Anulare act. Decizia nr. 237/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 237/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 21-02-2014 în dosarul nr. 237/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 21 Februarie 2014
PREȘEDINTE – A. C.
JUDECĂTOR – T. P.
JUDECĂTOR – S. M.
GREFIER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 237/2014
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat de către P. N. Ș. P. T., împotriva sentinței civile nr. 1346 din 13.11.2012 pronunțată de Judecătoria H., intimați fiind P. D., B.(fostă P.) A., P. A. având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 31 ianuarie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru 07 februarie 2014 având în vedere imposibilitatea participării la pronunțare a unuia dintre membrii completului de judecată s-a amânat pronunțarea pentru 14 februarie când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1346/13.11.2012 Judecătoria H. a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta Buzămurga (P.) A., a respins acțiunea promovată de reclamanții P. Ș. și P. T. în contradictoriu cu pârâții P. D. și B. (P.) A. și a obligat reclamanții să plătească pârâtei B. (P. ) A. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.07.2010 sub nr._, reclamanții P. Ș. și Plescuță T. au chemat în judecată pe pârâții P. D. și Buzamurgă A.(fostă Plescuță) solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1130 din 16.07.2004 la BNP P. G..
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 16.07.2004 au încheiat cu pârâții, care sunt fiul lor și fosta lui soție, contractul de vânzare menționat anterior având ca obiect gospodăria formată din imobilul casa de locuit, grajd, anexa și terenul aferent în suprafață de 3380 mp. situat intravilanul satului Maxut, ., prețul declarat al vânzării fiind de 30.000.000 lei(ROL), preț care nu a fost în realitate achitat de către cumpărători și primit de către ei.
Prețul este de esența contractului de vânzare – cumpărare, iar convenția dintre ei a fost ca în fața notarului să declare că prețul a fost achitat, motivat de faptul că doreau să încheie un contract de vânzare, însă dată fiind calitatea părților, fiu și noră, prețul a fost trecut în mod fictiv, au precizat reclamanții.
În realitate, intenția lor, a vânzătorilor, ar fi fost de a înstrăina pârâților bunul indicat în contract fără ca în realitate să se achite vreun preț, între ei existând de la început o înțelegere în sensul eludării dispozițiilor legale privind obligativitatea plății prețului deoarece acest gen de contracte au o mai mare siguranță juridică.
Prin urmare, au subliniat reclamanții, prețul nefiind sincer și cauza actului juridic a fost una falsă, astfel încât, potrivit art. 966 Cod civil, obligația fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 948, art. 966 și următoarele Cod civil, art. 1294 și următoarele Cod civil.
În dovedirea cererii, legal timbrate, reclamanții au solicitat încuviințarea probelor cu interogatoriile părților, înscrisuri, martori.
La solicitarea instanței, a fost depusă documentația care a stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare.
Legal citați, pârâții nu au formulat întâmpinare. Pârâtul Plescuță D. a fost prezent în fața instanței prin apărător și a declarat că este de acord cu acțiunea promovată de reclamanți.
Sub aspectul probatoriului, instanța de fond a încuviințat părților probele cu înscrisuri, interogatorii și testimonială.
A fost audiat martorul C. A., declarația acestuia fiind consemnată și atașată dosarului.
S-a luat interogatoriu pârâtului Plescuță D., răspunsurile acestuia fiind consemnate și atașate dosarului cauzei.
Prin sentința civilă nr. 55 din 20.01.2011, acțiunea reclamanților a fost admisă și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, sentința care a fost desființată prin decizia civilă nr. 2744/2011 a Tribunalului Iași, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, reținându-se că citarea pârâtei prin publicitate s-a efectuat cu rea-credință.
P. a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei H. sub același număr.
Pârâta B. A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. A subliniat că dreptul la acțiune al reclamanților s-a prescris, conform dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul 167/1958 deoarece motivul de nulitate invocat nu este unul de nulitate absolută așa cum susțin reclamanții, ci unul de nulitate relativă.
A precizat pârâta că neplata prețului către vânzător nu reprezintă o cauză de nulitate absolută, vânzătorul având posibilitatea de a cere obligarea cumpărătorului la executarea silită, de a invoca excepția neexecutării contractului sau de a cere rezoluțiunea acestuia. Prețul nu este un element ce ține de esența contractului. Cât privește cauza, respectiv intenția părților de a înstrăina imobilul fără a achita prețul, aceste afirmații sunt nesusținute, având în vedere că actul s-a încheiat în formă autentică și conține mențiuni cu privire la plată.
Cât privește fondul cauzei, pârâta a arătat că a achitat integral prețul convenit, așa cum rezultă din conținutul actul autentic. Anterior încheierii contractului, ea a vândut apartamentul proprietate personală pe care îl avea în H., o parte din banii obținuți au fost dați reclamanților, iar cu restul au ridicat construcții noi în sensul că au edificat o casă cu etaj în care s-au mutat în anul 2005.
