Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 1946/2013. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1946/2013 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 18962/225/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 709/R
Ședința publică de la 20 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. R.
Judecător C. P.
Judecător C. M.
Grefier M. B.
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurentul-reclamant S. I. împotriva sentinței civile nr.1946/08.04.2013 pronunțată de Judecătoria Dr.Tr.S. în contradictoriu cu intimata-pârâtă . S.A., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns avocat V. R., pentru recurentul-reclamant, avocat D. M. cu delegație de substituire a avocatului Ghermuță L., pentru intimata-pârâtă, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța aduce la cunoștință reprezentanților părților că a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurentul-reclamant.
Avocat D. M., pentru intimata-pârâtă, depune la dosar delegația de substituire a avocatului Ghermuță L. și dovada achitării onorariului de avocat.
Nemaifiind alte cereri formulate sau excepții invocate de soluționat, instanța, potrivit dispozițiilor art.150 și următoarele cod procedură civilă, constată încheiate dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat V. R., pentru recurentul-reclamant, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței civile nr.1946/08.04.2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, fără cheltuieli de judecată.
Avocat D. M., pentru intimatul-pârât, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.Arată că, recurentul nu mai avea calitatea de salariat pentru a beneficia de dispozițiile art.38 din Codul Muncii, între el și societatea intimată încheindu-se un contract de cesiune de creanță, act juridic cu titlu oneros, contract ce a fost încheiat în fața unui notar, astfel că nu se pot invocat vicii de consimțământ.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin sub nr._ la data de 21.12.2012, reclamantul S. I. în contradictoriu cu pârâta . SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. 1896/10.05.2011 de BNP I. A. și pe cale de consecință să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 4812,00 lei, reprezentând contravaloarea drepturilor salariale încasate de aceasta de la .>
În motivare, a arătat că la data de 10.05.2011 a încheiat cu pârâta contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. 1896 de BNP I. A., contract în baza căruia a fost de acord să cedeze în mod irevocabil și necondiționat către aceasta dreptul de creanță împotriva . valoare de 9625,00 lei, sumă cu care era înscris la poziția nr.693 din situația creanțelor salariale înscrise în tabelul definitiv consolidat, precum și a sumelor propuse a fi distribuite între creditori din planul de distribuire nr.2 împotriva debitorului . întocmit de lichidatorii judiciari desemnați în cauză.
A arătat că prețul primit în momentul încheierii contractului de cesiune este de 4813,00 lei, deși suma cu care era înscris în tabelul creditorilor era de 9625,00 lei.
Reclamantul a susținut totodată că actul este lovit de nulitatea absolută, în condițiile în care plățile compensatorii au ca izvor contractul colectiv de muncă și conform deciziei nr. 565/06.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, anexată acțiunii, trebuiau înscrise în tabloul creanțelor drept creanțe de natură salarială.
În opinia sa, încheierea contractului de cesiune de creanță a fost determinat de o cauză ilicită și imorală, cauza imorală rezultând din faptul că pârâta a speculat nevoile materiale ale reclamantului, aflat într-o situație specială.
A invocat dispozițiile art. 38 și art. 39 lit j din Codul muncii(Legea nr. 53/2003), dispoziții care prevăd în mod imperativ faptul că „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute prin lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 38 și art. 39 lit j din Codul muncii(Legea nr. 53/2003), art. 69 și art. 70 din contractul colectiv de muncă, art. 112-119 Cod procedură civilă.
În dovedirea acțiunii a depus la dosar înscrisuri, aflate la filele nr. 4-10.
Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a invocat ca motiv de nulitate și faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația determinantă la încheierea contractului, ce nu a fost însă menționată în scris, constând în aceea ca diferența de bani neîncasată de parte să o folosească în vederea repornirii activității de producție în cadrul societății, pentru asigurarea unui loc de muncă.
A apreciat că neîndeplinirea acestei obligații reprezintă un motiv de anulare a contractului de cesiune de creanță în litigiu.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare și înscrisurile de care a înțeles să se folosească în apărare, aflate la filele 36- 49.
A susținut că există prezumția de lucru judecat în legătură cu prezentul raport juridic dedus judecății în prezenta, în raport de sentința nr. 537/10.10.2011 a Tribunalului M., prin care s-a hotărât că actele de cesiune creanță nu sunt lovite de nulitate absolută, nu există motive de nulitatea absolută, excepția de nulitate absolută fiind respinsă.
