Pretenţii. Decizia nr. 704/2012. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 704/2012 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 17-10-2012 în dosarul nr. 704/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ cod operator 4204
DECIZIA CIVILĂ NR. 704/R
Ședința publică din 17. 10. 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. P.
Judecător: D. W.
Judecător: M. B. P.
Grefier: A. C. P.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de reclamantul M. B. M. prin P., cu sediul în B. M., .. 37, județul Maramureș împotriva sentinței civile nr. 1813/22.02.2012 pronunțată de Judecătoria B. M. în dosarul nr._ având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se constată lipsa recurentului, lipsă fiind intimata D. I. K..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
În urma verificării înscrisurilor de la dosar se constată că în cuprinsul motivelor de recurs, recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
P. Sentința civilă nr. 1813 pronunțată la data de 22 februarie 2012 de Judecătoria B. M. în dosarul nr._ a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul reclamantului M. B. M. prin P., în contradictoriu cu pârâta D. I. K., aceasta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 412,29 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea chiriei restante aferente perioadei iulie 2010 - decembrie 2011, precum și dobânda legală pentru debitul neachitat reprezentând chirie restantă, calculată de la data introducerii cererii – 22.12.2011, până la plata integrală a debitului.
De asemenea, pârâta a fost obligată la contravaloarea sumei de 1959,84 lei reprezentând contravaloarea consumului de apă rece, facturat de .. și a sumei de 384,51 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de salubrizare, facturate de ..
Pentru a decide astfel, s-a reținut că la data de 26.04.2010, între Serviciul Public – Administrarea Patrimoniului Local și Utilități, aflat în subordinea Consiliului Local al Municipiului B. M. și pârâta D. I. K., a fost încheiat contractul de închiriere nr. 3630, privind locuința cu nr. 34 având suprafața desfășurată de 16,27 mp, situată în mun. B. M., . B. Potrivit prevederilor contractuale, chiriașa, pârâtă în cauză, trebuia să plătească contravaloarea chiriei la nivelul sumei de 30,54 lei/lună, plata făcându-se până la data de 10 a fiecărei luni pentru luna în curs.
Durata contractului a fost stabilită inițial până la 31.12.2010, iar la expirarea termenului, acesta putând fi prelungit prin acordul ambelor părți. În cauză, nu există vreun înscris depus în ceea ce privește acordul părților de prelungire a contractului susmenționat.
Susținerile reclamantului privind penalitățile de întârziere solicitate, sunt conforme cu prevederile contractuale și privitor la clauza penală – penalitățile de 0,10%/zi, respectiv la data scadenței plății potrivit art. II alin. ultim din contract.
Conform Fișei personale a pârâtei, în baza contractului mai sus amintit, depusă la dosar (fila 8), pârâta datorează și penalități de întârziere, cuantificate la nivelul sumei de 126,71 lei, separat de contravaloarea chiriei în sumă de 412,29 lei.
Privitor la pretențiile vizând contravaloarea utilităților furnizate, având în vedere existența la dosar a contractelor încheiate cu furnizorii specializați, precum și imposibilitate încheierii unor contracte direct cu chiriașii, instanța a reținut ca fiind justificate pretențiile reclamantului cu acest titlu.
Sumele de mai sus, au fost determinate ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligației de plată la scadența convenită de părți (art. II – alin. 2 din contract) – art. 969 Cod civil, la data încheierii contractului.
Raportat la aceste împrejurări, s-a reținut că pârâta datorează sumele solicitate de reclamantă. De altfel, pârâta nu a înțeles să conteste sumele pretinse în cauză. În ceea ce privește, penalitățile de întârziere, instanța analizând contractul de închiriere depus la dosarul cauzei, a constatat că potrivit clauzelor contractuale, părțile au stabilit ca în cazul în care sumele scadente nu vor fi achitate la timp, partea în culpă să achite penalități de întârziere de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere.
Potrivit OG 9/2000 – în vigoare la încheierea contractului, „P. dobânda se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosinței capitalului.”- art. 6 din actul mai sus arătat. Din acest punct de vedere se consideră că penalitățile solicitate de reclamant au natura juridică a dobânzii la care face referire OG 9/2000, actualmente OG nr. 13/2011.