A mai precizat pârâta că deoarece nu mai aveau bani pentru a finaliza imobilul la exterior, a convenit cu pârâtul P. D. că ea să plece la muncă în străinătate. După plecarea ei, a trimis bani în țară pârâtului, bani care au fost investiți în casă și teren însă au apărut neînțelegeri deoarece pârâtul inițiase o relație extraconjugală, iar ei au divorțat. Ulterior acestui moment, s-a judecat acțiunea de partaj bunuri comune în cadrul căreia s-a constatat că ei au cote egale la dobândirea bunurilor comune, dosar care în prezent se află în apel la tribunal. Nici un moment în cadrul acțiunii de partaj pârâtul Plescuță D. nu a invocat faptul că terenul nu ar fi bun comun.
Nemulțumiți de soluția obținută în procesul de partaj, pârâtul împreună cu părinții săi au promovat prezenta acțiune cu scopul de a scoate terenul din masa partajabilă.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției prescrierii dreptului material la acțiune, iar pe fond admiterea acțiunii.
Au învederat reclamanții că temeiul juridic al acțiunii lor este cel determinat de vechiul Cod civil, iar în ceea ce privește prescripția, ei au solicitat constatarea nulității absolute a contractului pentru motivele expuse în acțiunea introductivă care poate fi invocată de orice persoană interesată și este imprescriptibilă și nu este motiv de nulitate relativă.
Reclamanții au precizat că au încheiat actul în frauda legii, actul având o cauză falsă.
Cât privește fondul cauzei, aceasta este întemeiată. Apartamentul din Hârlâu a fost înstrăinat de pârâți la data de 30.07.2004, deci ulterior încheierii contractului a cărui nulitate se solicită a fi constatată, iar prețul nu a fost niciodată achitat. În realitate, actul încheiat cu reclamanții a fost fictiv, fiind de notorietate în localitate că la data vânzării nu s-a achitat nicio sumă de bani.
Prin încheierea din data de 05.06.2012, instanța de fond a unit cu fondul excepția prescripției având în vedere că părțile invocă nulitatea absolută și relativă, fiecare dintre acestea având regim diferit.
Sub aspectul probatoriului, instanța de fond a încuviințat părților probele cu interogatoriu și cu înscrisuri.
S-a luat interogatoriu pârâtului P. D. la cererea pârâtei B. A., răspunsurile acestuia fiind consemnate și atașate dosarului.
Au fost interogați reclamanții la cererea pârâților, răspunsurile acestora fiind, de asemenea, consemnate și atașate dosarului.
Pârâta B. A. a depus înscrisuri: contract de muncă.
Pârâtul P. D. a depus declarație autentică.
Pârâta B. A. a depus concluzii scrise.
Analizând actele dosarului, instanța de fond a reținut că pârâții P. D. și B. A. au fost soți, căsătoria lor fiind desfăcută prin sentința civilă nr. 389/2008 a Judecătoriei H.(irevocabilă), iar reclamanții sunt părinții pârâtului P. D..
La data de 16.07.2004, între părți s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1130 la BNP P. G. din H., prin care reclamanții P. Ș. și T., în calitate de vânzători au vândut pârâților, fiul și nora lor la acel moment, în calitate de cumpărători, un imobil compus din o casă de locuit, grajd și anexă gospodărească precum și din suprafața de 3380 mp. teren, imobil situat în intravilanul satului Maxut, ..
Prețul vânzării declarat de părți este de 30.000.000 lei(ROL), în actul autentic consemnându-se că suma a fost primită integral de către vânzători de la cumpărători, la data autentificării actului.
Pârâții au divorțat în anul 2008 și s-au judecat pentru partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, din masa bunurilor de împărțit făcând parte și imobilul achiziționat de la reclamanți în anul 2004 - dosar nr._ al Judecătoriei H., dosar în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă până în prezent.
Reclamanții au promovat prezenta acțiune în contradictoriu cu pârâții, invocând faptul că actul de vânzare – cumpărare încheiat în anul 2004 este lovit de nulitate absolută deoarece prețul a fost trecut fictiv în act, iar acesta este bazat pe o cauză falsă.
Pârâtul P. D. a fost de acord cu admiterea acțiunii, arătând că el și fosta lui soție nu au achitat niciodată prețul către vânzători în timp ce pârâta B. A. a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților deoarece motivele invocate de ei nu atrag decât nulitatea relativă a actului juridic.
În temeiul art. 137 Cod procedură civilă, instanța de fond s-a pronunțat mai întâi asupra excepției invocate de pârâta B. A..
Astfel, pârâta a susținut că neplata prețului nu constituie o cauză de nulitate absolută, vânzătorii având posibilitatea să ceară executarea silită a obligației, să invoce neexecutarea contractului sau să ceară rezoluțiunea acestuia, prețul nefiind un element ce ține de esența și natura contractului. Fiind vorba de o nulitate relativă, aceasta este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul 167/1958.
Instanța de fond nu a fost de acord cu punctul de vedere al pârâtei în sensul că prețul nu este un element ce ține de esența contractului de vânzare – cumpărare. Prețul reprezintă principalul obiect al contraprestației cumpărătorului și corespunde valorii bunului vândut, el trebuie să fie fixat în bani, determinat sau determinabil, sincer și serios. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut, cel puțin ca vânzare – cumpărare deoarece îi lipsește un element esențial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voința - art. 1295 Cod civil.
Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că motivul invocat de reclamanți în acțiunea introductivă determinant în reținerea nulității absolute nu-l constituie simpla neplată a prețului, ci faptul că acesta este fictiv, împrejurare care atrage nulitatea absolută a contractului.
Prin urmare, în calificarea nulității, instanța de fond a pornit de la cererea reclamanților, de la motivele expuse de aceștia în acțiunea introductivă și de la natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului, iar acestea conduc (cel puțin prețul fictiv), la o nulitate absolută și nu relativă. Având în vedere regimul juridic al nulității absolute care poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, oricând pe cale de acțiune sau de excepție, fiind imprescriptibilă și nesusceptibilă de confirmare, instanța de fond a apreciat că în cauză este vorba de o nulitate absolută, motiv pentru care a respins excepția invocată de pârâtă cu privire la prescrierea dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a analizat cele două motive invocate de reclamanți care ar atrage nulitatea absolută a convenției încheiate de părți și anume: prețul fictiv și cauza falsă.
Prețul este fictiv când din intenția părților, exprimată în actul secret, rezultă că nu este datorat. În practica judiciară s-a stabilit că în situația în care prețul este fictiv (simulat), contractul este nul ca vânzare – cumpărare căci îi lipsește prețul dar dacă părțile au urmărit în realitate înstrăinarea bunului, contractul poate fi recunoscut ca o donație deghizată, dacă vânzătorul a avut intenția de a face o liberalitate și dacă sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru validitatea donației.
În cauza de față, părțile nu au încheiat un act secret din care să rezulte intenția lor în momentul încheierii actului juridic. Reclamanții au susținut însă în acțiunea introductivă că între ei și pârâți a existat o convenție în sensul de a declara în fața notarului că prețul a fost plătit “motivat de faptul că doreau să încheie un contract de vânzare – cumpărare” însă, dată fiind calitatea părților, respectiv fiu și noră, prețul a fost trecut în mod fictiv.
În aceste condiții, reclamanții aveau obligația, potrivit art. 1169 Cod civil, să probeze că între ei a existat această înțelegere în sensul menționat anterior, cu atât mai mult cu cât nu au încheiat un act secret din care să rezulte care a fost intenția lor reală în momentul perfectării convenției. Toate referirile la fictivitatea prețului sunt făcute de către reclamanți și pârâtul P. D., care este fiul lor, în timp ce pârâta B. A. a susținut că prețul a fost plătit deoarece în aceeași lună – iulie 2004, vânduseră apartamentul din orașul H..
Proba unor clauze contractuale nu poate consta în simplele afirmații ale unora dintre părțile actului juridic, pe care cealaltă parte le contestă, necoroborate cu alte mijloace de probă. În speța de față, în afara susținerilor părților care se regăsesc și în răspunsurile la interogatorii, singura probă administrată este cea testimonială. Astfel, din declarația martorului Călugaru A. care este vecin cu părțile, rezultă că prețul vânzării nu a fost plătit de către pârâți, fiind de notorietate în . s-a plătit prețul, actul fiind încheiat pentru ca pârâtul P. D. “să aibă o siguranță”. Acest fapt i-a fost confirmat și de către pârâți și l-a cunoscut anterior încheierii actului, când s-a încheiat acesta și a rămas valabil și ulterior.
Din declarația martorului rezultă numai împrejurarea că prețul vânzării nu a fost plătit, martorul cunoscând acest lucru din relatările părților nu însă și dacă între ei a intervenit vreo înțelegere în sensul eludării dispozițiilor legale, așa cum au afirmat reclamanții în acțiune.
Din răspunsurile la interogatoriu ale reclamanților și din memoriul formulat de aceștia în fața instanței de recurs rezultă că, în realitate, ei s-au înțeles cu pârâții ca aceștia să le presteze întreținere până la decesul lor. Prin urmare, voința reală a reclamanților a fost de a autentifica un contract de vânzare – cumpărare cu clauză de întreținere, tocmai având în vedere relațiile de rudenie dintre părți. Reclamanții nu au făcut însă dovada că și cumpărătorii ar fi fost de acord cu încheierea contractului în această formă, astfel încât proprietatea asupra imobilului s-a transmis către cumpărători în momentul autentificării contractului.
Față de probatoriile administrate în cauză și anume răspunsurile la interogatoriu ale părților, înscrisurile depuse și declarația martorului audiat în cauză, instanța de fond a apreciat că părțile au urmărit în realitate înstrăinarea imobilului descris în actul de vânzare – cumpărare și că reclamanții nu au făcut dovada faptului că prețul a fost fictiv.
Simpla împrejurare că prețul nu a fost plătit nu conduce automat la concluzia existenței unei înțelegeri între părți în acest sens, mai ales în lipsa unui act secret care să conțină voința reală a părților, iar recunoașterea pârâtului P. D. în sensul că vânzarea a fost fictivă nu are nici o relavanță, el urmărind scoaterea bunului din masa de împărțit, având în vedere că se află în proces de partaj cu fosta sa soție, pârâta Buzamurgă A..
Cât privește susținerea reclamanților privind falsitatea cauzei, instanța de fond a reținut următoarele:
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic care constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea actului. Ea trebuie să existe, să fie reală, licită și morală.