Mai mult, prin sentința invocată s-a statuat respectiva cesiune de creanță invocată de reclamant nu încalcă dispozițiile art. 38 și 39 din Codul Muncii, întrucât nu a avut ca obiect salarii ca echivalent a muncii prestate, ci plăți compensatorii, care nu intră sub incidența art. 38.
Art. 38, de strictă interpretare și vizând salariații, privește renunțarea sau limitarea unor drepturi, în cauză operând o transmitere cu titlu oneros, cesiune de creanță nefiind încheiată de o persoană având calitatea de salariat, ci de titular a unui drept de creanță.
A menționat că nici invocarea art. 39 din Codul Muncii nu atrage nulitatea contractului, întrucât acest text de lege privește raporturile dintre angajat și angajator, în speță drepturile foștilor salariați fiind stabilite fie de lichidatorul judiciar, fie de instanța de judecată.
Contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 1391-1398 și art. 1402-1404 c.civ., transmiterea creanței izvorând din acordul de voință între cedent și cesionar, pentru care este necesar doar consimțământul părților.
În plus, contractul îmbracă forma solemnă, încheiat și autentificat de notarul public, deși potrivit dispozițiilor civile cesiune de creanță se încheie în mod valabil din momentul realizării acordului de voință, fiind contract consensual.
Prevederile art. 38, 39 din Codul Muncii vizează renunțarea sau limitarea la dreptul recunoscut de lege, renunțarea la drept fiind un act de dispoziție cu caracter definitiv, în timp ce contractul de cesiune este o convenție prin care se transmite creanța.
În opinia pârâtei, art. 69-70 din contractul colectiv de muncă nu sunt incidente, întrucât acestea fac referire la drepturi bănești, și nu la salarii compensatorii, cedentul neavând calitatea de salariat.
A menționat că susținerea reclamantului, privind cauza ilicită sunt nefondate, întrucât acesta nu avea calitatea de salariat la momentul încheierii contractului, iar cu referire la cauza imorală s-a arătat că actul juridic nu contravine bunelor moravuri, pârâta fiind de bună credință când a cumpărat drepturile de creanță de la reclamant, care le-a cedat în mod irevocabil și necondiționat, având reprezentarea clară a actului pe care îl semnează.
În fine, a precizat că operațiunea a constat în transmiterea efectivă a unui bun (dreptul de creanță fiind un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a drepturilor Omului), la dorința manifestă a cedentului și la prețul stabilit de acesta, care acum invocă propria culpă pentru a obține beneficii, deși personal a declarat în fața instanței, în cadrul dosarului nr._ /a15 că nu este de acord cu desființarea contractului de cesiune.
Prin notele de ședință depuse ulterior, pârâta a invocat excepția tardivității formulării de către reclamant a precizării de acțiune – excepție respinsă de instanță în ședința publică din data de 11.03.2913 și excepția prematurității acțiunii, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 720 ind. 1 c.p.civ., excepție ce a fost respinsă prin încheierea din 11.03.2013, iar pe fond a afirmat că susținerile reclamantului, din precizarea de acțiune, sunt nereale și nesusținute de nici un temei legal.
Prin încheierea de ședință din camera de consiliu data de 18.02.2013, instanța a admis cererea de acordare a ajutorului public judiciar, formulată de reclamant și s-a dispus acordarea de ajutor public judiciar în cuantum de 395,96 lei taxă judiciară de timbru.
În temeiul art. 167 alin. 1 c.p.civ., instanța a încuviințat pentru părți si a administrat în cauză proba cu înscrisurile de la dosar și proba cu interogatoriul părților, apreciindu-le ca legale, pertinente, concludente și utile, de natură să ducă la dezlegarea pricinii.
În considerarea probelor de la dosar și prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, prin sentința civilă nr.1946/08.04.2013 Judecătoria Dr.Tr.S., a respins acțiunea, pentru următoarele considerente:
La data de 10.05.2011, între părțile litigante s-a încheiat contractul de cesiune creanță autentificat sub nr. 1896/10.05.2011 de BNP I. A. (f.4), prin care reclamantul, în calitate de cedent, a cedat în mod irevocabil și necondiționat pârâtului cesionar dreptul de creanță împotriva . cedat), în valoare de 9625,00 lei, sumă cu care reclamantul era înscris la poziția nr. 693 din situația creanțelor salariale înscrise în tabelul definitiv consolidat, precum și a sumelor propuse a fi distribuite între creditori din planul de distribuire nr.2 împotriva debitorului . întocmit de lichidatorii judiciari desemnați în cauză, pentru prețul de 4813 lei achitat de cesionar și încasat de cedent la momentul autentificării contractului.