Contractul la care se face referire în cererea de chemare în judecată este un contract civil. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 din OG 9/2000 în raporturile civile dobânda stabilită de părți nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50%.
Stabilirea unor penalități de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere echivalează cu stabilirea unei „dobânzi”, în înțelesul OG 9/2000, de 109,5%/an. În condițiile în care dobânda legală este de aproximativ 8% pe an s-a reținut că procentul aferent depășește cu mai mult de 50% valoarea dobânzii legale.
Din acest punct de vedere, legiuitorul a înțeles să sancționeze o astfel de conduită, prin care dispozițiile OG 9/2000 ar fi încălcate, arătând în cuprinsul art. 9 din același act normativ că orice clauză prin care se stabilește o dobândă mai mare decât cea arătată în acest text va fi nulă de drept.
Reținând cele de mai sus, instanța a avut în vedere parțial clauza contractuală prin care părțile au stabilit penalități de întârziere de 0,1 % pentru fiecare zi. Chiar dacă pârâta nu a solicitat reconvențional constatarea nulității absolute a acestei clauze contractuale, instanța a arătat că nu poate obliga pârâta să suporte penalitățile solicitate, în baza unei clauze contractuale calificate de legiuitor ca fiind nulă de drept, fiind astfel lovită de nulitate absolută.
Constatând că părțile au stabilit ca neplata datoriei să fie sancționată cu penalități de întârziere, această clauză a fost interpretată de instanță în sensul că părțile au stabilit ca în caz de neplată să fie datorată dobânda legală, astfel că revine pârâtei obligația de a achita dobânda legală aferentă sumei restante reprezentând chiria, ei de la data la care această sumă a devenit producătoare de dobânzi, respectiv de la data la care pârâta a fost pusă în întârziere.
Potrivit art. 1079 și a art. 1088 alin. 2 Cod civ., punerea în întârziere se face prin Somația adresată prin executorul judecătoresc de la domiciliul său conform art. 1079 Cod civil, sau prin cererea de chemare în judecată. Emiterea somației de către reclamant nu poate avea semnificația unei puneri în întârziere a pârâtei, iar în cauză, nu s-a dovedit și nici nu se poate dovedi emiterea și comunicarea de către reclamant a vreunei somații.
Având în vedere aceste aspecte instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă debitului restant de la data la care aceasta a fost pusă în întârziere cu privire la debit, respectiv de la data introducerii cererii de chemare în judecată, adică 22.12.2011 și până la achitarea integrală întregului debit reprezentând chiria neachitată..
Împotriva acestei soluții a declarat recurs M. B. M., solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul de a se admite capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, acestea urmând să fie acordate de la data la care debitul principal a devenit exigibil.
În motivarea recursului s-a arătat în esență faptul că penalitățile de 0,1%/zi de întârziere reprezintă o clauză penală convențională asumată de părți, astfel că prin Sentința atacată au fost încălcate prevederile art. 969 C.civ.
În ceea ce privește termenul de la care se va calcula această penalitate s-a arătat că aceasta urmează a fi calculată de la data la care a devenit exigibilă fiecare rată a chiriei, fiind aplicabilă dispoziția art. 1079 alin. 2 C.civ., debitoarea fiind de drept în întârziere.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, instanța reține următoarele:
Motivele de recurs formulate de reclamantul M. B. M., prin P. sunt nefondate, astfel că recursul urmează a fi respins pentru motivele ce vor fi expuse.
În cuprinsul contractului de închiriere nr. 3630 din data de 26.04.2010 (depus în copie la filele 5-7 din dosarul de fond), părțile au stabilit cuantumul chiriei-30,54 lei lunar, aceasta urmând să fie achitată până la data de 10 a fiecărei luni pentru luna în curs. De asemenea, s-a stabilit că neplata la termen a debitului atrage o penalitate de 0,10% penalitate ce se calculează asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere.
Susținerea recurentului potrivit căreia penalitatea stabilită este una convențională este corectă. Astfel, se reține că această clauză contractuală asimilată clauzei penale este stabilită de părți.