Potrivit art. 966 Cod civil, ”cauza nu este reală când este falsă”. O cauză falsă (când părțile sau numai una dintre ele au crezut că scopul în care contractează există, pe când în realitate nu există și nici nu se poate realiza), atrage doar nulitatea relativă a contractului deoarece, practic, este vorba despre o eroare asupra cauzei.
Codul civil instituie în art. 967 două prezumții: aceea de valabilitate a cauzei și cea de existență a cauzei. Ambele prezumții sunt relative și, prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei trebuie să o dovedească.
În cauza de față, reclamanții nu au făcut dovada susținerii lor că ar fi falsă cauza contractului, iar în lipsa unei asemenea dovezi, instanța de fond a considerat că nu poate primi apărările reclamanților.
În plus, aceștia își invocă propria culpă în susținerea intereselor lor, arătând în acțiunea introductivă că între părți a existat o înțelegere de a încheia o operațiune juridică prin eludarea dispozițiilor legale privind obligativitatea plății prețului. Există un principiu de drept în sensul că nimeni nu își poate invoca în justiție propria culpă și să obțină foloase invocându-și propria incorectitudine, necinste și nici să se apere valorificând acest temei, astfel că instanța de fond a apreciat că nu poate da curs acestei apărări a reclamanților.
În consecință, instanța de fond a considerat că intenția reală a părților a fost de a înstrăina imobilul descris în contractul de vânzare – cumpărare către cumpărători însă, deoarece pârâții au divorțat și își dispută bunurile comune printre care se află și imobilul în litigiu, reclamanții fac eforturi ca terenul intravilan să se întoarcă în patrimoniul lor tocmai pentru a-l ajuta pe pârâtul P. D., fiul lor.
Față de considerentele expuse, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanța de fond a obligat reclamanții la plata către pârâta B. A. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanței depusă la dosarul cauzei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții P. N. Ș. și P. T., considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
În fapt, prin sentința civilă atacată Judecătoria H. a dispus respingerea pe fond a acțiunii introductive formulate de către ei, considerând-o ca neîntemeiată. În prealabil, pronunțându-se cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de către intimata Buzamurga A., prima instanță de Judecătă a respins ca nefondată această excepție.
Pentru a decide pe fond în acest mod, Judecătoria H. fila 5 paragraf. 2) a considerat că reclamanții recurenți nu au dovedit prețul fictiv și cauza falsă a actului juridic contestat.
Instanța de fond a apreciaț în mod nelegal probele ce au fost administrate în cauza pendinte, precum și întreaga situație de fapt reținută în acest caz, considerând cu totul nelegal că nu există incident nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare analizat, deși recurenții consideră că au făcut pe deplin dovada existenței atât a cauzei fictive a contractului de vânzare-cumpărare, cât și a caracterului fictiv al prețului trecut în cuprinsul acestuia.
Consideră că sentința civilă de mai sus este netemeinică și nelegală pentru considerentele ce succed:
l. Judecătoria H. face vorbire în cuprinsul considerentelor sentinței civile de faptul că pentru a exista un preț fictiv (motiv de nulitate invocat de ei) este necesară încheierea unui act secret din care să rezulte că prețul nu este datorat (pag. 5 paragraf. 3), asimilând în mod greșit fictivitatea prețului cu simularea sa, în continuarea motivării, Judecătoria H. insistă pe necesitatea existenței unui act simulat drept singura probă a dovedirii caracterului fictiv al prețului din contract, ceea ce îngustează, fără temei juridic, în opinia instanței, regimul probatoriu.
Recurenții consideră că în materia vânzarii-cumpărarii, prețul contractului (în bani) - obiect al contraprestației cumpărătorilor - este de esența convenției și trebuie să fie sincer, serios și să existe efectiv, iar nu să fie fictiv (inexistent). Sancțiunea lipsei prețului este nulitatea absolută. Prima instanță, deși a reținut că motivete invocate privesc nulitatea absolută, apreciază că ei nu au dovedit înțelegerea dintre părțile contractante privind caracterul fictiv al prețului din contract.
Reurenți susțin că au probat juridic atât în primul ciclu procesual de judecată, cât și în rejudecarea acestuia, în condițiile art. 1169 Cod civil, împrejurarea că s-a încheiat acest contract de vânzare-cumpărare prin trecerea cu totul fictiv a prețului vânzarii, existând în acest sens înțelegerea între vânzători și cumpăratori de a încheia operațiunea juridică prin eludarea dipozițiilor legale (în fața notarului public nu s-a numărat nici o sumă de bani) privind obligativitatea plății prețului (fraudă la lege - ..frous omnia corrumpii"), dar și prin înserarea în mod fictiv în cuprinsul contractului a unui preț în bani drept contraprestație a bunului înstrăinat.
Prima instanță de judecată aprceiază că nu s-a dovedit înțelegerea dintre părți privind fictivitatea prețului, deși această dovadă reiese pe deplin atât din răspunsul la interogatorii dat de către reclamanți (proba cerută de către intimat parâta Buzamurga A.) și de către pârâtul P. D., dar și din declarația de martor a numitului C. A., audiat în primul ciclu procesual (depoziție de martor ce reprezintă o probă câștigată cauzei).