Contrar susținerilor reclamantului cu privire la nulitatea absolută a contractului, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 38 și art. 39 lit. j din Codul Muncii, instanța a reținut că potrivit art. 38 din Codul Muncii, salariații nu pot într-adevăr renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților, sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate.
Rezultă deci că art. 38 reglementează strict situația salariaților, respectiv acele persoane care se află în raporturi de muncă cu angajatorul în baza unui contract individual de muncă aflat în vigoare, însă în speță reclamantul cedent nu mai avea calitatea de salariat, în condițiile în care contractul său individual de muncă a fost desfăcut odată cu deschiderea procedurii de insolvență a angajatorului său, .>
Mai mult, în acord cu susținerile pârâtului, instanța a constatat că prin încheierea contractului de cesiune în litigiu nu a avut loc o renunțare la drepturi sau o limitare a acestora, în favoarea fostului angajator – debitorul cedat, ci o transmitere cu titlu oneros a creanței către pârâtul cesionar, transmitere ce nu a vizat salariile – echivalent al muncii prestate, ci plățile compensatorii, care nu sunt asimilate salariului.
Cu referire la încălcarea dispozițiile art. 39 lit. j din Codul Muncii, instanța a reținut că potrivit textului de lege invocat de reclamant, salariatul are dreptul la protecție în caz de concediere, iar acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale, sau semnarea actelor de plată în astfel de situații nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor potrivit dispozițiilor legale sau contractuale.
În speță, acest text de lege nu este de natură să atragă nulitatea contractului de cesiune în litigiu, întrucât la rândul său reglementează raporturile dintre angajat și angajator, ce este ținut să respecte clauzele contractuale în caz de concediere pe de o parte, iar pe de altă parte, să-i plătească în totalitate drepturile salariale în situația în care salariatul a acceptat doar o parte, neputându-se susține că s-a renunțat, în cauza dedusă judecății, drepturile salariaților în raport cu angajatorul fiind stabilite fie de lichidatorul judiciar, fie în urma contestațiilor de către instanța de judecată.
În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 69-70 din contractul colectiv de muncă, în realitate art. 69 face referire la drepturile bănești – echivalent al muncii prestate, respectiv la faptul că salariații au calitatea de creditori privilegiați, în sensul de a le fi plătite drepturile înaintea celorlalți creditori, după cum art. 70 privește la rândul său drepturile salariale și calitatea de salariat.
Deși reclamantul a pretins că, în concret, cesiunea de creanță a fost fondată pe o cauză ilicită și imorală, instanța a reținut că potrivit art. 1391 c.civ., la strămutarea unei creanțe, a unui drept sau a unei acțiuni, predarea între cedente și cesionar se face prin remiterea titlului, iar conform art. 1396 vânzarea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca.
În raport de dispozițiile legale precizate, instanța a reținut că principalul efect al cesiunii de creanță, între părți, este acela că din momentul realizării acordului de voință, creanța se transferă către cesionar cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului, cesionarul devenind creditor în locul cedentului.
Așadar, contractul de cesiune este translativ de drepturi, având deci ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane, cesiunea producând, pe de altă parte, efectele actelor juridice care se realizează prin intermediul ei.
În ceea ce privește condițiile de valabilitate a contractului de cesiune, pentru încheierea acestuia este necesar doar consimțământul valabil exprimat al părților, contractul producându-și așadar efectele între cocontractanți fără îndeplinirea vreunei condiții de formă, în speță, contractul îmbrăcând chiar forma solemnă, fiind încheiat și autentificat de notarul public.
Este adevărat că potrivit art. 966 c.civ., cauza actului juridic este valabilă atunci când este licită și morală, iar conform art. 968 c.,civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
În speță, instanța a constatat că încheierea contractului de cesiune nu este însă interzisă de lege, nefiind nici contrară bunelor moravuri și ordinii publice, în condițiile în care reclamantul, în deplină cunoștință de cauză, a convenit să cedeze irevocabil și necondiționat dreptul de creanță împotriva debitorului cedat . valoare de 9625,00 lei.
Or, potrivit art. 967 din Codul civil, cauza unui act juridic, a unei convenții, este prezumată până la dovada contrarie, prezumția fiind juris tantum, reclamantul nefăcând dovada alegațiilor sale cu privire la cauza ilicită și imorală a contractului.
În fine, deși reclamantul a invocat drept motiv de nulitate și faptul că pârâtul nu și-ar fi îndeplinit obligația determinantă la încheierea contractului, ce nu a fost însă menționată în scris, instanța a constatat că, dacă ar fi reală, neexecutarea unei obligații de către o parte dă dreptul celeilalte părți de a solicita rezoluțiunea contractului valabil încheiat sau daune interese și nicidecum constatarea nulității contractului.