Deși s-a reținut susținerea recurentului, Tribunalul constată că părțile sunt obligate să stabilească o astfel de penalitate în anumite limite impuse de OG 9/2000, text legal în vigoare la data încheierii contractului și aplicabil acestuia. În mod corect și legal a reținut prima instanță faptul că potrivit OG 9/2000, „P. dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosinței capitalului.” (art. 6 din actul mai sus arătat). Din acest punct de vedere se consideră că penalitățile solicitate de reclamant au natura juridică a dobânzii, în sensul OG 9/2000, penalitățile menționate în cuprinsul contractului fiind echivalentul lipsei de folosință a sumei de bani datorate de pârât.
Contractul la care se face referire în cererea de chemare în judecată este un contract civil. În relațiile contractuale de drept civil, părțile pot stabili nivelul dobânzii datorate, însă potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 din OG 9/2000 în raporturile civile dobânda stabilită de părți nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50%.
Stabilirea unor penalități de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere echivalează cu stabilirea unei „dobânzi” în înțelesul OG 9/2000 de 36,5% /an. În condițiile în care dobânda legală este de aproximativ 8% pe an se constată că 36,5%/an depășește cu mai mult de 50% valoarea dobânzii legale.
Legiuitorul a înțeles să sancționeze o astfel de conduită, fapt ce rezultă din dispozițiile OG 9/2000, prevederi ce ar fi încălcate, arătând în cuprinsul art. 9 din același act normativ că orice clauză prin care se stabilește o dobândă mai mare decât cea arătată în acest text va fi nulă de drept.
Având în vedere și prevederile art. 5 din C.civ., potrivit cărora nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri. Dispoziția legiuitorului care a arătat că este nulă de drept orice convenție care stabilește plata unor penalități mai mari cu 50% decât dobânda legală este nulă de drept, include această dispoziție în categoria menționată la art. 5 C.civ. Așadar modul de interpretare a dispozițiilor legale aplicabile este corect, deoarece chiar dacă un contract reprezintă legea părților, acestea sunt obligate să respecte dispozițiile legale imperative stabilite de legiuitor.
Reținând cele de mai sus, instanța în mod corect nu a avut în vedere clauza contractuală prin care părțile au stabilit penalități de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi.
Constatând că părțile au stabilit ca neplata datoriei să fie sancționată cu penalități de întârziere, instanța corect a considerat că revine pârâtei obligația de a achita dobânda legală aferentă sumei restante, de la data la care această sumă a devenit producătoare de dobânzi, respectiv de la data la care pârâtul a fost pus în întârziere.
Potrivit art. 1079 C.civ., punerea în întârziere se face prin Somația adresată prin executorul locului sau prin cererea de chemare în judecată (art. 1088 C.civ.).
Susținerea reclamantului în sensul că debitoarea D. I. K. este de drept în întârziere nu va fi reținută deoarece aceasta nu rezultă din interpretarea unei dispoziții legale. Articolul 1079 alin. 2 pct. 2 C.civ arată că debitorul este de drept în întârziere când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesară o notificare nu este aplicabil în cauză, deoarece părțile nu au stabilit că punerea în întârziere se face fără nici o altă notificare. În lipsa acestui element esențial al contractului, privind punerea în întârziere devin aplicabile dispozițiile dreptului comun privind punerea în întârziere a debitorului care se realizează prin Notificarea trimisă prin executorul judecătoresc sau prin cererea de chemare în judecată.
În cauză nu s-a făcut dovada existenței unei notificări trimise prin executorul judecătoresc, astfel că punerea în întârziere s-a realizat, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 22.11.2011.
Având în vedere cele de mai sus, precum și prevederile art. 312 raportat la art. 304 și 3041 C.proc.civ, instanța v respinge recursul declarat de M. B. M., prin P., acesta fiind nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefonat recursul declarat de recurentul M. B. M. reprezentat prin P., împotriva sentinței civile nr. 1813 pronunțată la data de 22 februarie 2012 de Judecătoria B. M. în dosarul_ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 17.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
P. G. W. D., P. M. B. P. A. C.
Red. /dact./P.M.B./19.10.2012
Dact.P.C./.>
2 ex.
| ← Întoarcere executare. Decizia nr. 665/2012. Tribunalul MARAMUREŞ | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1322/2012.... → |
|---|
