Fond funciar. Decizia nr. 2184/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2184/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 2184/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 18 Octombrie 2013
PREȘEDINTE – M. M.
JUDECĂTOR – A. C.
JUDECĂTOR – T. P.
GREFIER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2184/2013
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de către R. Națională A P. R., P. Direcția Silvică Iași împotriva sentinței civile nr. 280 din 30.05.2013 pronunțată de Judecătoria Răducăneni intimați fiind C. Județeană Iași P. S. D. de Proprietate Privată Asupra Terenurilor, C. L. de F. F. P., P. A. P., având ca obiect fond funciar constatare nulitate absolută parțială titlu proprietate.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 Cod procedură civilă iar prin cererea de recurs nu s-au solicitat probe, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra fondului cererii de recurs.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
P. sentința civilă nr. 280/30.05.2013 Judecătoria Răducăneni a respins excepția lipsei calității procesuale de folosință a direcției Silvice Iași invocată de pârâta C. județeană Iași, a respins acțiunea civilă promovată de reclamanta R. Națională a P. R. prin Direcția Silvică Iași formulată în contradictoriu cu pârâții C. județeană Iași pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, C. locală de fond funciar P., jud. Iași și pârâtul P. P..
Analizând prioritar excepția lipsei calității procesuale de folosință a direcției Silvice Iași invocată de pârâta C. județeană Iași, instanța de fond a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de R. Națională a P. R. și nu de Direcția Silvică Iași, ca urmare excepția invocată urmează a fost respinsă, întrucât excepția lipsei capacității de folosință a fost invocată cu privire la o entitate care nu figurează ca reclamantă în cauza de față.
În ceea ce privește verificarea calității procesual active a Regiei Naționale a P. R., instanța de fond a reținut că reclamanta își justifică această calitate întemeiat pe Decizia ÎCCJ de admitere a RIL 15/17.11.2011 prin care se recunoaște această calitate Regiei Naționale a P. – R. de a formula acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale s-a reținut că R. Națională a P. - R., în calitate de titular al dreptului de administrare a fondului forestier proprietate publică a statului și a atribuțiilor conferite în exercitarea acestui drept, poate promova, în nume propriu, acțiuni în justiție pentru apărarea și asigurarea integrității fondului forestier proprietate publică a statului, ori acțiunile în nulitate întemeiate pe art. III din Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, sunt tocmai mijloace de acțiune în acest scop, fiind persoană care justifică un interes legitim în sensul art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând pe fond cererea de chemare în judecată, instanța de fond a reținut că reclamanta invocă împrejurarea că prin titlul de proprietate nr._/27.07.1994 s-a reconstituit dreptul de proprietate pârâtului P. P. cu privire la o suprafața de 1800 mp teren amplasat cadastral în tarlaua 2/1, . .,jud. Iași și că reconstituirea s-a făcut pârâtului cu teren din domeniul public, fostă pădure mănăstirească secularizată în anul 1864. În anul 1987 a fost efectuată exploatarea arboretului de plop de Ocolul Silvic, ulterior ocupată de persoane fizice și transformat abuziv în proprietate privată prin efectul reconstituirii dreptului de proprietate.
Instanța de fond a constatat că susținerile reclamantei nu sunt întemeiate și nici dovedite, de natură a conduce la constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr._/27.07.1994 motivat faptul că invocarea propriei culpe, așa cum se regăsește în apărarea din cauză, nu se poate constitui ca motiv de constatare a nulității absolute a unui titlu de proprietate. Reclamanta își justifică interesul în această cauză motivat de împrejurarea că demersul său urmărește întregirea fondului forestier, în titlul de proprietate contestat fiind înscrisă o categorie agricolă de folosință eronată- arabil în loc de forestier, aspect de natură a încălca prevederile art. 35 din Legea 48/2008 potrivit cărora, reducerea suprafeței fondului forestier național este interzisă.