În speță, la interpelarea instanței, reclamantul a precizat că nu înțelege să completeze acțiunea cu un nou capăt de cerere, astfel că instanța a analizat susținerile reclamantului prin prisma condițiilor de valabilitatea a convenției dintre părți, urmând a constata că din acest punct de vedere nu se impune constatarea nulității absolute a contractului.
Mai mult, cesiunea de creanță a fost încheiată cu titlu oneros, pentru prețul determinat de voința părților, în sumă de 4813 lei, nedovedindu-se existența altor clauzei în afara celor inserate în contract.
În plus, instanța a constatat că prin sentința nr. 537/10.10.2011 a Tribunalului M. care s-a hotărât că actele de cesiune creanță nu sunt lovite de nulitate absolută, nu există motive de nulitatea absolută, excepția de nulitate absolută fiind respinsă, soluția cuprinsă în această hotărâre fiind prezumată a exprima adevărul juridic.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea, așa cum a fost precizată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Instanța de fond își motivează soluția prin faptul că dispozițiile art.38 din
Codul muncii reglementează strict situația salariaților susținând ca în aceasta
categorie intra doar acele persoane care se afla în raporturi de munca în baza unui
contract individual de munca aflat în vigoare.
În opinia instanței de fond reclamantul-cedent nu mai avea calitatea de salariat, contractul sau de munca fiind desfăcut odată cu deschiderea procedurii de insolvență a angajatorului sau, respectiv S.C. CELROM S.A..
Prin aceasta interpretare instanța de fond nu realizează ca de fapt, legiuitorul a avut în vedere drepturile bănești salariale, iar prin noțiunea de salariat s-a exprimat generic referindu-se la persoana care a desfășurat sau desfășoară o activitate în cadrul unei instituții în baza unui contract individual de muncă.
Nu este întâmplător faptul ca la încheierea contractului de cesiune de creanța cedentul nu mai avea calitatea de salariat în condițiile în care obiectul contractului de cesiune îl constituie tocmai acele drepturi salariale așa cum le definește Curtea de Apel C. în decizia nr. 565/06.05.2010, decizie aflata la dosarul cauzei: „cum, urmare a intrării în procedura de insolvență a avut loc o concediere colectivă, instanța a apreciat că foștilor salariați li se cuvin salariile compensatorii prevăzute în contractul colectiv de muncă și care să fie suportate din fondurile debitoarei. ... plățile compensatorii au ca izvor contractul colectiv de muncă și prin urmare, trebuiau înscrise în tabloul creanțelor ca și creanțe de natură salarială."
De asemeni art. 39 lit. j) din Codul muncii se refera la protecția salariatului,
prin salariat înțelegându-se persoana care beneficiază de aceste drepturi bănești în baza
unui contract individual de munca, chiar daca în momentul încheierii contractului de
cesiune, contractul său de munca era desființat.
Această interpretare este logică în condițiile în care dacă nu ar fi existat aceste raporturi de muncă, salariații nu ar fi putut beneficia de aceste plăți care în ultima instanță reprezintă tot drepturi salariale și care au izvorât din raportul de munca al salariatului cu unitatea angajatoare și care plăți au fost efectuate tot de către unitatea angajatoare și nu de către stat ca o măsură de protecție sociala.
In privința faptului ca încheierea contractului de cesiune se bazează pe o
cauza ilicită și imorală și că reclamantul, dacă nu ar fi fost într-o situație materială
precară de care cesionarul avea cunoștință și de care a profitat, nu ar fi încheiat acest
contract a cărui nulitate am solicitat-o, instanța a refuzat sa admită proba testimonială
solicitată de reclamant la termenul de judecata din data de 11.03.2013 .
Prin aceasta probă s-ar fi putut demonstra în această situație că era de notorietate faptul că salariații CELROM în majoritatea lor, la data încheierii contractelor de cesiune de creanța nu aveau nici o sursa de venit (nici ei si nici membrii familiilor lor) și că acordarea doar a unei părți din sumele ce le aveau de încasat s-a făcut pe considerentul dobândirii unui loc de muncă în viitor, odată cu repornirea procesului de producție.