Deși prin nota de probe depusă la dosarul cauzei au propus și alte probe, de pildă proba testimonială, indicând în mod judicios teza probatorie cu privire la obiectul pricinii, prima instanță de judecată a respins orice altă probă decât actele de la dosar și interogatoriul părților, chiar dacă celelalte probe propuse erau de natură să lămurească pricina, inclusiv cu privire la convenția dintre părți la momentul încheierii contractului anulabil. Astfel, suținerea instanței de la fila 5 paragraf.6 privind necoroborarea afirmațiilor lor cu alte mijloace de probă nu rezistă la un examen analitic, întrucât le-au fost refuzate administrarea altor mijloace de probă propuse, deși erau utile, concludente și pertinente cauzei și probau însăși cauza ilicită a vânzării-cumpărării.
Faptul că cealaltă parte pârâta din cauză, în speță intimat B. A., a negat existența acestei înțelegeri mai sus menționate, nu infirmă probatoriul administrat în privința unei conivențe frauduloase dintre părțile contractante, 3 dintre acestea, adica vânzătorii și unul dintre cumpăratori recunoscând inexistența faptică a prețului din contract și caracterul pur fictiv al acestuia. Faptul că unui dintre dobânditori este chiar fiul vânzătorilor și că între acesta și cealaltă parte contractantă a existat un proces de partaj bunuri comune din care făcea parte chiar terenul și casa din prezentul contract de vânzare-cumpărare, nu poate deplasa obiectul probațiunii și cu atât mai mult nu poate nici măcar subiectiv fundamenta teza primei instanțe în sensul că "scoaterea bunului din masa de împărțit, având în vedere că se afla în proces de partaj cu fosta sa soție, B. A." - fila 6 paragraf.2 teza finală.
Acestui argument al primei instanțe îi aduce drept corecție un contraargument: dosarul de partaj bunuri comune dintre foștii soți P. D. și B. A. a fost irevocabil soluționat în recurs de către Curtea de Apel Iași la data de 03.02.2012. Deci, nu se verifică afirmația și temerea Judecătoriei H., fără vreo legătură cu obiectul cauzei pendente, privind scoaterea de la partaj a bunului ce face obiectul acestui contract anulabil, întrucât dosarul nr._ a fost irevocabil soluționat până la data judecării pe fond a acestui dosar. De altfel, dacă se merge pe teza dovedirii oricăror împrejurări deduse judecății instanței de judecată, trebuie mutatis mutandis să se admită că și teza scopului urmărit de către ei, avansat de către pârâta B. A. și reținut de instanța de fond trebuia dovedit de către partea care s-a opus acestei acțiuni. Pârâta intimata B. A. nu a dovedit nici o împrejurare în acest caz și singura probă încuviințată acesteia a fost interogatoriul reclamanților care, dimpotrivă, a probat fictivitatea prețului contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, nici o dovadă de la dosar nu conduce la o asemenea apreciere. Totuși, nu trebuie uitat că la judecata în fond în dosarul de partaj completul de judecată a fost constituit din același judecător care s-a pronunțat și în acest dosar de nulitate contract, ceea ce poate determina o convingere pur subiectivă și partizană uneia dintre părțile cauzei privind interesul urmărit în acest caz și prejudiciabilă celeilalte parți.
Totodată, dacă urmărim logica primei instanțe în privința scopului urmărit, ar fi trebuit ca acțiunea lor să fie lipsită de interes legitim, ceea ce nu este cazul, întrucât Judecătoria H. a considerat ca au interes în promovarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Ori, acest interes sau scop constă tocmai în înlăturarea efectelor unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale pentru lipsa prețului din contract și falsitatea cauzei.
Judecătoria H. inventează pur și simplu motive și mobiluri care i- ar fi determinat să promoveze această acțiune în nulitate absolută, deși acestea nu interesează cauza de fața și nu sunt dovedite ori sunt numai avansate de către intimata B. A..
3. În ceea ce privește cauza ilicită a actului juridic civil și falsitatea sa (art. 966 cod civil aplicabil și în prezenta cauză), Judecătoria H., în mod nelegal și total lipsită de preocuparea pentru aprecierea corectă a probelor administrate în cauă, consideră că în realitate s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere în favoarea recurenților, fără a se preocupa că în acest caz natura contractului și regimul juridic aplicabil actului de vânzare-cumpărare sau de întreținere încheiat depinde de valoarea bunului înstrainat și cuantumul întreținerii periodice.
Mai mult decât atât, din însăși probele administrate în cauză a reieșit faptul că recurenților nu li s-a prestat nici o întreținere din partea intimaților. Intenția reală a părțior a fost, așa cum au mai menționat anterior, să încheie cu pârâții-intimați B. A. (fostă P.) și P. D. un contract fictiv de vânzare-cumpărare, fără să se platească de către aceștia vreun preț în schimbul casei și al terenului transmis. Nu-i interesează nici un aspect al cauzei de partaj dintre pârâți, în care nu au fost părți și nici nu li se poate opune situația de fapt reținută în acel dosar. Cert este că intimații, cu care au în continuare relații dintre cele mai tensionate, încercă să beneficieze și să păstreze proprietatea unui bun transmis cu nerespectarea Iegii. Este de notorietate în localitate că la data vanzării casei și terenului din Maxut pârâții nu au achitat nici o sumă de bani către ei și că acest act s-a făcut în mod fictiv. De acest aspect prima instanța de judecată nici nu s-a preocupat, ci în mod ușuratic a apreciaț că acțiunea nu este fondată.