Instanța de fond a reținut că susținerile reclamantei se întemeiază, în apărarea sa, pe împrejurări de fapt ce se constituie ca o invocare a propriei culpe. Se invocă faptul că acest teren ar fi un teren inalienabil, domeniul public, aflat în administrarea Ocolului Silvic, înscris în Amenajamentul silvic conform art. 2 din Legea 18/1991.
Din probele aflate la dosar nu rezultă sub nici o formă că titularul dreptului reconstituit a acționat în mod ilegal pentru a i se acorda terenul în discuție în anul 1994. Era de datoria autorităților să verifice dacă cerințele impuse de lege erau întrunite la momentul reconstituirii dreptului de proprietate pârâtului aferent respectării procedurii impuse de Legea 18/1991.
Potrivit Legii 18/1991 și a regulamentului său de aplicare, orice persoană interesată putea să conteste legalitatea actului de reconstituire în proprietate, cu atât mai mult reclamanta care pretinde că terenul reconstituit în proprietate pârâtului se afla în administrarea Ocolului Silvic, înscris în Amenajamentul silvic.
Hotărârea din 02.06.2009 în cauza S. M. împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului. O privare de libertate ce intră sub incidența acestei norme nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează în special că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Legea nr. 18/1991 a prevăzut prin art. 35, coroborat cu art. 5, că terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 sunt proprietate publică a statului, iar Codul silvic, prin art. 54 și următoarele, a interzis reducerea suprafeței de fond forestier, instituind și o procedură specială pentru ocuparea/scoaterea definitivă a unor terenuri din acest fond, de regulă pe bază de schimb și numai în mod excepțional cu plata contravalorii lor, a taxei legale pentru folosirea definitivă a terenului forestier în alte scopuri decât producția silvică, precum și contravaloarea pierderii de creștere dacă terenul este acoperit de pădure, obligații similare fiind prevăzute și de art. 24 din O.G. nr. 96/1993.
Conform art. 7 din H.G. nr. 1105/2003, R. Națională a P. are în administrare fondul forestier proprietatea publică a statului, înregistrat ca atare în amenajamentele silvice, avizate de C. tehnică de avizare pentru silvicultură din cadrul ministerului de resort.
În cauză, însă, instanța de fond a reținut că nu este cert stabilit și dovedit că terenul în discuție face parte din fondul forestier național.
Reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a făcut pe vechiul amplasament al autorului lui P. P., iar reclamantul nu a fost prezent în instanță pentru a da curs probei solicitate cu expertiza topometrică în verificarea împrejurărilor solicitate. Această suprafață de teren nu a fost nici un moment administrată de RNP- R.- Direcția Silvică, ca urmare, nu s-a făcut dovada că reconstituirea dreptului de proprietate pârâtului P. P. s-a făcut cu încălcarea acestor prevederi legale și cu nesocotirea interesului general al protecției mediului care justifică, de altfel, promovarea acestei acțiuni.
În plus, art. 16 din Legea nr. 26/1996 nu califică amenajamentul silvic drept titlu de proprietate al statului, ci ca „baza cadastrului forestier și a titlului de proprietate” al acestuia. Elaborarea amenajamentelor silvice se face însă „în concordanță cu planurile de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii”.
Instanța de fond a reținut în motivare că în anul 1995, când i s-a reconstituit dreptul de proprietate pârâtului, nu era activă regula reconstituirii pe vechiul amplasament. Ca urmare, nici apărarea legată de împrejurarea că terenul reconstituit pârâtului nu era situat pe același amplasament cu terenul reconstituit acestuia nu poate fi primită ca argument în desființarea titlului de proprietate al pârâtului.
