judecătoria Iasi, sentinta pe care o pastreaza.
Obliga apelantii catre intimat la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecat (onorariu avocat)
Definitivă
Pronuntata azi 24.02. 2015 si pusa la dispoziția parților prin mijlocirea grefei instanței.
Președinte, S. F. | Judecător, M. M. | |
Grefier, E. D. B. |
Red. S.F.
Tehn. M.M.D.
5 ex./ 05.06.2015
Judecător fond Z. L. F. M.
| ← Revendicare imobiliară. Hotărâre din 24-02-2015, Tribunalul IAŞI | Reziliere contract. Decizia nr. 227/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