Totodată, conform art. 948 Cod civil, una dintre condițiile de validitate ale contractului este obiectul, iar în materie de vindere, art. 1303 Cod civil stabilește că prețul — obiect al contraprestației cumpărătorilor trebuie să existe, consideră că în lipsa prețului nu suntem în fața unei vânzări-cumpărări — „sine pretio nulla este venditio".
Prin urmare, raportat la cele de mai sus, apreciază că acest contract de vânzare-cumpărare este încheiat în frauda legii, având o cauză falsă. Ori, potrivit art.900 Cod civil „obligația fără cauză sau fondată pe a cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect".
Ori, dacă ne gândim că însăși prima instanță de Judecată a statuat că în acest contract părțile nu au urmărit încheierea unui act de vânzare-cumpărare, încheind actul din cu totul alte considerații, recurenții reclamanți necitind la notarul public acest contract și nefiindu-le citit de către notarul public, se poate lesne considera că actul de mai sus este fundamental pe o cauză falsă, străină de intenția reală a părților. Din chiar răspunsurile la interogatoriu rezultă că nu au urmărit vânzarea bunului, ci că doreau să li se asigure întreținerea până la moarte și ulterior cele crestinesti, împrejurare care califică contractul ca fiind de întreținere și nu de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, cauza actului de vânzare-cumpărare nu este reală și nu corespunde voinței părților. Simpla dorință de înstrăinare a unui bun nu înseamnă vânzare, ci poate însemna orice alt contract translativ de proprietate, de pildă întreținere, asa cum au dorit, dar nu s-a realizat în realitate. Ori, această împrejurare înlătură prezumția de existența a intenției de a vinde. Greșit prima instanță menționează în considerentele sentinței civile atacate ca nu au dovedit nevalabilitatea cauzei vânzării-cumpărării câtă vreme chiar instanța de judecată reține că părțile nu au dorit să încheie un contract de vânzare-cumpărare, ci de întreținere, cel mult, deci cu o cu totul altă cauză juridică. În consecință, cauza actului de vânzare-cumpărare este falsă și actul trebuie anulat.
Din acest motiv recurenții consideră ca actul de vânzare-cumpărare are o cauză falsă și nu corespunde voinței reale a părților. Chiar și celalalt pârât P. D. a recunoscut acest lucru la interogatoriu, probă utilă cauzei. Simpla sa legatură de rudenie cu ei, în condițiile în care nu s-a făcut vreo dovadă că există o întelegere cu acesta, nu poate duce la înlaturarea probei. Dimpotrivă, intimatei B. A., fosta lor noră, deși nu a făcut nici o dovadă în sprijinul afirmațiilor sale, i s-au primit apărările de către prima instanță. Recurenții consideră că este nelegal ca probele utile și câștigate cauzei să fie înlăturate și să se acorde întîietate unor simple susțineri răzbunătoare din partea acesteia.
Judecătoria H. motivează soluția pronunțată în mod pur formal prin trimitere la o . principii de drept (de genul neinvocării propriei culpe în justiție), dar omite să observe că recurenții sunt persoane vârstnice, că nu au cunoscut ce gen de contract semnează, întrucât actul nu le-a fost citit, iar ei nu l-au cittit, ci numai l-au semnat fără a-l cunoaște. Și această împrejurare de fapt a fost dovedită.
Recurenții se întreabă despre ce culpă sau turpitudine vorbeste instanța de fond atât timp cât nu au știut ce fel de act semnează.
4. În primul ciclu procesual, prima instanță a decis că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare este întemeiată și a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, în rejudecarea acestei cauze la fond neinfirmându-se probatoriul administrat până atunci, iar probele anterior administrate, inclusiv în prima judecată a cauzei fiind câștigate cauzei și conducând la concluzia că acest contract de vânzare-cumpărare nu are preț, acesta "fiind trecut în cuprinsul contractului ... doar în mod fictiv" — pag.3 paragf.2 și 3 din sentința civilă nr. 55/20.01.2011 a Judecătoriei H. data în dosarul de față.
Chiar dacă s-a casat în recurs sentința civilă nr. 55/20.01.2011 a Judecătoriei H. pronunțată în dosarul prezent, pentru Iipsa procedurii legale de citare a pârâtei B. A., este la fel de adevărat că pe fondul cauzei, în urma probatoriilor ce au fost administrate, această instanță de judecată a considerat că ..prețul din contract nu a existat și nu s-a achitat niciodată, fiind trecut în cuprinsul contractului ... doar în mod fictiv" și că „operațiunea juridică a avut la bază o cauză falsă, fiind lovită de nulitate absolută"- fila 3 din sentința de mai sus.