Împotriva acestei sentințe R. Națională a P. - R., prin Direcția Silvică Iași, a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 280/30.05.2013 -pronunțată de Judecătoria Răducăneni în dosarul nr._, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 Cod procedură civilă, prin care solicită admiterea recursului și modificarea sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute parțiale a Titlului de proprietate nr._/27.07.1994, cu privire la suprafața de 1800 mp teren înscris în T2/1, . aflat în proprietatea publică a statului, respectiv în administrarea RNP - R., pentru următoarele motive:
1. P. Sentința civilă nr. 280/30.05.2013, prima instanță a respins acțiunea noastră motivat de faptul că nu s-ar fi făcut dovada faptului că terenul forestier în suprafață de 1800 mp ar face parte din fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv că acțiunea noastră ar fi formulată tardiv în raport cu dispozițiile Legii nr. 18/1991.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a respins cererea sa pe motivul pasivității în actul de administrare a terenului forestier în speță, întrucât RNP - R. nu a participat la actul reconstituirii dreptului de proprietate, terenul forestier nefiind predat de către unitățile silvice, ci doar de către C. L. P., iar prezenta acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate a fost întemeiată pe dispozițiile art. III alin. 1 lit. a) din Legea nr. 169/1997, imprescriptibilă.
2. Hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data reconstituirii dreptului de proprietate, întrucât legea dispune: sunt îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere doar persoanele fizice care au deținut terenuri forestiere și care, prin efectul unor legi speciale, au fost trecute în proprietatea statului, ori intimatul nu a deținut teren forestier.
Suprafața de teren forestier de 1800 mp făcea parte la data reconstituirii dreptului de proprietate din fondul forestier proprietatea publică a statului administrat de RNP - R. prin Direcția Silvică Iași, fiind înscrisă în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Iași.
Terenul forestier retrocedat nu a aparținut niciodată pârâtului, acesta provenind din fostele păduri mănăstirești secularizate în anul 1864, așa cum rezultă din capitolul "Evoluția proprietății" al Amenajamentului silvic întocmit în anul 1966.
3. Suprafața de teren forestier de 1800 mp este înscrisă în amenajamentul silvic al Ocolul Silvic Iași, UP VI, ua 39 M, conform dispozițiilor art. 19 alin. 1 din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, care dispune că « modul de gestionare a fondului forestier național se reglementează prin amenajamente silvice ».
În conformitate cu art. 35 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său, în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 01.01.1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general ori în amenajamentele silvice, ori prin efectul art. 6 alin. 1 al Constituției din anul 1948, toate terenurile forestiere au intrat în proprietatea publică a statului.
Potrivit art. 16 din vechiul Cod silvic aprobat prin Legea nr. 26/1996, care a abrogat Codul silvic aprobat prin Legea nr. 3/1962, dispunea următoarele: "Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a statului (...)".
Totodată, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 stabilește că "Aparțin domeniului public (...) terenurile cu destinație forestieră, iar potrivit alin. 2, "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse in circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public."
Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul nu a deținut și nu este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, iar suprafața de teren 1800 mp nu a fost pusă la dispoziția comisiei locale de către unitățile silvice în vederea reconstituirii dreptului de proprietate.
În concluzie, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute parțiale a Titlului de proprietate nr._/27.07.1994, cu privire la suprafața de 1800 mp teren înscris în T2/1, . aflat în proprietatea publică a statului, respectiv în administrarea RNP - R., conform amenajamentului silvic întocmit pentru Ocolul Silvic lași, UP VI, ua 39M.
C. Județeană pentru S. D. de Proprietate Privată asupra terenurilor Iași a formulat întâmpinare cu privire la recursul introdus de R. Națională a P. "R.", prin Direcția Silvică Iași împotriva Sentinței civile nr. 280/30.05.2013 a Judecătoriei Răducăneni.
A apreciat că în mod corect instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurentă împotriva Titlului de proprietate nr._/27.07.1994.
Intimata arată că în motivarea recursului sunt reluate același argumente deja expuse în fața instanței de fond, vizând faptul că la emiterea titlului, nu au fost respectate prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991, întrucât P. P. nu a deținut și nu este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, iar suprafața de 1800 mp provine din fostele păduri mănăstirești secularizate în anul 1864.