De asemeni, s-ar fi putut demonstra că la încheierea contractului de cesiune de creanță a cărui nulitate a invocat-o, consimțământul reclamantului a fost viciat prin dol (art. 953 Cod civil) întrucât în vederea încheierii contractului paratul s-a folosit de mijloace dolosive pentru a-1 induce în eroare pe reclamant și a-1 determina să încheie acest contract, în acest sens, promițându-i că diferența de bani pe care o va încasa în numele său de la S.C. CELROM S.A. o va folosi, împreuna cu sumele încasate în aceleași condiții de la ceilalți colegi ai săi, la rândul lor disponibilizați, în vederea repornirii procesului de producție și în acest fel să se creeze locuri de muncă, iar ei să poată avea un astfel de loc de muncă.
Aceste aspecte nu puteau fi demonstrate prin înscrisuri și consideră ca instanța, prin respingerea acestor probe a încălcat grav drepturile reclamantului, în primul rând la un proces echitabil.
Un alt motiv de recurs este dat de faptul ca. prin sentința recurată instanța de fond l-a obligat la plata sumei de 395,96 lei către stat, însă, în conformitate cu dispozițiile art. 19 al. 1 din O.U.G. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă „daca partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia". Pe cale de consecința, instanța trebuia sa facă aplicarea acestui articol, cuantumul taxei judiciare de timbru urmând a rămâne în sarcina statului.
Având in vedere toate aceste aspecte solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea prelungirii probatoriului și rejudecării cauzei.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate tribunalul îl apreciază ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:
I.Este adevărat potrivit art.38 din Legea nr.53/2003, privind codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, însă această dispoziției este de strictă interpretare și în aprecierea tribunalului nu-și găsește aplicabilitate în cauză
Astfel așa cum rezultă din chiar cuprinsul legii această dispoziție este cuprinsă în CAPITOLUL II Executarea contractului individual de muncă. Cum titlul marginal privește tocmai executarea unui contract de muncă tribunalul apreciază că aplicabilitatea acestei dispoziții depinde de existența situației premisă, aceea a existenței unui contract de muncă. Or, cum reclamantul nu mai este angajat este evident că această dispoziție nu este aplicabilă în cauză.
Pe de altă parte în aprecierea instanței această dispoziție are rolul de a proteja angajatul de efectele unei renunțării pure la anumite drepturi conferite de lege,renunțări care ar fi putut să se producă ca urmare a poziției pe care angajatorul o are în raporturile cu angajatul. Cum în cauză chiar dacă ar fi vorba de o renunțare acesta nu este făcută în favoarea angajatorului este evident că nu se poate reține incidența disp.art.38 din C.muncii.
II. În ceea ce privește disp.prev de art.39 lit.j întrucât nu se pune problema unei concedieri nu este incident în cauză.
III. Analizând cererea de chemare în judecată și precizarea de acțiune de la f.29 se constată că reclamantul recurent nu a solicitat anularea contractului pentru faptul că vicierea consimțământului prin dol. Or, cum potrivit art.316 coroborat cu art.294 alin.1 C.pr.civ. în apel nu se poate schimba obiectul,cauza acțiunii și nu se poat face cereri noi este evident că acest motiv nu poate analizat pentru prima dată în fața instanței de recurs.
Asupra încuviințării probei testimoniale pentru a dovedi cauza ilicită și imorală.
Potrivit art.1191alin.1 nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 lei.
Prin alin.2 legiuitorul a prevăzut că părțile însă pot conveni ca și în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună.
În cauză constatând că la termenul din data de 11.03.2013 reprezentanta pârâtei s-a opus la încuviințarea probei cu martori tribunalul apreciază că față de dispozițiile invocate în mod corect a fost respinsă proba testimonială solicitată de reclamant.
Pentru toate aceste motive apreciind că recursul este nefondat în baza art.312 alin.1 și 2 C.pr.civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant S. I. împotriva sentinței civile nr.1946/08.04.2013 pronunțată de Judecătoria Dr.Tr.S. în contradictoriu cu intimata-pârâtă . S.A., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Obligă recurentul-reclamant către intimat la 200 lei cheltuieli de judecată din recurs constând în onorariu avocat redus.
Cheltuielile de judecată în sumă de 197, 98 lei pentru care recurentul a beneficiat de ajutor public judiciar în recurs, rămân în sarcina statului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Iunie 2013.
Președinte, V. R. | Judecător, C. P. | Judecător, C. M. |
Grefier, M. B. |
Redactat V.R.09.07.2013
tehnoredactat M.B., Ex.2/6 pag.
jud.fond G. D.
Cod operator 2626
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 654/2013. Tribunalul... | Obligaţie de a face. Hotărâre din 17-01-2013, Tribunalul... → |
|---|