Întrucât noul probatoriu administrat în cauză a întărit susținerea de mai sus, cu atât mai mult existau motive de constatare a nulității absolute a actului atacat. Însă se observă preocuparea Judecătoriei H. în a specula și divaga pe seama intenției urmărite a reclamanților de a anula actul pe motivul scoaterii bunului de la partaj (chiar dacă această susținere nu are nici un rost, întrucât dosarul de partaj este irevocabil soluționat). Acest motiv este pur și simplu inventat și nu are legătură cu cauza de față, prima instanță trebuia numai să se rezume la obiectul acțiunii și cauzele de nulitate invocate, fiind fără importanță alte aspecte neincidente în dosar, cu atât mai mult cu cât apar cu totul nedovedite.
De fapt, motivul respingerii acțiunii lor este determinat exclusiv de această bănuială a instanței, repetă nedovedită, și fără motiv în condițiile în care dosarul de partaj a fost irevocabil soluționat în data de 03.02.2012.
Considerentele sentinței civile atacate pot fi interpretate ca o motivare straină de natura pricinii, ca un corolar al lipsei totale de preocupare pentru aprecierea probatoriului în această cauză (inclusiv a probatoriului deja adminislrat anterior la prima Judecată), precum și pentru stabilirea, pe bază de probe, a situației de fapt, în scopul aplicării corecte a legii.
Întrucât nu s-a răsturnat probatoriul de la fond din prima judecată a cauzei, noile probatorii dovedind o dată în plus falsitatea cauzei și lipsa prețului din contract, consideră că prezentul recurs este întemeiat și solicită admiterea lui așa cum a fost formulat și pe fond au solicitat admiterea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1130/16.07.2004 la BNP P. G..
În drept au invocate dispozițiile art. 299-316(art.304 pct. 7-9) Cod pr. civ. art. 304" Cod pr.civ.
În probațiune au solicitat înscrisuri.
Intimata B. (fostă M.) A., în temeiul art.115 Cod procedură Civilă, a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de P. Ș. și P. T., pentru ca în baza probatoriului administrat în cauza să se dispună respingerea acestuia ca nefondat și neîntemeiat
În motivarea a arătat că solicit se se observe că motivele de drept invocate de recurenți nu pot fi coroborate cu elementele de fapt ce au fost puse în discuție în fața instanței de judecată, fiind vorba de susțineri ce nu au corespondent cu situația reală.
Astfel, referitor la susținerile privind prețul fictiv și cauza falsă, a solicitat să se observe că acestea sunt simple aprecieri contrazise chiar de către înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Prețul vânzarii, de 30.000.000 lei este menționat expres în contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr.1130 / 16.07.2004. Acest act a fost încheiat în forma autentică, astfel încât părțiIe au fost informate cu privire la toate aspectele impuse de lege, asupra imporlanjei unui asemenea act, iar consimțământul liber exprimat a fost consemnat prin semnarea cuntractului. De asemenea, în cuprinsul acestuia s-a menționat expres "Prețul vânzării declarat este de 30.000.000 lei, suma fiind primită integral de noi vânzătorii de la cumpărători, la data autentificării prezentului contract". În mod cu totul eronat susțin recurenții faptul ca instanța ar fi reținut neplata prețului, cu intenția de a induce în eroare instanța de control judiciar". Astfel, în recursul formulat se fac aprecieri și trimiteri referitoare la hotărârea ce a fost desființată irevocabil de către instanțele judecătorești, instanța trimițând cauza spre rejudecare și nu la soluția efectiv recurată.
Referitor la faptul că instanța nu ar fi încuviințat pentru recurenți anumite probe, intimate arată că acestea sunt nefondate raportat la obiectul acțiunii, respectiv anulare act de vânzare-cumpărare. Astfel, instanța de judecată nu putea încuviința proba cu martori din moment ce legea însăși interzice dovada cu martori impotriva sau peste un înscris. În acest sens invocă art.1191 Cod civil, și face trimitere și la dispozițiile art.309 din Noul Cod de Procedură Civilă.
De asemenea, dacă prețul nu ar fi fost . lucru ar fi putut fi reclamant imediat după încheierea contractului și nu după divorț, acest lucru arătând intenția de a scoate acest bun din masa de împărțit.
Cu privire la nulitatea absolută invocată de recurent intimata arată că așa-zisa neplată a prețului susținută nu reprezintă cauză de nulitate absolută, așa cum rezultă din dispozițiile legale care, prin art.948 Cod Civil stabilește în mod exact și limilativ cauzele de nulitate absolută - capacitatea de a contracta, consimțmântul liber exprimat al părții ce se obligă, obiectul determinat și cauza ilicită, printre care nu se găsește și cea invocată de recurenți.
În acest sens se pronunță și instanțele de judecată care stabilesc faptul că neplata prețului nu reprezintă o cauză de nulitate absolută, vânzătorul putând cere obligarea cumpăratorului la executarea silită a obligației, poate invoca excepția neexecutării contractului sau să ceara rezoluțiunea în condițiile legale. Din moment ce contractul a fost încheiat sub auspiciul dispozițiilor vechiului Cod Civil, recurenții nu pot face referire la cauze de nulitate absolută ce sunt expres prevazute în Noul Cod Civil și intimata consideră că relevante în această cauză sunt dispozițiile art.948 Cod Civil care nu cuprind drept cauză de nulitate neplata prețului, plata prețului nefiind de esența contractului de vânzare-cumpărare în accepțiunea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului.