De asemenea, invocarea propriei culpe a recurentei nu poate constitui un motiv de constatare a nulității absolute a unui titlu de proprietate.
Mai mult, nu s-a probat faptul că terenul în litigiu face parte din fondul forestier național, în condițiile în care art. 16 din Legea nr. 26/1996 nu califică amenajamentul silvic (singurul înscris invocat de recurentă) drept titlu de proprietate al statului, ci ca "baza cadastrului forestier și a titlului de proprietate" al acestuia.
P. aceste considerente, solicită respingerea recursului formulat de R. Națională a P. "R.", prin Direcția Silvică Iași împotriva Sentinței civile nr. 280/30.05.2013 a Judecătoriei Răducăneni.
În drept a invocat dispozițiile Legi nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 131/1991, H.G. nr. 890/2005, codul de procedură civilă și a solicitat proba cu înscrisuri și alte mijloace de probă admise de lege.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul reține următoarele:
P. cererea de chemare în judecată, R. Națională a P. R., prin Direcția Silvică Iași, a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr._/27.07.1994 cu privire la suprafața de 1800 mp situată în tarlaua 2/1, parcelele 26/16 din extravilan ., jud. Iași.
Potrivit art. III alin 1 din Legea nr. 169/1997: „ (1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte(…) emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului deproprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare și ale prezentei legi„
Recurenta invocă în susținerea acțiunii în nulitate faptul că titlul de proprietate a fost emis în mod greșit pentru suprafața de 1800 mp întrucât aceasta este teren forestier și face parte din domeniul public al statului și nu poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.
Titlul de proprietate a cărei anulare se solicită, a fost emis la data de 27.07.1994 în temeiul Legii nr.18/1991. Suprafața de 1800 mp situata în extravilan P., tarlaua 2/1 . menționată în titlu categoria „arabil” . Susținerile recurentei potrivit cărora la data reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 1800 mp aceasta făcea parte din fondul forestier nu au fost dovedite în cauză.
Din adresa emisă de OCPI Iași la care recurenta face referire rezultă că tarlaua 2/1 . de folosință pădure. În titlul ce se solicită a fi anulat rezultă că intimatului P. P. a obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru teren arabil și pășune inclusiv în T 2/1, P 26/16.
Nu se poate reține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii 18/1991, potrivit cărora sunt îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere doar persoanele fizice care au deținut terenuri forestiere, întrucât prin titlul a cărei anulare se solicită intimatului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru teren arabil și nu forestier.
Potrivit dispozițiilor legii 18/1991, sub imperiul căreia a fost emis titlul de proprietate ce se solicită a fi anulat, aparțin domeniului public, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, terenurile cu destinație forestieră.
În schimb, terenurile cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, pășuni împădurite pot forma, în puterea aceluiași act normativ – art. 41, obiect al restituirii la cerere către foștii proprietari sau moștenitorii acestora.
Definind terenurile în funcție de destinație, legiuitorul arată că sunt, potrivit art. 2 lit. a din Legea 18/1991, terenuri cu destinație agricolă cele cu vegetație forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice pășuni împădurite. Sunt potrivit art. 2 lit. b) terenuri cu destinație forestieră terenurile împădurite și cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor și cele neproductive - stâncării, abrupturi, bolovănișuri, râpe, ravere, torente – dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.
Reclamanta trebuia să facă dovezi din care să rezulte că suprafața de 6500 m.p. înscrisă în titlul de proprietate al pârâtului este teren cu destinație forestieră cuprins în amenajamentele silvice și deci aparținând, în aplicarea art. 5 din lege, domeniului public al statului, pentru a fi incidente în cauză dispozițiile art. III lit. b) din Legea 169/1997.