Cu privire la cauza ilicită, a solicitat să se observe că toate susținerile recurenților sunt simple afirmații și nu sunt susținute de nici o probă ba, mai mult, contrazic un înscris autentic valabil.
Ori, potrivit principiului arătat în art.1169 Cod Civil, potrivit căruia cel ce afirmă o pretenție în justiție trebuie să o dovedească, recurenții trebuie să aducă dovada ferma că este vorba despre o cauză ilicită. De asemenea, art.967 Cod Civil instituie prezumția relalivă de valabilitate și existență a cauzei, astfel încât cel ce pretinde contrariul are sarcina de a răsturna prezumția și în proba contrară.
Referitor la susținerile recurenților conform cărora nu au citit și nu li s-a citit conținutul contractului, aceste aspecte nu pot fi reținute de instanța de judecată întrucât sunt simple afirmații nedovedite. De asemenea, încheierea unui act în formă autentică presupune anumite formalități de natură să atragă atenția părților asupra consecințelor juridice pe care le are actul încheiat.
Mai mult, intimata consideră că instanța nu poate Iua în considerare “argumentul” conform căruia „simpla dorință de înstrăinare nu înseamnă vânzare ci poate însemna orice alt contract translativ de proprietate, de piIdă întreținere" față de următoarele aspecte: în primul rând părțite au încheiat la notar un contract intitulat in mod expres “contract de vânzare-cumpărare" fiind încunoștiințați referitor la calificarea actului și consecințele juridice atât ca instrumentum probationis cât și ca negatium juris, iar în al doilea rând contractul de întreținere nu este translativ de proprietate. Ori parțile s-au obligat, pe de o parte, la înstrăinarea unui bun, iar pe de altă parte la plata prețului, aspect consemnat în cuprinsul contractului.
Referilor la aprecierile recurenților cu privire la faptul că instanța ar trebui să ia în considerare considerentele hotărârii casate a judecătoriei H. întrucât singurul motiv pentru care s-ar fi desființat această hotărâre ar fi nelegala citare, a solicitat respingerea acestei “apărări".. întrucât în acea fază procesuală cu rea credință recurenții au citat-o la o altă adresă, procesul desfășurându-se cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare. Astfel, în acea fază procesuală ea nu a putut formula apărări, iar instanța a adminislrat în mod nelegal anumite probe, respectiv a pronunțat o hotărâre în baza unor declarații de martor care nu trebuiau luate în considerare din moment ce nu se putea administra proba cu martori contra unui înscris.
Raportat la aceste aspect, intimate a solicitat să se aprecieze că temeiurile de drept nu au corespondent cu situația reală, motiv pentru recursul apare ca nefondat.
Față de aceste considerente a solicitat respingerea recursului ca nefondat și neîntemeiat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de recurs reține următoarele:
La data de 16.07.2004 s-a încheiat între părți contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr.1130 la BNP P. G. din H., jud. Iași, cu privire la imobilul casă cu anexe și terenul aferent în suprafață de 3380mp situat în intravilanul satului Maxut, ., prețul stabilit fiind de 14.000.000 lei.
În contractul autentic de vânzare-cumpărare se mențioează că „prețul vânzării declarat de părți este de 14.000.000 lei, suma fiind primită integral de noi vânzătorii de la cumpărători, azi data autentificării prezentului contract”.
Prin acțiunea promovată, reclamanții susțin că prețul stabilit nu a fost achitat niciodată, motiv pentru care solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, considerând că plata prețului este element constitutiv al contractului de vânzare-cumpărare.
Acțiunea lor este însă neîntemeiată, raportat la cauza de nulitate invocată, respectiv neplata prețului:
Potrivit dispozițiilor art.948 din Codul civil anterior, aplicabil în speță, întrucât sub imperiul acestuia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, iar obiectul său îl constituie obligațiile reciproce cărora le dă naștere: obligația vânzătorului având ca obiect lucrul vândut și obligația cumpărătorului având ca obiect prețul.
Conform dispozițiilor art.1295 din vechiul Cod civil, vânzarea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat" .
Potrivit art.948 din vechiul Cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Neplata prețului de către cumpărător, deși este un element esențial al contractului de vânzare-cumpărare, nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare, vânzătorul putând cere obligarea cumpărătorului la executarea silită a obligației, invoca excepția de neexecutare a contractului ori putând să solicite rezoluțiunea contractului în condițiile prevăzute de lege pentru fiecare dintre aceste sancțiuni ale neîndeplinirii de către cumpărător a obligației de plată a prețului."
Față de aceste considerente, tribunalul, în baza dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul declarat de reclamanții P. Ș. și P. T. împotriva sentinței civile nr. 1346 din 13.11.2012 pronunțată de Judecătoria H., sentință pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanții P. Ș. și P. T. împotriva sentinței civile nr. 1346 din 13.11.2012 pronunțată de Judecătoria H., sentință pe care o menține.
Obligă recurenții să plătească intimatei B. A. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.02.2014.
Președinte Judecător Judecător Grefier
A.C. T.P. S.M. I.G.
Redactat: A.C.
2 ex/11.07.2014
Judecător de fond: V. L., Judecătoria H.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 697/2013. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 731/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