În speță, așa cum a reținut în mod corect și Judecătoria Răducăneni nu au fost făcute în cauză astfel de dovezi.
Suprafața de teren de 1800 m .p. este situată în T 2/1, p. 26/16 – aspect necontestat în calea de atac a recursului. Probatoriul administrat în cauză nu conduce spre stabilirea de către instanță a unei identități între suprafețele înscrise în titlul de proprietate contestat și în cele aparținând Amenajamentului Unității de Producție VI, ua 39 M(fost u.a. 39A) din anul 1994.
Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că între numerele de parcele indicate în titlul de proprietate și cele indicate în înscrisurile justificative depuse de reclamantă există identitate scriptică.
Dispozițiile art. III din Legea 169/1997 nu sancționează cu nulitatea absolută nesocotirea dispozițiilor art. 27 din Regulamentul de aplicare a Legii 18/1991, aprobat prin H.G. 131/1991 care stipulau obligația punerii la dispoziția Comisiilor locale a terenurilor forestiere ce făceau obiectul retrocedărilor de către unitățile silvice. Un astfel de aspect putea fi valorificat și sancționat implicit numai în măsură și dacă reclamanta ar fi dovedit în cauză apartenența terenului în litigiu la domeniul public al statului în considerarea calității lui de teren cu destinația forestieră.
În mod corect a reținut prima instanță că anularea titlului de proprietate după trecerea unei perioade mare de timp de la emitere, după ce terenurile au intrat în circuitul civil și pentru motive care sunt imputabile exclusiv autorităților ar reprezenta o încălcare gravă a principiului securității raporturilor juridice și a articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, iar această încălcare nu ar fi justificată în nici un fel de motive imperioase.
Tribunalul reține că, opinia instanței de fond referitoare la netemeinicia acțiunii față de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului este corectă, respingerea acțiunii fiind în concordanță și cu principiul securității raporturilor juridice .
În cauza S. și alții contra României, 23 februarie 2006, s-a statuat că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...) Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai ales a deciziilor judecătorești devenite res judicata. Nici o parte nu este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie.”.
De asemenea, în cauza R. contra României, 19 octombrie 2006, se mai reține că nu se poate face derogare de la acest principiu – al securității raporturilor juridice - decât atunci când motivele materiale și imperioase o solicită ( așa cum de altfel s-a mai pronunțat Curtea și în cauzele A. împotriva României și Riabykh c. Rusia, no_/99, § 52, CEDH 2003‑IX).
În hotãrârea dată în cauza Jones c. României, Curtea, în conformitate cu aceeași practică, a aratat că atât timp cât în sarcina beneficiarului unui act administrativ prin care i se recunoaște dreptul de proprietate, nu se poate reține nici o culpă, anularea acestui act, fără a se oferi o despăgubire echitabilă beneficiarului, pe motiv că autoritățile administrative au descoperit ulterior emiterii actului că nu erau îndeplinite cerințele legale pentru emiterea actului, constituie o privare de proprietate nejustificată (obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor anterior emiterii actului, fiind încălcată de autorități, motivația în sensul că ulterior s-ar fi descoperit că nu erau îndeplinite cerințele legale, neconstituind în accepțiunea Curții o motivație pertinentă și suficientă.
În Cauza Toșcuță și alții vs. România, Curtea a reamintit că privarea de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege și pentru o cauză de utilitate publică. În plus, orice ingerință cu privire la dreptul de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporționalității.
P. aceste motive, în temeiul art. 312 cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta R. Națională a P. R., prin Direcția Silvică Iași împotriva sentinței civile nr. 280/30.05.2013 a Judecătoriei P., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.10.2013.
Președinte Judecător Judecător Grefier
M.M. A.C. T.P. I.G.
Redactat: A.C.
2 ex/03.03.2014
Judecător de fond: I. A., Judecătoria Iași
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 482/2013.... | Fond funciar. Decizia nr. 2185/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
